Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - 5 ianuarie 2008 :: Muntele Bucşa (Leaota)

Bookmark and Share

5 ianuarie 2008 :: Muntele Bucşa (Leaota)

     I-as fi spus, candva, “Pledoarie pentru Leaota”. Ce sa fac … acest munte a fost intr-atata neglijat si lasat in umbra Bucegilor, incat putini sunt cei ce-i calca drumeagurile. Si ca sa nu fie exceptie de la regula, intotdeauna turele improvizate mi-au iesit cel mai bine.  Asa ca … vineri seara inca nu stiam ce sa facem. Grohotis? Lacauti? (pe asta l-am scos din schema de frica de zapada mare, prin care nu puteam merge fara rachete) Leaota? Bun … oricare ar fi, ziua-i scurta, trebuie ales traseul cu grija.
   
Sambata dimineata termometrele arata la statia meteo Brasov (Ghimbav) -19, 4°C. Na... si in zi din asta geroasa unora le vine cheful de munte. Vorbisem de cu seara cu Narcisa, de la Centrul de prevedere a vremii din Sibiu si ma asigurase ca peste zi vremea se va mentine stabila. Noa, ca acum stateam si linistit.
   
Urcand spre Bran, lasam in urma noastra frigul din depresiune ca iar avem o zi cu inversiune termica. Ca in decembrie... o luna in care acest fenomen a insotit mai toate zilele in orasul Brasov. Ar fi fost prea sadic sa urcam la minus douazeci de grade. Daca gradele urcau, urca si stratul de zapada. Prea ma obisnuisem cu neaua putina din Cindrel (unde de altfel ramasesem si destul de uimit de cat de putina zapada era) si acum ma cam emotionam sa vad cum sta zapada pe la gardurile oamenilor, pana la jumatate. 
   
Bun, am ajuns in centrul Moeciului de Sus (la confluenta Vaii Bangaleasa cu Valea Moeciu), si intram intr-o carciumioara sa intrebam localnicii de drumul peste Gorganul. De ce Gorganul!? Habar nu aveam, dar Laurentiu zisese ca fusese Mihai Moiceanu intr-o iarma, si este o culme frumoasa ce da sub Dudele Mari. Localnicii ne-au cam dezarmat.
   
- Este zapada mare pe Gorganu, dom`le. Doar pe schiuri sa urcati...
   
Hai sa ne convingem. Am intrat pe Valea Moeciului si apoi am trecut de confluenta celor doua vai (Moeciul Cald si Moeciul Rece), intre care se ridica puternic muntele Gorganului (1597 metri). Lasand masina la ultimele case din sat, am intrebat cativa localnici pe unde se ajunge in culme. N-ar fi fost complicata orientarea. Uite pe acolo pe langa stana ce se vede pe coasta, intri in padure si dai de culme. Problema-i alta. La ce zapada ne inconjura, nu stiu vai cum om ajunge intr-o zi pe Dudele si sa ne si intoarcem (deja era zece ceasul).
   
Am lasat-o balta... Laule, facem noi Gorganul alta data. Cu rachete de zapada si cu noaptea in cap...
   
Ne intoarcem in centrul Moeciului si urmam Valea Bangalesei. Pare mai umblata. Ce plan avem pana la urma!? Eu coborasem acum cativa ani, din Bucsa, pe o culme destul de scurta, pana in Valea Bangalesei. Imi aminteam si de un marcaj turistic. Dar trecusera anii si am uitat detaliile. Important era ca banuiam pe unde.
   
No bun! Lasam masina la bariera satului, langa Cantonul Silvic Bangaleasa. Suntem la o altitudine de 1120 metri, iar temperatura s-a stabilizat pe la vreo minus zece grade. Baiul era altu`... ca toti trei dadeam semne de raceala. Si la raceala simti mai aiurea frigul.
   
Aveam doua posibilitati. Sa urcam pe traseul marcat cu triunghi rosu, spre Bucsa sau sa urcam prin culmea Barbuletului, pe partea dreapta a vaii (cum urci), iesind sub Dudele. Hai sa incercam marcajul, ca e mai sigur, si de-o fi timp, la vale ne dam pe culmea Barbuletul (un traseu nemarcat dar cunoscut de Laurentiu, care fusese pe aici in decembrie 2006).
   
