Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Ofrande Abeonei - V - 14 septembrie 1987 :: De inaltarea sfintei cruci

  • Alpinet
  • Articole
  • Ofrande Abeonei - V - 14 septembrie 1987 :: De inaltarea sfintei cruci
Bookmark and Share

Ofrande Abeonei - V - 14 septembrie 1987 :: De inaltarea sfintei cruci

DeInaltarea Sfintei Cruci

(Muntii Lotrului: 14 septembrie 1987)

    Eram de cateva zile pe meleaguri valcene in statiunea Voineasa. Culmile abrupte ale muntilor Latoritei si Lotrului (Steflesti) ma ispiteau, irezistibile. Dupa o escapada cu Cecilia si Antonella la saua Chica Lupului de pe culmea dintre Latorita si Lotru, fascinat de privelistea zonei inalte a Steflestilor, solicit si capat ingaduinta de la fetele mele pentru o tura de o zi, de unul singur, spre varful Steflesti.
    Urma o zi in care avea loc o premiera absoluta pentru mine: urma sa fac pentru prima data o excursie pe munte de unul singur si deasemenea urma sa-mi depasesc recordul de altitudine urcand la 2242 m. pe varful Steflesti, din muntii Lotrului, fata de cei 1900 m. ai varfului Toaca din Ceahlau.

    A doua zi dimineata, la ora cinci, am fost in picioare. Am facut cateva miscari de gimnastica, mi-am facut  toaleta, am baut un ness si dupa ce m-am inhamat la rucsacul pregatit de cu seara mi-am luat ramas bun de la Cecilia si Antonella iesind apoi in racoarea diminetii. Inca nu se luminase de ziua dar cerul senin si puzderia de stele prevesteau o zi exceptionala. Trecand prin statiunea neobisnuit de pustie am coborat in sat  si in fata bufetului am gasit masina intreprinderii miniere si oameni care asteptau sa urce la mina. Pe unii din ei ii cunosteam  din excursia anterioara facuta cu Cecilia si Antonella la barajul de la Balindru. A venit soferul, si la ora 6.30 am plecat. Fiind chestionat de cei din masina asupra intentiilor mele le dezvalui planul din ziua aceea. Auzind ca nu sunt cercetator, nici geolog au ramas foarte nedumeriti asupra utilitatii efortului ce urma sa-l fac.
    Zorile m-au gasit la podul de la cataractele Lotrului, iar cand peste cateva minute am coborat din masina, la ramificatia drumului spre Balindru, se luminase bine. De fapt, urcand pe munte, alergasem noi in intimpinarea zilei. Dimineata m-a intimpinat cu racoarea parfumata cu miros de rasina si cu un abur straverziu ce atenua formele din jur. Am inceput sa urc spre barajul de la Balindru unde am ajuns foarte repede. Eram singur si aveam o buna dispozitie si o pofta de mers cum nu mai avusesem niciodata pana atunci.
   Am trecut podul peste raul Balindru (nu se putea trece peste baraj) dupa care am facut un mic popas. Dincolo de lac, intr-o poiana, sub un colt de stanca, se afla o turma de oi cu cainii si magarul de rigoare. Ciobanul aprinsese un foc si probabil ca pregatea ceva de mancare. Nefiind vre-o stana in jur am tras concluzia ca inoptase acolo. Langa mine, trantit la pamant, un indicator ma informa ca acolo se ramifica doua trasee: unul spre cantonul Dobrunu, iar altul spre Balindrul Mic. Eu urma sa merg pe marcajul cu punct albastru care se vedea in imediata apropiere. Pentru a ajunge la Dobrunu trebuia sa trec drumul si s-o iau inapoi pe malul lacului pe un drum forestier ce se vedea urcand printre stanci.
     Mi-am aranjat bine rucsacul in spate si sprijinindu-ma in toiag am inceput a urca domol pe drumul forestier de pe malul raului Balindru. Aveam in program sa fac o pauza de zece minute la fiecare ora de mers. Lumina zilei crestea in intensitate dar soarele nu se vedea fiind ascuns de crestele inalte printre care ducea drumul. Marcajul aparea rar dar nu-i simteam lipsa pentru ca urma drumul forestier. Calea usoara si timpul placut imi dadeau aripi. Am trecut pe linga niste cabane ale unei exploatari forestiere iar putin mai sus am facut popas. Deasupra mea, tasnind din muntele din dreapta si traversand soseaua, la o inaltime de vre-o 6-7 m., o conducta enorma de beton, prin care cu usurinta ar fi putut circula un tren, se infingea in muntele din stanga. Face parte din sistemul hidroenergetic de pe Lotru si duce apele culese din muntele Furnica in marele lac de la Vidra. Aici am facut un mic popas, mi-am refacut rezerva de apa, am mai dat jos cate ceva din imbracamintea de pe mine, pentru ca ma incalzisem la drum, apoi am plecat mai departe. Padurea s-a apropiat pana la marginea drumului, iar la o curba aspra la 90˚ semnul de marcaj a facut un salt pe un molid din stanga drumului, iar un alt semn nu se mai zarea nicaieri. Disparuse, asa cum putin mai jos disparuse si apa Balindrului fara sa-mi dau seama unde. Un dig de beton o oprea trimitand-o undeva in adancurile pamantului ca intr-o vraja. Pieptis, pe coasta muntelui, se deschidea o rariste in padurea de molid. Sperand ca acesta este drumul am inceput sa urc punandu-mi pentru orice eventualitate busola la indemana dupa ce, in prealabil, mi-am fixat directia de mers. Urcusul dur printre copacii rari a durat mai bine de o ora si m-a scos in marginea de sus a padurii pe un drum forestier, banuiesc ca acelasi pe care-l parasisem. Pentru prima data am vazut soarele care, in sfarsit, se ivise de dupa un munte. Dupa racoarea padurii, razele lui m-au incalzit ca o binecuvantare. Dincolo de drum muntele era mai abrupt incat nu se putea vedea nimic in departare. In directia de unde venea acesta privelistea era mascata de padure, iar incotro urma sa merg se zarea pe deasupra copacilor coasta muntelui, marcata de linia sinuasa a marginii padurii dincolo de care incepea golul alpin.
   Din momentul plecarii, dupa ce am mers cam 20 minute pe drumul forestier spre vest, am ajuns la marginea superioara a padurii si, la un cot, am luat-o direct printr-o pasune spre un varf ce se vedea mai sus, inecat intr-un desis de jnepeni. Urcam pieptis printre brazi razleti,  acum sunt culcati la pamant, unii incendiati altii fumegand inca. La vre-o zece minute de mers pana la muchia din fata am auzit latrat de caini si cautand cu binoclul am zarit printre jnepeni o turma de oi. Privind cu atentie am sesizat ca se indepartau de varful spre care intentionam sa merg.
   Am decis sa fac un popas pentru masa, lasand in felul acesta timp suficient turmei si cainilor sa se indeparteze de traseul meu. Am coborat in fagasul adanc sapat de un izvor, la adapost de vantul ce se facea simtit si de ochii cainilor, m-am ospatat si m-am impartasit cu apa de la izvoarele obarsiei Hanesului.
    De cand parasisem pentru prima data soseaua nu mai intalnisem punctul albastru dar eram convins ca pe acolo trebuie sa fie traseul, iar in fata credeam ca am Balindrul Mic.
   Am trait cu atata pasiune, cu atata intensitate fiecare moment al acelei zile, incat nu cred sa mi se stearga din memorie nimic din timpul acestei extraordinare aventuri.
    E drept ca Muntii Lotrului nu sunt nici Alpii nici Himalaia, iar varful Steflesti nu-i nici Mont Blanc si nici Everestul. Poate ca tocmai de aceea urcandu-i in plina zi, depunand un efort incomparabil mai mic, in conditii meteorologice ideale, ai ochi pentru toate: de la avionul din inaltul cerului la pietricica sclipind in zeci si zeci de scantei de mica, de la gurguiul ca un san de uriasa din poveste, dinspre est, pana la crestele aburite de ceturile departarii ale Parangului spre vest.
    Mi-am luat rucsacul in spate si am continuat sa urc. Turma de oi si cainii se dusesera undeva, departe de tinta mea. Pentru prima data in viata am intrat intr-un desis de jnepeni pe o asa de mare intindere si atat de desi. Mai vazusem jnepeni pe Giumalau dar nu atat de vigurosi, atat de desi, atat de inalti, mai inalti cu mult ca mine.
   Pe celalalt versant, insa, o parte din ei erau uscati din cauza ca cineva, candva, le daduse foc. Un tembel!
   Am ajuns pe varful inconjurat de lespezi uriase de piatra. M-am descatusat de bagaje si am urcat pe cea mai inalta. Scuturat de vantul care batea destul de tare am scos primul strigat de admiratie din ziua aceea. Si cate aveam sa mai scot inca!
    Spre vest, la capatul unui urias arc de cerc, un alt varf, impozant, domina un circ glaciar, caldarea de la obarsia Frumoasei, primul vazut in viata mea. Iscodind departarile cu binoclul am vazut barajul si lacul de la Vidra, dincolo de acesta o cladire cu multe etaje, in spatele lor crestele Parangului, in dreapta culmea muntilor Lotrului, iar in stanga culmea muntilor Latoritei prelungindu-se mult spre est. De jos, urca spre coasta Cristestiului un drum forestier.
    Am coborat la adapostul pietrelor care mai atenuau forta vantului, am facut fotografii, apoi am pus „cap compas” varful impozant ce-l zarisem, varful Cristesti. Dupa ce am trecut cu oarecare greutate printre jnepenii arsi si uscati, iesind la limpezis, am vazut in drumul meu alta turma de oi in jurul careia se invarteau cu harnicie vre-o trei dulai. Avand avantajul vantului care batea dinspre ei mi-am fixat din ochi un traseu care sa-i ocoleasca cat mai mult, mergand in arc de cerc pe marginea uriasului amfiteatru, la capatul celalalt  fiind varful Steflesti.
    Pe urma unui fagas de apa am traversat un palc des de jnepeni inalti, iar dupa ce am iesit pe coasta puternic inierbata, departe de oi, cu ochii pe varful de piatra al Cristestiului am inceput sa merg in linie dreapta spre acesta, pe poteci batatorite de turme, furand cate un pic din inaltime.
   Peisajul inconjurator, relieful cu forme mult rotunjite, imi creau impresia ca nu-i cine stie ce greutate de a ajunge acolo sus. Doar respiratia care se accelera  si valurile de transpiratie care siroiau de parca stateam sub un dus ma faceau sa simt asprimea urcusului. Am mai trecut pe langa niste izvoare de unde m-am aprovizionat cu apa. Vara secetoasa facuse sa dispara multe izvoare de pe munte si erau rare cazurile cand dadeam de apa la inaltimi mai mari.
    Am ajuns sub blocul masiv de granit care marcheaza varful Cristesti, m-am descotorosit de bagaje la dosul unei stanci deoarece si aici batea un vant foarte tare dinspre vest, iar faptul ca iarba era crescuta cu varful spre rasarit, la fel ca jnepenii intilniti pe creasta, m-au convins ca vantul era permanent si batea in general din aceeasi directie, probabil cu intensitati diferite de la zi la zi si de la anotimp la anotimp. Am urcat pe varful stancilor de piatra si mi s-a deschis o minunata priveliste in jur.
    Spre nord, culmea muntilor Cindrel cu varful purtand acelasi nume, in imediata apropiere; spre NV culmea   muntilor Sebes; departe spre vest, cu imaginea estompata de ceturi, culmea Parangului, ca un decor pentru albastrul lacului Vidra pe malul caruia se vede o cladire impunatoare si altele mai mici, probabil viitoarea statiune Vidra; spre sud culmea muntilor Latoritei, iar in plan indepartat muntii Capatanii. Spre est se intinde culmea usor curbata a muntilor Lotrului cu un varf in planul apropiat care mi se pare mai inalt, si chiar este pentru ca am in fata varful Steflesti.
    Ma aflam pe primul „doi-miar” al meu, la cei 2233 m. ai Cristestiului. Am coborat la baza gurguiului de piatra si m-am dus la locul unde mi-am lasat rucsacul, am facut o mica pauza pentru odihna, timp in care am privit multimea de stanci risipite in jur, cazute parca din cosmos si infipte ca niste capuse in greabanul muntelui.
    Am urcat pe linia crestei si mergand ca pe spinarea unui cal urias, privind ca din avion valea Sadului in stanga si valea Lotrului in dreapta, am plecat mai departe spre varful Steflesti. Am urcat la cota maxima(2242 m.) si am pus piciorul pe borna din varf. Stabilisem un nou record de altitudine, record personal bineinteles. Am cautat spre noutatile care se vedeau de aici.
    Spre valea Lotrului se intinde o scurta muchie cu o sa al carei celalalt capat se termina cu varful pe care urcasem prima data, iar spre valea Sadului o alta muchie ascunde ceva vederii. Am parasit varful si am coborat pe marginea muchiei. Nu am mai putut scoate strigatul de admiratie. M-am asezat si am privit uluit splendoarea peisajului, ca o carte postala, care nu credeam sa existe in realitate. Ma gaseam la marginea unui circ glaciar napadit de grohotis, cu o deschidere semicirculara, iar jos de tot un mic lac m-a convins ca apa este intr-adevar albastra. E albastra pentru ca e oglinda in care cerul isi face toaleta, iar apa ii fura azurul. Micutul lac este inconjurat de vegetatie, iar din el se scurge un firisor de apa. Probabil ca ce vedeam eu este unul din izvoarele Sadului.
    Spre dreapta se intinde valea Sadului, iar dincolo de ea coasta prelunga cu pajisti intinse a culmii Cindrelului strabatuta de vaile adanci ale izvoarelor dar si de multe drumuri care-si etaleaza panglica alb-galbuie in lumina soarelui minunat al zilei de toamna. Am privit indelung aceste minuni ale naturii si doar teama ca seara m-ar prinde pe munte m-a facut sa ma rup, cu o mare parere de rau, de mirificul peisaj si sa merg mai departe, pe poteca de culme, spre alte splendori  care se vedeau in continuarea drumului, spre est.
   Am mers o vreme pe buza caldarii, cu ochii la irisul din fundul ei, spre varful rotunjit care se vedea ceva mai departe, varful Balindrul Mic, de pe care, odata ajuns, mi s-au deschis noi privelisti, vazute sub un alt unghi si parca-mi venea sa nu mai plec de acolo, sa ma fac una cu vesnicia daca as fi putut.
    Privind cu teama catre dreapta, spre stana care se vedea in vale si de unde in orice moment puteam fi „luat la intrebari” de exemplarele rasei canine, am apucat-o pe drumul de creasta, marcat sporadic cu urme vechi de banda albastra (desi harta specifica banda rosie), conturat clar uneori in iarba muntelui, alteori disparand complet dar era imposibil sa te ratacesti vizibilitatea fiind excelenta pana hat-departe, spre culmea prelunga a Sterpului. Poteca ma purta cand peste pajisti, cand la umbra tufisurilor de jnepeni, cand printre desisurile asemanatoare unei minuscule paduri ale acestora dar la un moment dat a disparut lasandu-ma in mijlocul unei intinse portiuni acoperita cu jnepeni vigurosi. In locul intoarcerii, care mi-ar fi rapit un timp pretios, am optat pentru mersul inainte. In scurt timp m-am specializat in a-mi tine echilibrul de-a lungul tulpinilor acestora si trecand de pe un  jneapan pe altul am reusit sa ajung pe pajistea din partea cealalta.
    Am trecut peste Balindrul Mare (2207m.), marcat de o borna, acoperit cu solzi uriasi de piatra, ca un cine stie ce fantastic animal izvodit din vre-o legenda cu originea pierduta in intunericul veacurilor. La capatul unei sei prelungi ma astepta culmea avantata in departare, greoaie, acoperita cu stanci risipite, ca in urma unui cataclism, a varfului Negovanul Mare, ultimul de pe culmea Staflestilor pe care avea sa-l urc. Ajuns la baza lui am facut un mic popas, apoi in loc de a urma un din potecile care-l ocolesc prin stanga sau prin dreapta, am urcat direct pe creasta lui traversand cele doua protuberante din care este format. Pe cea mai inalta am facut un nou popas pentru a iscodi imprejurimile din noul unghi sub care mi se deschidea valea Dobrunului din care, undeva departe, se ridica un fuior inalt de fum voind, parca, sa atinga albastrul cerului. In fata, spre directia de mers, se contureaza o muchie ascutita, cu coastele coborand in panta domoala, iar undeva mai departe se vede ceva, ca niste oase albite de vreme acoperind un intins camp de batalie. Si astfel am vazut pe coasta de sub varful Clabucetului urmele unei batalii inegale unde omul las a distrus paduricea de jnepeni care nu are alta arma de aparare decat taria propriei tulpini. Si fusese invinsa. Omul obtinuse o victorie inutila.
    De aici am inceput sa cobor parasind poteca de creasta dupa ce in prealabil mi-am fixat puncte de reper pe teren, iar directia de mers spre Voineasa am stabilit-o cu busola.
   Am prins un drum de caruta ce cobora spre linia de inalta tensiune ce duce spre Voineasa dar drumul, la un moment dat, s-a infundat intr-o poiana din padure fara a avea vre-o alta iesire deca calea intoarsa. Am cercetat in jur si am descoperit o poteca de picior pe care am urmat-o. Dupa catva timp, un lucru mi s-a parut extrem de suspect. Desi mergeam pe poteca clara, batatorita, aveam impresia ca pe aici au trecut numai pitici deoarece pe sub brazi trebuia sa trec mai mult aplecat din cauza crengilor impletite deasupra potecii. La un moment dat am fost nevoit sa ma aplec in pozitia patrupedelor. Atunci s-a facut lumina in capul meu. Oamenii nu umbla in patru labe, ci numai fiarele. Chica mi s-a zbarlit la gandul ca din moment in moment as putea da nas in nas cu Mos Martin. Am virat urgent la stanga in directia retelei de inalta tensiune unde am ajuns in 15-20 de minute. Am urmat aceasta linie pe sub coasta mioarelor, infruptandu-ma din timp in timp cu fructele tufisurilor de afini care se gaseau din belsug, am iesit apoi la un drum forestier foarte bine batatorit si urmandu-l fara a ma abate, trecand prin Poiana Florilor si Poiana Arsa, m-am inscris pe coasta dealului, apoi pe valea paraului Pietrii. Genunchiul drept a inceput sa ma doara destul de tare, in special la coborare. Strangand uneori din dinti de durere, coboram prin locuri frumoase, prin padurea de molid presarata cu poieni si salase ale localnicilorsi dupa doua ore de cand incepusem sa cobor, trecand pe langa stancile de la confluenta paraului Pietrii cu Lotrul am ajuns la statia de concasare din capatul nordic al statiunii Voineasa. Aici providenta mi-a scos in cale pe soferul cu masina de la mina de mica. Prin bunavointa lui am fost scutit de chinul parcurgerii a inca unui kilometru de drum.
   Le-am gasit pe Cecilia si Antonella ingrijorate de intarzierea mea. Dupa un drum de 13 ore pe munte, ajunsesem la punctul de plecare obosit, cu picioarele indurerate si renumitii mei bascheti facuti ferfenita dar extrem de fericit, incantat de frumusetile vazute peste zi.
    De-a lungul timpului splendoarea peisajelor admirate in aceasta excursie, multe din ele in premiera, mi-au dainuit nealterate in memorie. Atunci cand am simtit nevoia sa-mi iau un protector in drumurile mele, consultand calendarul ortodox am vazut ca la 14 septembrie, ziua cand Muntii Lotrului mi-au incantat sufletul, se sarbatoreste „Inaltarea Sfintei Cruci”.
   De aceea mi-am luat ca protectoare a drumetiilor mele, Sfanta Cruce.

Iasi, decembrie 1996

----------------------

------             ------

------             ------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 5462, Ultima actualizare: Luni, 5 Nov 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii LOTRU (STEFLESTI)  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii