Jurnale - OFRANDE ABEONEI -VII-Sunt fericit. - Alpinet.org

Jumatatea lunii mai. Ciresul scoate din pantecul florii viitorul deliciu al papilelor gustative sau vremelnici cercei la urechi dragalase. Liliacul infloreste macedonschian, iar prin ureche se strecoara catre inima vocea patimasa a Mirabelei Dauer:

“Veniti: privighetoarea canta, si liliacul e’nflorit:

Cantati: nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit.

Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara.

Din inima imbatranita, din omul reajuns o fiara,

Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,

Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit”

Stau intr-o poienita mangaiata de raze blande de soare. Printre molizi curge la vale o adiere racoroasa, semn ca undeva mai sus zapada inca nu s-a topit. Incet-incet inima-si potoleste bataile, iar rasuflarea revine la normal. Au trecut aproape trei ore de cand ma inclinasem reverentios perechii primordiale ce de secole asteapta trenul cu care urma sa vin eu la Pojorata. “Adam si Eva”, adapostiti la pieptul Giumalaului, mi-au facut sagalnic cu degete de cetina semn de bun venit.

Neastamparul pusese stapanire pe mine si rascolind harti, haine si ceva de mancare le-am aruncat de-a valma in rucsac, am visat o noapte dormind in tren si odata cu primele raze de soare am ajuns pe valea Putnei, la Pojorata. Trasesem tare pe sosea, euforizat de aerul rece si imbalsamat, apoi ma abatusem pe dara unui firicel de apa pe langa care se vedea vag o carare luand-o spre sud, tinta fiind varful Giumalau. Acum, ajuns la o oarecare inaltime, dupa un urcus aspru cu multa transpiratie varsata, m-am oprit sa fac popas si sa imbuc ceva. Daca pana la un loc ceea ce gasisem pe teren corespundea reperelor de pe harta, acum nu mai este nici un element care sa ma ajute sa localizez cu precizie locul unde ma aflu. Singurul lucru cert este ca am prins o culme secundara care, orientata NE-SV duce sigur la culmea principala spre Giumalau. Asadar imi fixez directia cu busola si-mi stabilesc repere, apoi plec plin de incredere si entuziasm. Mergand tot cu ochii dupa poteca pe care am pierdut-o am grija sa ma mentin pe spinarea dealului. Pasaretul din padure da concert, iar o veverita imi ureaza bun venit. Incep sa lovesc usor doua bete pentru a o convinge sa se apropie de mine (la Vatra Dornei se procedeaza asa cu doua nuci si veveritele se apropie sa le ia din mana oamenilor). Se opreste, insa nu se lasa pacalita. In zadar o strig cu “pis-pis”, “pui-pui”, chiar si “cutu-cutu”. Pana la urma, plictisita de insistentele mele idioate, imi arata coada. Timpul este splendid; incet-incet, ceata diafana care acoperea totul in timpul diminetii se ridica descoperind minunatele privelisti din jur. Din cand in cand imi controlez directia cu busola, convins fiind ca merg pe drumul cel bun. Pe masura ce urc aerul devine din ce in ce mai rece si dau de palcuri de zapada. Ajung la un drum ce pare a fi limita dintre doua paduri, iar pe copaci, din loc in loc, este desenat cate un “H” cu vopsea rosie. Cu ochii dupa veverite nu stiu cand ratacesc drumul si ma pomenesc in plina padure cu cetina acoperita cu zapada. Mergand aproape pe branci, pe poteci de animale, si apeland la busola, ascultand de un anumit instinct pe care-l simt in mine, ies din nou la drumul marcat cu litera “H”. In pamantul moale si in peticele de zapada se vad urme proaspete de cerb. Le urmez, si iata ca ma scot intr-o poiana larga unde fac din nou popas. Spre NV, printr-o rariste de padure se deschide o splendida priveliste, cu Obcina Mestecanisului in plan apropiat, iar peste ea se vede spinarea uriasa a muntelui Faraoane din masivul Suhard, inca inzapezita. Pe harta, in locul unde fac popasul, figureaza o stana pe care am zarit-o printre copaci si de care ma apropiasem cu teama de cainii pe care-i asteptam sa se repeada la mine din clipa in clipa. Din fericire stana am descoperit-o pustie, oile nefiind inca urcate pe munte.

Plec afundandu-ma din nou in padure. Si descopar ce inseamna sa ai simtul umorului. Pentru ca ce altceva este sa mergi o jumatate de ora pe zapada si tot la doi pasi sa te scufunzi pe neasteptate pana la brau, apoi sa inoti incercand sa iesi la suprafata si tocmai cand crezi ca te va tine, sa te scufunzi iarasi avand impresia ca te duci in fundul pamantului. Si in acest timp sa-ti spui bancuri cu Bula si sa razi de unul singur? Si cum sa nu fiu fericit cand ajung la concluzia ca am un simt de orientare de Saint Bernard cand, cu ajutorul hartii si al busolei, ajung exact la drumul ce bun de sub varful Giumalaului? Inca o ora de mers si primul obiectiv al acestei excursii va fi atins. Timpul este in continuare splendid, soarele aflat la crucea amiezii incalzeste briza care adie atat cat sa-mi usuce broboanele de sudoare de pe frunte. Sufletul mi-e plin de incantare buna dispozitie fiind stimulata de albastrul branduselor care inunda poienile si de izvorul care tasneste din pamant la doi pasi de mine. Cand ajung pe Giumalau acesta-si pune cusma de ceata si chiar ma stropeste cu cateva picaturi. Dar pana la urma se imblanzeste si ma lasa sa admir splendoarea din jur: Raraul si Pietrele Doamnei cu zapada aproape complet topita, Calimanii inecati in zapada care dainuie printre jnepeni pana in toiul verii. Cobor direct spre cabana pe acoperisul careia este desenata o imensa cruce rosie intr-un cerc alb si inscriptia “Salvamont”. Dupa ce merg vreo suta de metri se vede si varful suplu al Pietrosului Bistritei, urmatoarea tinta a excursiei mele. Ma opresc sa-l admir si sa pranzesc, apoi cobor sa-l cunosc pe noul cabanier care era in locul lui mos Marian, plecat din aceasta lume. O gasesc doar pe sotia lui de la care aflu ca noul cabanier ii este ginere; din nefericire nu-l pot cunoaste fiind plecat la Vatra Dornei dupa provizii. De data asta din cabana lipsea si bitterul, asa ca sunt nevoit sa ma multumesc doar cu o cana de apa. Mi-am luat ramas bun si am inceput sa cobor spre valea Bistritei, la cabana Zugreni unde intentionez sa innoptez. Coborasul prapastios si abrupt imi chinuiesc pulpele facandu-ma sa regret urcusul. Ajung faramat de duritatea drumului si ma simt de parca as fi ajuns acasa cand ma aflu in fata usii deasupra careia troneaza firma “ Cabana Zugreni”. Dezamagirea-i crunta cand intru cu nasul intr-un afis care aduce la cunostinta bietilor muritori ca lunea cabana-i inchisa. Zadarnic bat la usa pentru ca, desi simt pe cineva inauntru, nu mi se raspunde. Ies in sosea, ma asez pe balustrada podului sa pot gandi mai bine si caut o solutie. O borna kilometrica ma instiinteaza ca pana la Vatra Dornei mai sunt doar 20 km. Imi studiez o pozitie de efect, strang pumnul si cu degetul mare de la mana dreapta incep a intepa directia in care doresc sa merg. Ma poarta o basculanta vre-o sapte kilometri, pana la Rusca. Soarele trage zdravan spre asfintit asa ca o iau pe jos gandind ca poate ma va ajunge vre-o masina in timp ce avansez dar varianta se dovedeste a fi o simpla iluzie pentru ca trecand prin Ortoaia, Cazanesti si Dorna Arini patrund odata cu amurgul in Vatra Dornei. Sa ma apuc acum sa descriu frumusetea peisajului sau minunatia serii de primavara, gingasia fetelor sau robustetea flacailor, urmasi ai plutasilor, as fi un mare mincinos. Pentru ca toate simturile mele sunt acaparate de usturimea cumplita a talpilor. Strang din dinti si-mi concentrez vointa spre un singur tel: sa ajung la Costica Adam, prieten din copilarie, acum stabilit in Vatra Dornei. Puterea de concentrare este atat de eficace incat trec la cativa pasi de casa lui fara a-mi da seama si, spre surpriza mea, ma dezmeticesc in fata hotelului Calimani. Cu simtul umorului facut praf intru la receptie unde totusi mai am puterea sa remarc gingasia frumoasei din fata “fagurelui” cu chei si buletine de identitate care, impasibila, ma cazeaza la camera 106. Urc la etaj cu oarecare dificultate si prima grija este sa vad ce s-a intamplat cu talpile mele. Sub degetele mari, la ambele picioare, descopar doua basici dolofane la vederea carora simt cum se prabuseste tot planul excursiei mele. Cu mare parere de rau decid sa abandonez si cu primul tren de maine sa ma intorc acasa. Dau drumul la apa in cada sa fac o baie dar apa este rece. Imi bag doar picioarele si simt cum usturimea se atenueaza. Impacat cu gandul ca planul meu nu se mai poate realiza decid sa cobor la bar sa-mi inec amarul. Ma imbrac si dupa ce incui usa ma aflu in fata unei mari incurcaturi. Nu stiu ce sa fac cu imensul bolovan de bronz de care atarna cheia camerei mele. Izbucnesc in ras si constat ca simtul umorului nu l-am scapat pe Bistrita la vale.

Sunt din nou fericit! Sufletul imi vibreaza sub vraja cantecului care se ridica din mine, in jur toti cucii canta in delir. Stau lungit la sanul mamei Terra, iar tatal celest ma mangaie bland cu raze de soare. Am in fata ochilor cea mai frumoasa priveliste ce am admirat vre-o data. Ca intr-un triptic imens, in fata ochilor mi se desfasoara Pietrele Doamnei care-si schimba infatisarea in raport de unghiul din care le privesti, de data asta aparand ca o cetate din basmele cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene, in stanga imensa spinare a Giumalaului vrastata cu dungi de zapada, iar in dreapta se inalta trupul suplu al Pietrosului Bistritei. La picioarele mele se scurge panglica lata a Bistritei in care isi moaie capetele marama albastra a cerului. Pe pajistea de alaturi un taur fioros se ia in coarne cu brazii, isi arunca cu copitele tarana in cap mormaind injuraturi pe limba-i boureasca. Este furios pe mine pentru ca, descoperindu-l, am escaladat intr-un timp record gardul ce se afla acum intre noi. Si cand bataile inimii mi s-au mai potolit ma uit aparent nepasator la el, ii dau cu tifla aratandu-i limba si batandu-i in ciuda din pumni. Nu ma indur sa ma grabesc si privind minunatiile din jur ma las prada gandurilor reconstituind mental ce s-a intamplat de aseara si pana acum. La barul hotelului Calimani m-am cinstit, dupa invatatura sadoveniana, cu un pahar de grasa de Cotnari langa care am pus un pahar cu apa minerala. Treptat sufletul mi se incalzea si simteam cum amaraciunea abandonarii excursiei se amelioreaza. Ma aflam sub vraja unui vis frumos in care ceea ce nu reusisem nu trebuia sa anuleze triumful asupra reusitei de pana atunci. Simtind ca ma cuprinde moleseala am luat-o catre camera mea; ajuns acolo am realizat ca nu ma mai ustura talpile. M-am gandit ca-i o simpla impresie creata de oboseala si de paharul cu vin; totusi am mai tinut o vreme picioarele in apa rece. Cand m-am sculat dimineata si am simtit ca pot sa calc normal fara sa ma stramb de durere am vazut cum simtul umorului da navala din toate partile peste mine. Facand bagajul tot saream in sus ca un tap sa ma conving ca usturimea talpilor nu a revenit.

Gata!!! Pot merge mai departe!!! Vorbesc de unul singur facandu-mi planuri in timp ce sar in sus de bucurie. La receptie mi se spune ca autobuz spre Zugreni nu este decat dupa amiaza de aceea hotarasc s-o iau pe jos in speranta ca vre-un “doamne ajuta” ma va ajunge pe drum. Dar cum acest lucru nu se intampla de la Cazanesti ma abat spre dreapta pe drumul ce urca spre culmea muntelui si care m-ar duce catre Pietrosul Bistritei. Urc voios intovarasit de un firicel de apa si intalnind o femeie, dupa ce-i dau binete, ii explic unde am de gand sa ajung apoi o intreb daca ma aflu pe calea cea buna. Imi confirma ca asa este dar ca sa mai scurtez ar fi bine sa ma abat spre rasarit si sa trec pe valea celeilalte ape. Ii urmez sfatul si iata ca am ajuns la drumul marcat cu banda galbena. Pot sa-mi localizez cu precizie pozitia pe harta; acum ma aflu pe coasta dealului Colacel urcand spre creasta unde trebuie sa ajung la un traseu marcat cu banda rosie care ma va scoate la obiectivul calatoriei mele. Ii fac semn de adio fostului taur furios care acum nu pare a fi altceva decat un biet patruped ierbivor care-si umple stomacul cu trufandalele primaverii. Sunt fericit ca nici de data asta nu m-a ajuns din urma vre-o masina care sa ma duca la Zugreni pentru ca as fi pierdut prilejul de a admira asemenea privelisti minunate. Merg o bucata pe poteca, prin pajisti, apoi ajung pe creasta, la alta mai larga unde gasesc marcajul banda rosie. Drumul devine usor. Cobor intr-o sa unde, din dreapta si din stanga, vin doua drumuri care, intalnindu-se, se continua pe culme spre NE intrand in padure. Urmandu-le incep a urca lin printre copacii drepti si inalti pana la cer. Ajung la stratul de zapada care se ingroasa din ce in ce mai mult, pe masura ce urc. Cobor din nou intr-o alta sa, la obarsia raurilor Rusca si Izvorul Rau. Prin zapada care acopera drumul imi atrag atentia urme ca si cum ar fi mers un om descult. Le studiez cu atentie si observ cum la varfurile degetelor zapada pare a fi intepata cu niste baionete. Deodata aud cum simtul umorului fuge chelalaind prin padure, iar eu cu picioarele muiate ma asez pe movila langa care ma aflu. Imi fac cruce cu limba pentru ca restul membrelor erau paralizate si invoc mila Tatalui Ceresc. Si lui i se face mila de mine si-mi reda luciditatea. Observ ca urmele sunt destul de vechi, deci probabilitatea ca Mos Martin sa fie pe aproape scade. Cobor in sa tinandu-mi rasuflarea si incerc sa plutesc pe deasupra zapezii. De aici urmele se abat spre stanga, iar drumul meu o ia pieptis, inainte, urmand muchia care se ascute din ce in ce mai mult. Poienile largi sunt tot mai dese, iar lupta cu zapada devine tot mai chinuitoare. Inima mi se urca in gat, iar arterele stau gata sa explodeze. Efortul ma mobilizeaza fizic si mental incat spaima de urs a zburat cine stie unde. Pentru ca nu am spectatori nu are cine sa ma incurajeze astfel ca-mi fac singur galerie; imi arunc cu voce tare indemnuri in momente de impas si-mi aduc laude in caz de reusita. Soarele care urca odata cu mine se afla aproape de amiaza, iar eu, incet dar sigur, ma apropii de Pietrosul. Intr-o poiana fac un nou popas, mai indelungat, si am priveliste uluitoare catre culmea Suhardului cu varful Omul in departare, varful cu imensa cruce a Giumalaului in plan apropiat, iar de undeva, de dupa creasta din fata, isi iteste capul tinta calatoriei mele. Plec fiind convins ca nu mai am mult de mers. Intrand din nou in padure nu mai am perspectiva, asa ca nu pot aproxima distanta care mai ramane de parcurs. Drumul mi se incruciseaza cu al unei vulpi care-mi ureaza, falfaindu-si coada, bun venit, iar din inaltul cerului se pravaleste peste mine urletul motoarelor unui avion. De vre-o doua ceasuri soarele a inceput sa coboare spre asfintit dar eu continuu sa lupt cu zapada. Pentru a ocoli straturile mai groase aleg solutia mersului cat mai aproape de coroana molizilor, iar acestia, in semn de omagiu, ma presara cu cetina care-mi patrunde sub guler lipindu-se de pielea uda de transpiratie. Gasesc din nou un loc deschis de unde se vede intreaga panorama a vaii Bistritei, flancata in est de culmea Stanisoarei, iar la vest, pana departe, de colosul Calimanului. In fund se afla un varf greoi, acoperit cu zapada, pe care nu-l pot identifica. Linistea care domneste in jur este absoluta; nu se mai aude ciripitul pasarelelor si nici cantecul cucului. Aerul este destul de rece, iar cerul se innoreaza fara a da insa semne de ploaie. In vale se vede depresiunea verde a Dornei, intr-o imagine de carte postala ilustrata, cu case si salase de vara risipite pe plaiuri, toate acestea invelite intr-un abur albastrui. Si, culmea, acolo este soare! Pornesc iar la lupta si, vorba lui Caragiale “…lupta, lupta si da-i si da-i, si lupta…” Ma las sa cad la pamant, uluit. Doamne cata frumusete poate fi in lumea asta! Ma gandeam cand am plecat de la Vatra Dornei ca, ajuns pe Pietrosul Bistritei sa strig triumfator:

Ajuns aici nu pot decat sa exclam coplesit:

-M-ai invins!!! M-ai invins cu frumusetea ta!!! M-ai invins cu privelistea care se vede de aici!!! Daca pana acum eram curios sa zbor cu avionul, acum nu mai sunt. Privesc in jurul meu ca dintr-un avion. Ma aflu in carlinga avionului, avand in coada sudul. Iau in botul aeronavei Bistrita impingand-o spre nord, facand-o sa curga intr-un mare arc de cerc, iar privirea imi alearga nestingherita in lungul ei, din depresiunes Dornei, pana hat in vale, catre stanca de la Piatra Teiului. Binoclul ma ajuta sa disting detalii pe care altfel nu le-as vedea. Culmea prelunga a Calimanului, unde iarna inca se vede stapana, ma face sa ma gandesc la un nou obiectiv al calatoriilor mele. Peste arcul Bistritei pot urmari o portiune a traseului facut ieri pe Giumalau, iar Pietrele Doamnei, din punctul acesta, se vad ca niste imense turle ale unei catedrala catolice. Totul in jur este atat de minunat ca nu ma mai indur sa plec de aici. Multumirea sufleteasca este imensa si dorinta de a povesti celor dragi minunatiile ce le-am vazut este irezistibila asa ca, intr-un tarziu, o iau grabit spre casa.

Dupa un coboras de groaza, frant de oboseala, iata-ma in prag de seara in zona renumita a vaii Bistritei, Toancele. Nu mai arata asa cum le-a descris Alexandru Vlahuta in “Romania Pitoreasca”, totusi peisajul este impresionant. Caut un loc pe unde sa cobor zidul de beton facut in coasta muntelui, trec peste o cadere in care apa face un zgomot infernal si pasesc pe insula unde se afla cabana Zugreni, cea inchisa lunea. De cata transpiratie am varsat, ma simt deshidratat asa ca intru direct in restaurant. Ochii celor catorva persoane care stau aici se indreapta asupra mea si o liniste mormantala se asterne in incapere. Ma apropii de o masa si fac o gramada impresionanta cu obiectele pe care le dau jos de pe mine; din spate, de pe umeri, din jurul gatului si a mijlocului. Usurat de greutatea rucsacului, binoclului, aparatului de fotografiat, centurii pe care se gasesc montate o gentuta pentru harta si alte mici obiecte ce trebuie sa le am la indemana si un cutit de vanatoare cu teaca ma indrept spre barul deasupra caruia se afla si placuta cu inscriptia “Receptie”. Mai intai caut din ochi de acum obisnuitul anunt ca nu mai sunt locuri la cazare; negasindu-l cer relatii de la receptionera. Ultima bucurie din ziua aceasta este aflarea vestii ca voi putea inopta intr-un pat. Dau buletinul si banii, iar pana la indeplinirea formalitatilor de rigoare iau un pahar de “Grasa de Cotnari”. “Usuc” pe cel cu apa sorbind doar o gura de vin; merg la bar si iau de data asta un litru de apa. Se duce toata acompaniata din cand in cand de cate o sorbitura din paharul cu Cotnari. Nu stiu de ce, in acest timp, lumea vorbeste in soapta si-mi arunca priviri furise. Cand, in sfarsit, ajung in camera, privindu-ma in oglinda mare din perete, desleg secretul comportarii misterioase a celor pe care i-am gasit in restaurant. Transpiratia a patruns prin haine, iar pe hanoracul ud s-au lipit puzderie de ace de cetina. Parul valvoi si ud rivalizeaza in ace cu cel mai vajnic molid, iar expresia exaltata ce se vede pe chipul meu lasa impresia ca am nimerit in restaurant cautand in realitate balamucul. * Pe administratoarea cabanei nu am avut fericirea s-o cunosc. I-am auzit doar vocea, printr-o usa intredeschisa, si i-am auzit numele: doamna Cici. Nume care mi-a intarit dorul de casa (in familie, numele de alint al Ceciliei este Cici). Ma intind zdravan sa-mi dezmortesc oasele, pentru ca ma trezesc in pozitia in care am adormit aseara. Deschid fereastra pe care navaleste vuietul Bistritei si aerul rece si inmiresmat. Trag pantalonii de trening pe mine si ies in curtea cabanei sa ma spal la robinet. Am surpriza de a o reintalni pe femeia care mi-a dat relatii cand urcam pe munte ieri dimineata. A venit sa cumpere ceva si asteapta sa se scoale doamna Cici care are program de somn pana la ora 9.30. Acum imi dau seama ca in zadar as fi batut eu pe la usi luni seara pentru a cere gazduire la Zugreni. Doamna Cici este o persoana foarte simandicoasa si turistii trebuie sa-si coordoneze programul in functie de somnul dumneaei.

Planul zilei de astazi este sa urc pe valea Colbu la Rarau, pentru alt traseu ne mai avand timpul necesar, iar dupa o pauza la cabana sa cobor in Campulung Moldovenesc urmand traseul de pe dealul Bodea. Incitantul traseu pe la Moara Dracului il aman pentru alta data.

Coplesit de cele vazute pana acum si cuprins de regretul despartirii de farmecul muntelui, imi iau “tarhatul” in spate si pe la ora 8.15 cobor din camera sa predau cheia. Descoperind o usa pe care scrie “birou sef cabana” zdravan zavorata si cum stiam ca doamna Cici nu poate fi deranjata inainte de ora 9.30 leg cheia de manerul usii biroului. O rog pe femeia ce asteapta sa-i comunice doamnei ca, fiind mai putin obosit decat dumneaei, m-am sculat dis de dimineata si ca pana seara mai am de trudit pentru a avea dreptul sa ma scol maine la ora 9.30.

Ies in sosea trecand podul peste Bistrita si imi indrept pasii spre drumul forestier care, intovarasit cu apa Colbului, urca lin, pe neobservate. Ma simt excelent; usturimea talpilor a trecut, iar dupa 10-15 minute muschii mi se incalzesc intrand in ritm. Timpul prevesteste o zi senina, exceptionala. Deoarece aseara fiind foarte obosit adormisem devreme nu putusem asculta stirile la difuzorul din restaurant astfel ca nu stiam prognoza vremii. Merg acoperit de padure fara a avea posibilitatea sa admir privelistea din jur asa ca dau frau liber gandurilor. Acestea sunt foarte critice la adresa “Cabanei restaurant Zugreni, masivul Pietrosul Bistritei, cota 640 m.”. Cel putin asa scria pe firma “edificiului”. Exceptand-o pe doamna Cici pe care as fi dorit s-o vad pentru a-i aduce la cunostinta ca stiu o alta Cici careia ii datorez satisfacerea pasiunii mele de a calatori prin munti, fiind complet diferita de ea, si s-o rog sa-si schimbe numele. Cabana, in general, mi-a placut. Aflata intr-un peisaj magnific, este curata din toate punctele de vedere, doar usa camerei nr.7, in care am stat eu, era cam hrentuita, cea care ducea spre balcon blocata, iar inauntru duhnea a fum de tutun. Restaurantul curat si frumos aranjat iti mentine starea de buna dispozitie. Imprejurimile sunt de o frumusete de exceptie. Situata intr-un cot larg al Bistritei, la umbra impunatorului Pietrosul, cu privelistea Raraului si Giumalaului in fata, ar fi un loc ideal de pornire in excursii radiale pe muntii din jur, cu centrul aici. Pacat ca ospitalitatea gazdei nu e pe masura casei. Revin din nou pe valea Colbului si nu simt nici un regret ca refac acest traseu, desi imi propusesem altul. Pe acesta l-am mai facut cu vre-o trei-patru ani in urma si-l stiam de o frumusete aparte, iar acum voiam sa fac si cateva fotografii pe scurtul film ce-mi mai ramasese in aparat. Vazusem aici multe guri de mina despre care credeam ca sunt de carbune, dar aflasem recent ca sunt de uraniu si din cine stie ce motive au fost abandonate; cand am ajuns la prima am urcat pe uriasa gramada de steril pentru a lua cateva pietre mai deosaebite si acasa sa incerc sa le identific. Ei, de aici, coincidenta sau nu, m-am simtit foarte obosit. Trec pe valea Colbului ca in vis fara sa mai vad altceva decat drumul foarte umed, care uneori se confunda cu raul, avand o mare dorinta de a ajunge pe Rarau; desi ma feresc cat pot ma ud zdravan la picioare si nu mai am nici o pereche de ciorapi de schimb.

Ajuns pe Rarau constat ca zapada este mult mai mare decat in celelalte locuri pe unde am trecut si daca as fi fost nevoit sa merg prin padure simtul umorului mi-ar fi disparut cu desavarsire. La intersectia cu drumul ce duce la cabana lui nea Niculae ma intampina catelusa maro, de la hotel, pe care se pare ca o cheama Fetita si sunt sigur ca ma recunoaste pentru ca vine spre mine gudurandu-se si ma lasa s-o mangai. Isi manifesta bucuria batand caineste din coada. La hotel aflu deranj mare; se renoveaza bucataria si restaurantul, iar stapanii se schimbasera; domnul si doamna Ionita coborasera la Deia locul lor fiind luat de o alta familie, tot din Campulung, dar pe care nu am avut ocazia s-o cunosc fiind plecata in oras pentru aprovizionare. Stau de vorba cu vechii mei cunoscuti, salariati la hotel. O ospatara ma intreaba ce mai este la campie si cand ii spun ca Duhul Sfant a coborat peste livezi inflorindu-le, ochii i se umezesc si ofteaza adanc. S-a nascut intr-un sat, undeva langa Pascani si de cand s-a maritat la Zugreni nu a mai fost pe la parinti. Este ospatara care ma indrumase spre cabana lui nea Niculae cand, cu un an in urma, aflat in excursie cu Antonella, mi se defectase motoreta. Alaturi de ea statea eroul luptei de atunci, un alt ospatar. Discutam cu ei in timp ce-mi…refaceam moralul cu o tuica “batrana” si o sticla de apa minerala. Vorbeam cu prietenii mei si ochii mi se plimbau pe panorama Pietrosului Bistritei ce-l aveam in fata. Eram satisfacut ca raspunzand la provocarea-i nu ma facusem de rusine.

Am plecat grabit spre Campulung, ne mai ramanandu-mi timp sa fac vre-o vizita pe la Piatra Soimului sau lui nea Niculaie. In Poiana Sihastriei fac un popas, nu prea lung insa, din cauza ca de dupa Rarau se bulucesc nori negri, monstruosi, si nici nu apuc bine sa o iau din loc ca se si porneste ploaia. Doar cinci minute, cat sa ma sperie pe mine. In drum trec prin Poiana lui Mandrila, pe langa saivanul din care se aude zgomot de talanga, intru din nou in padure descoperind acum ce priveliste minunata se deschide spre Rarau, dintr-un loc unde este un luminis pe dreapta. Cine cunoaste locurila si se uita atent poate descoperi chiar o parte din acoperisul hotelului. Aproape de iesirea din padure dau de cateva oi ce stau la umbra si care, vazandu-ma, se precipita speriate spre plaiul din dealul Bodii tinand la inceput poteca, apoi risipindu-se pe pasune. Raman cu un picior in aer neindraznind sa-l mai pun pe pamant. Lungit pe carare, un dulau imens, alb ca toti cainii din Campulung, isi face siesta. Ceva mai la vale, stapanul oilor curata niste brazi si auzind zarva printre oi ridica fruntea sa vada ce se intampla. Prin semne, ca un surdo-mut, de teama sa nu o trezesc, ii arat fiara.

-Nu musca, imi striga.

De teama sa nu starnesc cine stie ce represalii ocolesc cerberul si-mi caut de drum. Dupa o movila de pamant, considerand ca i-am iesit din raza vederii, ma asez pentru odihna si masa de pranz. Cand din intamplare imi arunc privirile in spate simt ca se apropie sfarsitul lumii. Descopar monstrul care, asezat pe picioarele din spate, ma studiaza privindu-ma piezis. Mintea incepe sa lucreze febril cautand mijlocul de a scapa din incurcatura. Scot din rucsac o paine, o rup in doua si de teama ca aruncandui-o se va crede atacat, i-o intind cu mana. Se apropie de mine incet, parca sa nu ma sperie, si o apuca cu gura, neinchipuit de delicat. Se retrage apoi cativa pasi si, hap, hap, hap! Din trei imbucaturi o inghite. Mai mult a durat cautatul firmiturilor prin iarba. Intre timp a aparut stapanul sau si i-a strigat poruncitor:

-La oi! In mijlocul oilor! Acolo-i locul tau! Parca stiind limba omeneasca s-a dus exact in mijlocul oilor. Il intreb de ce toti cainii de pe munte sunt albi, si-mi raspunde ca este cea mai buna rasa de pazitori de oi. De aici concluzia: sa fie in stare sa lupte cu lupul, cu ursul, in concluzie sa fie rai. Si…ca o consecinta a consecintei, sa se dea si la oameni. Ma linisteste spunandu-mi ca acesta e un adolescent prostut, abia acum trecand treapta a doua la scoala vietii, apoi omul s-a dus la treburile lui.

Ma ridic cu gandul sa mai zabovesc un pic pentru a admira imprejurimile dar ma razgandesc imediat vazand cum, la cateva zeci de metri mai incolo “adolescentul” dadea examenul de maturitate cu doi adulti impunatori, fiind posibil ca proba practica sa se faca la fundul pantalonilor mei de trening.

Ajuns la Campulung, pentru ca mai aveam timp suficient la dispozitie pana la sosirea trenului care ma va duce acasa, fac popas la restaurantul hotelului Zimbru pentru a incheia aventura cu o friptura si o sticla de vin.

Satisfacut ca, la lectia oferita, muntele mi-a imbogatit cunostintele, urc in trenul care ma va purta catre cele de care imi este atat de dor.