Ne echipam bine, infolofiti in geci, cu betele telescopice la indemana si cu pioletii pe rucsaci si pornim pe drumul forestier al Bangalesei. Pana la confluenta cu Barbuletul suntem pe traseu comun cu cel ce duce spre Padina, prin Strunga. Multe urme prin zapada... din pacate, cele mai multe sunt lasate de ATV-uri. Deh... asa zisul "turist" venit sa-si faca sarbatorile la Bran, nu poate daca nu gusta un pic din barbara placere de a fi mai galagios decat restul oamenilor de pe planeta... 
    C
hiar sunt curios daca cineva o fi batut urme spre Saua Strunga, de la ultima ninsoare, sau este traseu virgin. ObosilaNu de alta, dar parca mi-ar face placere o intoarcere prin Strunga si prin Pravale spre locul unde ne-am lasat masina. La confluenta (1180 metri altitudine), mai sus amintita, gasim un indicator turistic care ne spune ca pana la Bolboci, peste varful Bucsa, avem cale de 7 ore. Asta vara! Tot aici, la intersectie, se gaseste un mic adapost de vreme rea (de fapt vreun canton vechi si parasit).
    Pe valea Barbuletului am lasat in urma poteca batuta si senzatia ca nu am fi singuri prin padure. Se mai vad doar urmele vechi ale unor perechi de pasi si darele lungi lasate de doi schiori. Ehh... nu ne-am imaginat la inceput ce mult ne vor fi de folos. Ne insiram pe valea larga, cu Laurentiu in frunte, eu la centru si Garcea in urma. Zapada este destula. Am descoperit ca pasind pe urmele vechilor pasi nu ne afundam. Dar si cand scapam pe langa... la inceput doar pana la genunchi! Mai sus, om vedea cum o fi...
   
La inceput drumul forestier urmeaza partea stanga a vaii (cum urci), dar dupa cateva sute de metri ajungem intr-un luminis unde zarim un pod peste Barbulet. Urmele se duc peste vale, urmand in continuare drumul forestier. Nu ne-am mai uitat dupa marcaje, convinsi ca pe acolo este (de altfel si harta turistica ne mintea astfel) si am trecut podul de peste rau. Initial am zis ca daca ma misc o sa imi fie mai cald. M-am inselat. Nu stiu de ce, dar si cu indispensabili pe sub supra-pantaloni, si mergand... tot ma trece o senzatie de frig. Mi-am indesat bine caciula pe cap desi stiam ca daca transpir mai mult o sa-mi ud pletele si rau a fi de n-am de schimb ce sa iau pe cap... Se pare ca si colegii mei sunt chinuiti de aceleasi senzatii. Cel putin cat suntem pe valea Barbuletului pe drumul forestier, stam linistiti. Asa zice si harta ca trebuie sa fim. Marcajul nu l-am mai vazut de ceva vreme, dar si primele semne erau cam duse. Ma gandeam ca la capatul drumului or incepe semnele vopsite bine si ne vor ghida spre culmea Bucsei, pe acolo pe unde fusesem cu ani in urma. Zapada se simte tot mai mare, dar suntem in siguranta atata timp cat urmele vechi ne insotesc. Acum ma intrebam: cei dinainte or fi stiut pe unde merg!? Au ajuns undeva!? Sau om da de capatul urmelor si ne-om trezi in lumea zapezii fara cale de inaintare.  
   
Varfurile astea, pe care, de vreo doi ani, le tot cautam eu cu Laurentiu, traiesc si ele in umbra Bucegilor, ca intreg masivul Leaota, de altfel. Noua ne plac, ca pe aici ne simtim liberi, doar noi si salbaticiunile. Ca tot am pomenit despre ele, inca nu am vazut vreo urma de urs... dar nu imi fac vreo iluzie ca nu vom da peste zi. Pana la capatul drumului de exploatare (un pic mai lung de un kilometru) o boierim... totul e sa ghicim vechile urme care inghetasera in timp.
     -
Laule, ia ia-o tu mai pe langa urmele noastre din fata. Avem monopol pe ele, ca tu si asa nu te afunzi... macar sa nu ni le strici sa vedem pe unde umblam. 

 DSC_0969
    No, ce sa zic... eu sunt mai usor, dar Garcea incepe sa injure in spatele meu. Din trei pasi, unul ii scapa pe langa. Drumul forestier de pe Barbuletul nu are mai mult de un kilometru si ceva. Am inaintat repede pana la capatul lui, iar aici ne-am trezit in mijlocul unui luminis mai mare, la confluenta a doua valcele mai importante. Dacar ar fi sa aseman locul asta cu altul intalnit pe munte, m-as gandi la capatul drumului de pe Valea Vladusca din Piatra Craiului... doar ca perspectiva peisajului este alta. De aici ar fi trebuit sa inceapa (dupa harta turistica) poteca marcata spre Bucsa. Pe naiba! Nici un marcaj cat te invarti cu ochii. Sigur l-am pierdut de mult. Fie ce o fi... nu avem decat de ales intre doua valcele iar cel bun nu poate fi decat cel din stanga. De altfel asa arata si curbele de nivel de pe harta (dupa poteci nu ma mai iau).
Pana aici a fost bine. Ne-am incins cu totii. Eu am scapat de geaca, ramanand in polartec. Caciula nu mi-o mai dau jos de pe cap ca simt ca am transpirat, iar alta de schimb nu mai am. Lasa asa, transpirat dar cu parul neinghetat. Lau ii da bice inainte, inarmat bine cu rachetele de zapada... parca ma oftic! Si eu vreau! Bun.. le trec pe lista de prioritati. Pe valcelul din stanga, urmele de schiuri, vechi de vreo luna, isi continua ascensiunea. Bun reper! Suntem la 1300 de metri altitudine si mai e cale lunga pana pe Bucsa.
   
Valea nu da semne sa-si incrunte panta, si inca urcam bine, ghidati de urmele de picioare. Nu stiu ce ne-am fi facut fara ele, tinand cont ca aici gluma s-a ingrosat, iar zapada de pe margini ajunge si la un metru grosime. Pai norma! Suntem pe vale cu expunere nordica, in firul vaii... adica acolo unde se aduna cea mai multa zapada.
   
Incepem sa ne chinuim la deal. Urmele tot mai palide sunt greu de urmat. Ne-au ramas doar cele de schiuri. Iar astea sunt uneori inselatoare. Traversam valcelul cand pe un versant, cand pe celalalt, cu grija sa nu se rupa sub noi vreun pod de zapada si sa ne trezim in apa. Garcea ramane tot mai in urma, si cand ne oprim sa ne regrupam, il vad tot mai nervos. Si nervii cedeaza...
   
Nu mai e de glumit. Zapada incepe sa ne dea de furca. Tot mai des ma trezesc si eu pana in brau. Nu m-am gandit ca azi o sa inotam, dar parca nici nu imi vine sa renunt. Desi... imi stapanesc tot mai greu moralul. Lau gaseste o solutie de compromis si da rachetele lui Garcea, urmand ca noi doi sa mergem doar la bete, cautand cu atentie urmele vechi. De-ar fi usor...
    
Normal... baietii pe schiuri au trecut cand pe o parte cand pe alta, nu de fiecare data pe urmele celuilalt. Intre doua tufe, pe distanta de cativa metri, pierdem urmele si ne chinuim mai bine de zece minute sa facem douazeci de metri. Dar castigam altitudine. Niciodata nu mi s-a parut lupta asta cu zapada mai apriga ca azi... Doar GPS-ul imi mai tine moralul... ca vad pe el capatul vaii (aproape... dar departe!), si ca ma tot uit sa iau seama cum castigam altitudine. Clar ca asta nu-i poteca... clar ca de iarna nici atat... dar d-le! Cum sa ignori urmele astea ajutatoare!?
    T
ot urcand incepem sa vedem cum se schimba morfologia vaii. Un valcel coboara de pe stanga, iar Lau insista ca de l-am urma poate dam in poteca de pe culme. N-as prea avea incredere sa luam toata coasta asta in piept, prin molidis des, cu zapada pana la brau. Sigur ne-am epuiza fizic! Singura solutie este valea. Valea asta atat de... atat de sinistra!
   
Si a fost sa fie! De vreun sfert de ceas inotam cu zapada pana in brau, fara sa mai gasi vreo urma de ski. Alea de picioare le-am pierdut de mult. Totusi, suntem pe valcel. Unde au disparut mah aia!? S-au intors? I-a inghitit zapada? Dracu` stie...
    
- Mah Laule! Nu-i bine!... nu-i pe aici! Hai sa ne intoarcem ca inotam pana la noapte.
   
- Hai pe versantul din stanga sa iesim in culme!
    - Si sa inotam prin jungla!? Eu nu mai pot. Simt ca cedez... si fizic. In ritmul asta nu iesim din valea asta nici maine. Sigur nu asta e solutia. Hai sa o cautam mai jos.
 Valea Barbuletului
    Nu ma gandeam ca o sa ne intoarcem. Si nu ma gandeam ca o sa ne intoarcem sa cautam. Parca mai mult imi doream sa abandonez cu totul, sa ajungem la o carciuma in Moeciu, sa bem o bere de ciuda si sa alergam spre caldurica de acasa. Da-o naibii ca muntele nu se urneste din loc. Ne-am gasit noi, mai breji, sa umblam pe vai pustii, cu zapada mult mai multa decat ne-am fi inchipuit. Cu o saptamana in urma era parfum... prin Cindrel, cand de abia ajungea la glezne. Da` uite ca... nu-i asa! Difera de la zona la zona, in iarna asta. Deasupra, dincolo de limita padurii, se ghicea golul alpin si un versant puternic acoperit cu zapada. Trebuie sa fie intre Bucsa si Dudele, dupa cum citim pe harta. Ne-am oprit la groapa aia unde intrasem pana in gat. Scapasem pe langa un bustean si s-a rupt podul de zapada sub mine. Acu`, bine ca am vazut sa n-o mai iau inca odata.
    
- Uite bre, ca de aici la vale iar sunt urmele! Aici le-am pierdut. Unde au disparut astia!?
     
Io inca imi fac cruce, dar Laurentiu mai atent se uita pe versant.
    
-  Astea-s urme de om ma! Si-au dat schiurile jos si au luat coasta in sus. 
     
No hai dupa ei. Parca mi-am mai revenit. Si Garcea e mai vesel O tura mai trista ca asta nu mai avusesem de mult. Si nu voiam sa se termine banal, desi parca asa ma tragea inima... sa renunt! Urcam panta de mai bine de patruzeci de grade, peste urmele alora. Doamne de-as afla cine sunt, tare m-as mai duce sa le multumesc. Ne-au scos din...
    
Si nu-i bai! Dupa cum intuise Lau, urcam tare coasta aia, pe urmele inghetate, scapand de stratuil gros de zapada. Dupa vreo cincizeci de metri castigati, iesim in curba de nivel, prin padurea deasa. Oamenii astia au orbecait si ei... ca pe aici nu se dau semne sa fi fost candva o poteca. E la ghici.... da` e numai bine.
    
Trecuseram de pragul celor 1500 metri de la nivelul marii si de minute bune tot castigam altitudine, urcand mai mult de-a coasta pe deasupra valcelului. Daca la inceput mi-am facut iluzii ca ne ducem spre culme, dupa vreun sfert de ceas ne-am trezit suspendati deasupra unui versant inclinat, si dezgolit spre firul valcelului. Urmele se pierd aici, dar Lau incearca sa le ghiceasca directia spre firul valcelului. Naiba stie de e pe acolo. Raman resemnat, deasupra rapei, si astept rezultatele cercetarii Barzoiului. S-a dus dincolo de un umar lasat din culme si nu-l mai vad. Strig dupa el, nu raspunde, mai strig odata... asta-i nebun, se tot duce la deal!
    
- Maaah, ai gasit ceva sau te duci ca fal-falu` in sus si ne lasi pe noi aici!?
 
    Dintre toti trei el e cel mai avantat mereu. Mi-aduc aminte cand treceam pe Turnurile Podragului, agatat intre pereti, si ancorat bine de morcovele din fund, iar Barzoiu zburda ca o caprioara peste tancuri... Intr-un final, il aud de dupa cotul valcelului, in stilul lui:
    
- Mah ceva e!
    
-  Ce ceva!? Vezi vreo urma!? Vreun semn...
    
-  Nu, da se poate urca...
    
M-a spart! Asta ar fi in stare sa urce si direct pe un perete si sa zica ca pe acolo e. Dar ce sa facem!? Ne ducem dupa el. Inapoi, Garcea s-a uitat de jur imprejur si nu a mai gasit urme de la ultimul copac. E clar ca s-au dat si aia in valcel. Suntem in fundatura vaii. Pe valcel nu mai sunt copaci, am scapat de ultima bucata de padure, dar viata e mai grea la deal. Nicio urma nu ne mai salveaza. Urcam, scufundati pana in brau, chinuindu-ne minute in sir pe o bucata de zece metri.
    
- Prin valcel nu reusim! Laule ia incearca sa iesi pe versantul din dreapta. 
 
   E cam inclinat, dar urmarindul pe Laurentiu cum se tine de cateva ramuri de tufisuri pitice, sa nu se ingroape in zapada, observ ca nu se mai afunda asa mult. Si dupa zece metri pe versant, stratul nu mai trece de genunchi.
    - Cum e sus la padurice!? E mai mica? Stai deasupra?
   
- Da! E ok. Hai ca pe aici trebuie sa iesim!
 Piatra Craiului
    
Salvarea noastra a fost sa gasim calea asta. Pe firul vaii era cel mai mare rau din toate. Iesiti in versantul din dreapta (spre piciorul Barbuletului), urcam usor pe la marginea padurii, intrand si in ea ca sa dam de zapada cat mai mica (tinand cont ca majoritatea stratului a fost retinut de ramurile molizilor). Am trecut si de 1600 metri si dupa calculele mele creasta s-ar afla la 1700-1750 (chiar deasupra noastra). Mi-e cam teama sa parasesc linia padurii. Obarsia valcelului este o mare palnie de zapada, cu gura spre firul valcelului si o liniste grea se aseaza peste tot albul de langa noi. Nu mi-ar fi asa teama de zapada din valcel, probabil bine ancorata si tasata de cand nu a mai nins, cat de placile de vant agatate sub linia crestei. Nu ma gandeam sa gasim, aici, scanduri asa mari. Din priviri am masurat una de vreo doi metri grosime si vreo patruzeci latime. De pleaca asta... pana in tufe ne duce! Lau vrea direct spre creasta. Eu, mai prudent, tin linia lizierei, chiar si unde padurea s-a pierdut. Si cei cativa molizi piticuti, pierduti prin golul alpin, par a da o siguranta. Daca incerci sa calci mai spre mijlocul palniei simti cum stratul de sub tine se rupe in scanduri de vreo zece centimetri grosime, doar la strapungerea bocancului, iar aceste scanduri incep sa curga, fosnind, la vale. Tot la aia mare ma uit cu emotii...
    Am iesit sus. Din umbra dam direct in soarele puternic al unei zile senine. Doar soarele e puternic... caldura, nu-i! Un vajgau pe care nu-l anticipam, ne asteapta in creasta, si dupa ce ne incalzisem pe fundul vaii, acum ne-a lovit drept in figura frigul. Cautam repede adapost, langa niste tufe mici, unde am gasit o microdepresiune nivala, de cativa metri. Zici ca e o transee...
    
Las` ca-i buna! Stau si ma uit in jurul meu sa imi dau seama unde am iesit. Dupa calcule suntem pe varful secundar al Bucsei (daca asa ii pot zice) la cota 1757 m. La cateva sute de metri, spre est, se vede cocoasa mare a varfului principal, aflat cu o suta de metri mai inalt. Sa mergem!? Sa nu mergem!? Avem timp?
    
- Hai sa mancam ceva, mai intai si ne decidem apoi!
 Muntele Strungile
Suntem pe creastea principala a Carpatilor, pe cumpana de ape dintre bazinul Oltului prin Valea Turcului) si bazinul Ialomitei (prin Valea Brateiului), intre Bucsa (1848 m) si Dudele Mari (1904 m). Laurentiu ne povestise ca inainte de revelion, cativa amici de-ai lui, traversasera din Fundata, prin Strunga pana in Sinaia si gasisera gheata pe creasta. Am gasit si noi. Nu stiu daca se impune sa ne luam coltarii, dar sigur voi merge mai relaxat pe crusta inghetata, chiar daca aveam o creasta tesita, apropiata de un platou. E mai ok! Doar Laurentiu nu renunta la rachetele lui, care au si niste mici coltari pe talpa. Mai bine decat deloc. In urma mea, arunc mereu ochii spre Dudele Mari, un munte care mi-a atras mereu privirile si gandurile.
 Printre vecini
     Aveam sa aflu si de unde e toponimul asta. Alterat in timp... ca multe altele. Multumita, colegului Alpinet.org, Dan Loghin, aveam sa aflu ca de fapt la origine ar fi Dudaiele Mari, iar toponimul se regaseste din intamplari petrecute in secolul XVII, pe vremea lui Matei Basarab, cand in urma unor mai vechi diferenduri dintre ardeleni si munteni privind pasunile de pe acest munte (trasarea granitei s-a facut pe la 1640), limitele pe pajistile intinse se faceau prin plantari de cucuta (planta otravitoare). Aceste locuri primejdioase se numeau „dudaie” de unde si denumirea muntelui. Altfel, duda se folosete in Ardeal sub numele de pomnita (niste arbori cu fructe dulci, de culoare alba sau neagra), iar dudul se numeste pomnitar. Este greu de crezut ca acest arbore sa creasca la 1800 metri altitudine, cand el este unul specific regiunilor colinare calde, de la 200-500 metri. Muntele Dudele Mari pleaca din creasta principala a Leaotei, dintr-un varf cu altitudinea de 1904 m, dar cota maxima o atinge la vreun kilometru distanta, intr-un varf cu 1954 m, spre sud. Muntele Dudele Mari este prins intre Valea Neagra si Valea Brateiului si se remarca prin puternica masivitate. Cata-i Leaota de lunga, doar varful principal al Leaotei mai pare atat de masiv.
 Vf. Bucsa (1848 m)
     Urcam spre Bucsa, peste portiuni de gheata ce alterneaza cu portiuni de zapada inmuiata, prin care ne mai scapa piciorul (mai ales in dreptul tufarisurilor pitice). Poteca turistica ocoleste cocoasa Bucsei, iesind pe curba de nivel spre Strungulita. Noi luam muntele in piept. Si tot urcam, privind la altimetru, iar in dreptul altitudinii de 1850 metri ne dam seama ca suntem sus. E un platou destul de intins, pe care cu greu ghicesti care e punctul cel mai inalt. 
    Si ce priveliste!! De jur imprejur doar munti de alb. Bucegii, cu tot abruptul lor vestic, de la muntele Gaurei (Lancia), pana la Tataru (ultimul varf cu pereti impresionanti), strapuns doar din loc in loc de valea adanca a Gaurei si de semicercul Strungii Branului (1904 m). Dincolo de Tataru incep muntii masivi ai Deleanului si ai lui Lucacila, care se pierd apoi peste Zanoaga si Lespezi tocmai in valea Ialomitei, la confluenta cu Brateiul (de la Dobresti). Spre sud, in directia soarelui, se ghiceste batranul Leaota (probabil ca toponimul tre sa aibe vreo legatura cu Laiota Basarab, domnitor muntean de la sfarsitul secolului XV, care a achizitionat ceva munti prin zona, printre care si Dudaiele Mari), cu masivii sai 2133 metri.
 Abruptul vestic al Bucegilor
  
    Ne insiram la poze, cu ochii dincolo de culoarul Branului, unde se ridica puternice culmi ale Iezerului, ale Papusii, ale Pietrei Craiului, iar mai departe Fagarasul de la Berevoescu. Si timpul trece... trece. Ma uit la ceas si vad ca e deja ora trei dupa-masa. Soarele incepe sa coboare si ar fi necesar sa coboram si noi. Mai avem doua ore pana la intuneric si inca nu ne-am decis pe unde sa ne dam de vale. Cel mai bine ar fi pe urmele pe care am venit. De se intuneca oricum suntem pe vale si avem si gps-ul la indemana. Dar... ne e lene!      Hai sa ne dam pe poteca marcata, cea pe care ar fi trebuit sa o urcam. De aici se ghiceste foarte bine plaiul Bucsei, cu poienile largi ce-l insotesc. Coborarea de pe varf este destul de puternica, iar coltarii musca bine din crusta alba. Apoi, zapada se mai inmoaie (am intrat pe locuri mai umbrite, unde insolatia nu a fost asa puternica sa taseze si apoi sa inghete stratul), si la primul copac gasim si marcajul. Ciudata culoare! Ar fi trebuit sa fie rosu, dar e mai mult caramiziu spre portocaliu, si se cam confunda cu scoarta copacului. Ma mai mir de ce l-am pierdut in vale!? Bine ca l-am prins. Acum sa ne tinem bine sa nu-l mai scapam din priviri. Bai nene! Pe aici nu a urcat nimeni. Absolut nici o urma prin intinsele poieni. Si ne afundam din greu in zapada. Doar Laurentiu ce mai sta la suprafata pe rachetele lui. De urcam pe aici ne blestemam orele. Acu mi-am dat seama ca trebuie sa ma bucur ca am ratat intrarea.
 Coborand de pe Bucsa
    
La vale e cat de cat bine. Mai alergam prin zapada mare, ne mai impiedicam. Am uitat si de coltari. Pe un loc mai drept facem popas sa-i dam jos. Poate ne rupem gatul in ei. Daca avem de suit un bot de culme, inalt doar de cativa metri, e vai! De abia impingem la zapada. Si sa fi urcat kilometri intregi. 
    
Intr-o poiana am pierdut marcajul. Am stat sa fotografiem culorile Strungilor, peste lasatul apusului, un albastru puternic al cerului, si un galben aprins ce se lasa peste stanci. Plecand mai departe, am tinut botul de munte, fara sa mai socotim triunghiul rosu. Si ne-am dus...
    
- Laule, daca tot esti pe rachete, da-i o fuga inapoi in deal si vezi unde l-am scapat.
    
- Hai mai ca o fi bine!
    
- Sincer... cine stie in ce versant dam. Si uitandu-ma pe harta vad ca din zona asta s-ar cam lasa doua boturi de culmi. Sa nu o luam prea dreapta...
    L-am convins, si dupa cateva minute ne striga ca a gasit. Marcajul se lasa pe stanga, pe sub culme, in usoara coborare de-alungul curbei de nivel. Odata cu el am gasit si urmele de urs. Si ce urme... Bine ca pareau destul de vechi. Dar unde or duce!? Doar nu si-o fi facut nemernicu` barlogul langa poteca. Minute intregi am coborat cu urmele dupa noi. La un momendat poteca coteste, ursu` nu! 
 Apus peste Bucegi
     
- Ia fi tu atent la marcaj si nu la urme, ca parca vad ca ne duci la casa lu` Mormaila!
   
Mai incolo, la vreo suta de metri iar se aduna marcajul cu urmele lui ursache. Asta ne bantuie ma! Sanse mari de intalnire neplacuta. Incepem sa cantam, sa fluieram, fals-nefals, orice numai sa nu ne iasa dihania in cale. Este cunoscut, ca iarna animalele se folosesc de potecile oamenilor pentru a se deplasa intre locurile lor din padure. Ma uit cu atentie pe gps, ma uit si pe harta. Una sau alta sunt cu vaca. Clar! Harta e deplasata! Cel putin in privinta potecii. Dupa ea ar fi trebuit sa ne lasam pe versant, pana in valea Barbuletului. Dupa urmele inregistrate de noi pe aparat, suntem fix pe culmea Bucsei, pe cumpana dintre apele Grohotisului si Barbuletului (acasa aveam sa observa ca harta topografica, cea uitata in sertar, inregistra corect poteca noastra).
    Tot ne dam jos de pe munte, tot mai puternic. Urmele si ele cu noi. La un momendat gasesc urme proaspete de urina (ii galbena, greu de confundat). Mah ce-o fi trecut pe aici, ca darele sunt in zigzag, concentrate pe vreo 2 metri. Doar ursu` nu se leagana ca omu cand isi face nevoile. Si nu si-o tine in laboanta sa o plimbe in zig-zag, fluierand in zare, cum obisnuim noi... Ciudat necurat!
    Tot gandindu-ma la faza asta, cobora pe muchie. Colegii nu-s asa mirati ca mine! Poate c-or fi si cu gandul in alta parte.
    Panta sa inrait, semn ca ne apropiem de capatul culmilor. Picioarele astea de munte pornesc puternic din confluenta a doua vai, urca agale pe la mijloc, si apoi se suie tare in varful din creasta. Bucsa nu iese din schema... respecta tipicul acesta. Asa ca ne trezim coborand in viteza, cu un luminis cascandu-se in fata ochilor, pana cand totul se termina...
    Ghici unde am iesit!! La podul peste Barbulet. Incepusem sa banuiesc, uitandu-ma pe harta de pe GPS. Dar chiar asa!? Si unde am gresit? 
     Simplu! Ne luasem dupa urmele de om si de schiuri, si nu am bagat de seama ca inainte de podul de peste apa Barbuletului, marcajul o lua in stanga prin padurea de molid (fiind destul de palid nici nu sarea in ochi) iar noi nu am bagat de seama lipsa lui decat la jumatatea drumului forestier. Poate ca aici n-ar fi rea o paleta indicatoare...    

 Harta traseului Bucsa

     Este inca lumina. Am ajuns in valea Bangalesei, la poteca bine batuta, si o bucata de nylon imi aduce aminte ca am terminat cu salbaticia. Deh d-le... am ajuns la „civilizatie”. Turisti iesiti la pensiunile din Moeciu, ne intersecteaza drumul, ba si cate un zgomot de ATV care infrunta inserarea si linistea din jur...
    Masina o gasim inghetata, langa bariera satului. Si la propriu si la figurat. A lasat-o Garcea intre niste santuri si cu burta pe zapada, asa ca nu e cale sa o urnim. Apelam la cativa trecatori, iar la un momendat ne adunam chiar vreo zece sa impingem. Noah! Numai noi sa fi inotat prin zapada!? S-o luat si dansa dupa noi, Titirica (caci asa o alinta Garcea). Da-i cu pioletul pe sub ea... baga bolovani la roti (smulsi din gheata de la rau), trage-o, salt-o, impinge-o... da` am scos-o!
    Ne-am promis o bere la carciuma din sat. Da` suntem prea somnorosi (de oboseala). Motaim pe drum spre Brasov, intrand iar in ceata din depresiune, cu gandul ca de n-om adormi in hol, om bea cate una fiecare la casa noastra, si la caldurica...

   A iesit bine! Incepuse prost! Era sa renunt! A fost o zvacnire! Dar ce bucurie ne astepta sus!! A meritat!     
   Pledoarie pentru Leaota!

   PS: Si mi-aduc aminte reactia lui Paul cand a vazut imaginile: „Mah, te-am suparat cu ceva!?”

Fotografii articol: Emi Cristea, Laurentiu Barza
Vezi track-ul GPS pe Alpinet:
Album foto ALPINET:

Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 9263, Ultima actualizare: Marţi, 15 Ian 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii LEAOTA  
Comentariu
ovidiu iordache ovidiu iordache, Marţi, 15 Ian 2008, 21:11

fratele meu! daca Creanga ar fi facut facultatea de geografie tot asa ar fi scris despre tura asta.

Viorel Borteş Viorel Borteş, Marţi, 15 Ian 2008, 21:12

He he heeee, ati mancat ceva zapada bag sama! Bravo.
Imi plac teribil pozele!

ovidiu iordache ovidiu iordache, Marţi, 15 Ian 2008, 22:40

imi aduce amite de prima ora de "citire" dupa vacanta: copii!!! prima tema pe trimestru asta e: compunere cu titlul: "ce am facut in vacanta".

Ioan Şteţca Ioan Şteţca, Marţi, 15 Ian 2008, 23:52

Unde se dovedeste ca localnicii sunt baieti destepti! Acu cateva mii de ani so inventat schiurile, scule foarte utile in conditii de iarna, si unde mai pui ca ii si distractiv sa cobori pe ele! Schiuri baieti, nu pioleti! Felicitari pentru perseverenta!

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 16 Ian 2008, 10:06

Io cred ca si mai desteapta a fost inventarea rachetelor de zapada. Si mi-am zis: prioritatea iernii este achizitionarea unei perechi!:-D

Ioan Şteţca Ioan Şteţca, Miercuri, 16 Ian 2008, 10:22

cum zici tu, da la vale ce te faci!

Dan Izvoreanu Dan IzvoreanuAdministrator Alpinet , Miercuri, 16 Ian 2008, 11:58

suna si comanda un helitaxi:-D:-D:-D

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 16 Ian 2008, 12:57

Daca ma dau pe schiuri, nu mai am timp de observat in jurul meu:-D

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 16 Ian 2008, 12:57

Asa ca merg tot la rachete

Ioan Şteţca Ioan Şteţca, Miercuri, 16 Ian 2008, 18:48

da mah, astia pe schiuri au ochelari de cal si is si un pic miopi!:-P

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii