Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - OFRANDE ABEONEI-VIII- Ratez o excursie dar castig prieteni

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-VIII- Ratez o excursie dar castig prieteni

OFRANDE ABEONEI-VIII-

Ratez o excursie dar câștig prieteni.

(Obcina Mestecănișului, 16-17 iunie 1988)

Planuri-planuri. Degeaba le faci, degeaba visezi la realizarea lor dacă în lanțul care le condiționează se află un om care nu se ține de cuvânt. Acest om este șeful și-mi încurcă socotelile. Până la urmă le descurcă mai bine decât mă așteptam și iată-mă cu o mulțime de zile libere în față dar totuși amărât. Amărât că deși am destul timp liber nu am bani pentru a-mi realiza visul. Salariul pe care l-am luat este sub așteptări. Cecilia văzându-mi starea dă din nou dovadă de cea mai deplină înțelegere, gest de care numai ea poate fi în stare, și-mi dă dezlegare să folosesc bani din casă sperând să ne descurcăm într-un fel până la următorul salariu. Pentru mine a răsărit din nou soarele și încep pregătirile de plecare.

*

Mă trezește aerul înmiresmat cu rășină. Deschid ochii și văd fereastra compartimentului albăstrindu-se de lumina care prevestește zorii. Prin față îmi defilează coasta abruptă și împădurită a Piciorului Înalt. Trenul intră năvalnic în Gura Humorului și oprește în gară. În compartiment pătrunde un bucovinean solid, cu mult roșu în obraji. Este suspect de voios la ora asta matinală. Descopăr motivul când, dintr-un buzunar, scoate o sticlă cu rachiu și mă îmbie săservesc. Nu-l refuz și după ce iau o dușcă, cu ochii în lacrimi, i-o înapoiez. Refuz o nouă invitație și-i explic motivul.

-Am de mers mult pe munte și focul din sticlă nu-mi poate fi de ajutor. Mă înțelege și nu mai insistă. Îl văd cum, brusc întristat, ia din când în când câte o dușcă până dă de fundul sticlei apoi, la o stație coboară.

Se luminase bine când am coborât din tren la Mestecăniș. Plouase recent, atmosfera era umedă și mirosurile mă amețeau. Aerul rece a făcut să mă zgribulesc și s-o întind la drum pentru a mă încălzi. Traversez liniile de cale ferată și prind o potecă ce mă scoate în șosea, în fața cabanei. Un indicator cu bandă roșie îmi îndrumă pașii, pe un drum bine bătut, spre culmea Mestecănișului. De după un cot îmi apare în față o stație militară de radiolocație. Cu ochii la santinela ce dormita în soarele dimineții ocolesc urgent “obiectivul” de teamă să nu fiu luat drept altcineva fiind văzut cu binoclul și aparatul de fotografiat atârnate de gât. Trec cu bine dar nu mai văd marcajul. În dreapta, printre brazi, se vede un saivan lung. Mă apropii și un cetățean de aici mă îndrumă. Din când în când se mai vede câte un semn de marcajdar nu-mi fac griji pentru că drumul e clar. La intersecții scot busola și caut direcția generală de mers, 30˚NV. Ajung la o movilă ce se înalță deasupra brazilor și o escaladez. De aici văd, în lumina ușor împâclită a dimineții, Giumalăul de după care se ițește Pietrosul Bistriței, se văd Călimanii încă vârstați cu dungi de zăpadă în zona înaltă și Suhardul în imediata apropiere. Timpul este răcoros, excepțional pentru drumeție; pămătufurile albe ale norilor se fugăresc pe cer nereușind totuși să acopere albastrul de Voroneț de deasupra capului. Îmi continuu mersul foarte bine dispus, muzica ce-mi inundă sufletul fiind acompaniată de cântecul păsărilor. Privesc minunându-mă la tenta aurie a pădurii de molid datorată conurilor roșii ce sunt luminate de soarele dimineții. Trec pe lângă un refugiu din pădure și ajung la baza vârfului Mestecăniș, puternic împădurit. Aici drumurile se despart. După ce consult busola o apuc pe cel din stânga și mă proptesc, nu după mult timp, într-o gură de mină părăsită. Fac cale întoarsă și de la intersecție o iau pe celălalt drum care, după ce cotește mai întâi spre est, treptat se arcuiește pe după vârful de munte și ocolindu-lse așează cuminte pe direcția30˚NV. Mai trec încă de un pinten de deal și apoi drumul se abate din nou spre răsărit. De data asta îl văd clar cum se îndreaptă spre satul care se zărește în fundul văii și despre care harta îmi spune că se cheamă Delnița. În față se vede o poiană largă, îngrădită, și pe unmolid din mijlocul ei zăresc marcajul turistic. Sar pârleazul și merg fără grijă cu ochii țintă la copac. La început nu iau în seamă pufăiturile ce se aud în jurul meu dar care la un moment dat îmi stârnesc curiozitatea…Măiculiță!!! și ce-mi văd ochii?! Tauri. Unul mai dolofan decât altul, cu câte doi molizi înfipți în frunte și cu ochii lucind ca jarul. De pe nări țâșnesc fuioare groase ca de fum. Îi aruncă priviri crunte și nu pricep de ce. Doar nu sunt geloși bănuind că vreau să le răpesc frumoasele de lângă ei?

- Hei, băieți, fiți raționali!

Dar cel care-i mai aproape de mine bănuiește că sufletu-mi poate vibra chiar și în fața unei vaci. Îi simt sângele clocotind de mânie; precaut ochesc cel mai mai apropiat molid, arunc bagajele de pe mine fiind gata de start la cel mai mic pericol. Dar dupa ce mă studiază o vreme, scârbit de lașitatea mea, îmi întoarce coada și luându-și “mândra” se îndepărtează de mine. Zadarnic caut următorul semn de marcaj; în asemenea situații, instrucțiunile spun să lași bagajul și să mergi roată pe marginea poienii până îl găsești. Când deșteptul care a conceput aceste instrucțiuni, sigur se afla într-o poiană fără tauri. În consecință, o iau până la punctul cel mai apropiat al gardului și-l sar ca la curse. Fixez busola pe direcția de mers, iau un reper, și-mi tai cale prin pădurea rară, doborâtă de vânt. Ajung la un drum pe care-l urmez o porțiune dar văzând că se abate din nou spre est prinzând un fir de apă, bănuiesc că nu-i cel bun. Într-o tăietură din pădure, plantată cu puieți minusculi de brad, zăresc un om. Pun mâinile pâlnie la gură și-l strig. Ridică spre mine capul, semn că m-a auzit.

-Care-i drumul spre Lucina? îi strig din toate puterile. Îmi dau seama că nu mă aude; după alte câteva încercări abandonez rucsacul și cobor la el. Îi dau binețe dar nu-mi răspunde, rămânând cu ochii ațintiți la binoclul meu. Repet întrebarea cu drumul la Lucina. Își face mâna pâlnie la ureche.

-Ha? grăiești mai tari ca nu aud așa di ghini, c-am facut razboiu’ la antilerii anterianî! Mă mobilizez și-i răcnesc din nou întrebarea.

-Apoi o ei matali pi drumu’ șela șî ai sî ajiunji la Botuș, la șușă. Șî di aiși ai autobuzî șî mașâni la tăt șeasu’.

-Eu vreau să merg cu pasul pe sus, pe creastă, caut eu să-l lămuresc.

- Da di și sâ-ț’ calișești chicerili, saracan di mini dacî ai mașâni pan’ acolo? Hii om cu jiudecatî la cap șî ascultâ-ma pi mini câ-s om batrân șî am trecut p’in multi, am facut șî razboila antilerii anterianî, am avut șî io ochean ca a matali. Damni-l, ti rog, sî ma uit șî io p’in el! I-l dau. Moșul studiază împrejurimile cu de-amănuntul în timp ce mă întreabă de unde-l am și se minunează când aude că sunt de cumpărat. Într-un târziu mi-l înapoiază și-mi mulțumește. Insist din nou să-mi arate drumul care merge pe creastă la Lucina. Se uită la mine cu compătimire, ca la un scăpat din balamuc, și se hotărăște.

-Uiti, vez’ matali cășâli șele di colo? și-mi arată o dungă în direcția pe care trebuia s-o urmez, merji pânî la dânsâli șî acolo ai sî dai di un drum. Merji pi el șî ajiunji la Lucina. Dar mi se pare că zăresc o lucire poznașă în ochii lui.

Îi mulțumesc, mă întorc la rucsac și aruncându-l în spate mă îndrept spre casele din culmea dealului. Aici găsesc drumul și încep a păși cu hărnicie pe el, fiind în criză de timp. Trebuia să ajung la vre-o stână unde să găsesc găzduire pentru noapte. Merg cufundat în gânduri nesesizând că am început să cobor. Mă pomenesc înconjurat de case. Trecând pe lângă o curte strig la gospodina ce-o zăresc și o întreb de numele satului.

-Botuș, îmi răspunde.

Mă așez pe o margine de șanț, disperat. Moșul mi-a făcut figura trimițându-mă, pe alt drum, tot unde a vrut el. O iau îndârjit înapoi și după vre-o două ore ajung din nou la culme, într-un loc de unde se deschide o largă perspectivă. Văd‚ dar ce văd este extraordinar! de la SE spre E se văd, înșirați parcă de mâna unui uriaș, colții Tihăraiei și Popii Mari din Rarău, văd albind clădirea releului de televiziune de pe vârful Rarău! Văd Pietrele Doamnei care de aici seamănă cu un cornet de înghețată. Mai spre dreapta se întinde culmea greoaie a Giumalăului care mi-a stors kilograme de transpirație luna trecută. Dominând zarea, mă fascinează silueta suplă a Pietrosului Bistriței. La răsărit se întinde culmea prelungă a Obcinei Feredeului, umbrind valea râului Moldova. Sunt extaziat. Nu mai sunt supărat pe nimeni. Hotărăsc să urmez neabătut linia culmii. Intru în pădure și mă lupt cu desișurile, cu trunchiurile doborâte de vânt și vreme, cu pânzele de păianjen care mă infășoară din toate părțile ca într-o poveste de groază. Nu mă tem. Sunt doar îndârjit și tot îndârjit lupt când sunt prins, ca într-o capcană, de undesiș de molizi tineri. Până când simt că nu mai am vlagă și mă las la pământ, uimit să simt cumcopacii mă protejează cu ramuri moi. Esteliniște. Nici o adiere de vânt nu se simte, iar în culcușul pe care mi l-au făcut ramurile de molid soarele mă încălzește blând. Mă odihnesc și moralul îmi revine. Mă desfac din băierile rucsacului și ochind mai aproape un copac mai înalt mă urc în el. Studiez împrejurimile și, exact în direcția în care doresc să merg, pe vârful unui munte,nu prea departe, zăresc capul unei sonde. Îmi fixez pe busola direcția aceea. Cobor, mă înham la bagaj și după vre-o două ore ajung la sonda de pe vârful Mănăilă, la marginea poienii Dadu Bașca. Găsesc aici untânăr care-mi spune că mă poate găzdui dar locul este foarte strâmt. Mă sfătuiește să încerc la stâna care se vede, nu departe, în vale, iar în cazul că voi fi refuzat, lucru pe care îl socotește puțin probabil, să mă întorc la el. După ce-mi odihnesc un pic picioarele îi urmez sfatul. Cobor spre stână, cu teamă de câini. După ce trec o dungă mă aflu la marginea unui ocol de vite unde vre-o șase oameni mulg de zor la vaci. Îi salut și-i rog de găzduire. Pentru prima dată solicit așa ceva în altă parte decât la o cabană sau hotel și am emoții față de comportamentul oamenilor, mai ales că-i vorba de ciobani, considerați de mulți drept etalon al mojiciei. Sunt primit cu bunăvoința. Un om mai în vârstă mă sfătuiește să dau jos rucsacul din spate cât aștept să-și termine dumnealor treaba.

Pentru prima dată văd așa de multe vaci adunate la un loc și tot pentru prima dată văd bărbați mulgându-le, treabă considerată absolut femeiască la mine în sat. Oamenii, comunicativi și cu mult bun simț, mă antrenează în discuție și nici nu-mi dau seama când termină de muls puzderia de vaci. Odată cu întunericul ne retragem spre construcția solidă, de bârne, făcută să dureze peste suta de ani, a stânii. M-au îndrumat într-o încăpere unde mă schimb îmbrăcând lenjerie și haine uscate. Intrând pentru prima dată într-o stână studiez cu mare curiozitate totul din jurul meu. Stâna din Dadu Bașca, de sub culmea Obcinii Mestecănișului este a satului Breaza, de pe valea Moldovei. Așezată pe coasta răsăriteană a muntelui Dadu, la obârșia Văii Stânei, este o construcție solidă, din bârne, cu fața spre est. Niște trepte de piatră te duc pe o terasă largă de pe care ai o priveliște impunătoare spre Rarău și Giumalău. De aici intri într-o încăpere largă unde, direct pe pământ, este amenajată vatra și un mecanism cu ajutorul căruia se pun sau se iau de pe foc vasele grele. Tot aici se stă la masă, se prepară cașul șiurda; atârnate pe pereți sau puse pe policioare, se găsesc fel de fel de unelte specifice oieritului. In stânga este o încăpere cu un prici pe care dorm cei zece ciobani ai stânii și, spre surprinderea mea,este foarte curat, chiar acoperit cu cearșafuri de pânză colorată. La geamul cu ochiuri de sticlă se află o masă pe care se văd ustensile de bărbierit, iar deasupra ei, înfipte în grindă, periuțe de dinți. În încăperea din dreapta, pe rafturi, în cea mai deplină curățenie, acoperiți cu bucăți mari, albe, de tifon, sumedenie de cași și bolovani de urdă. Treptat împrejurimile se aglomerează de mulțimea oilor, ciobanii se adună la lumina felinarului din grindă dar mai mult la lumina pălălăilor focului uriaș din vatră. Toate treburile au fost puse la punct. Câinii stau tolăniți în prag sau în fața ușii fără a manifesta intenții agresive la adresa mea. Din când în când, într-o ordine numai de ei știută, câte unul se repede în întuneric lătrând la cine știe ce dușman, sau doar să alunge duhurile rele. Uneori, cei mai îndrăznețipătrund în încăpere dar fără să se apeleze la violența sunt trimiși la locul lor. Părerea-mi proastă despre ciobani începe să se zdruncine și comunicarea dintre noi se stabilește. Unul scoate de undeva o sticla cu țuică și, în timp ce un puști învârte de zor la o mămăligă uriașă, bem cu toții din același pahar. Altul răspunde cu o glumă la mustrarea ce-mi fac spunând că normal ar fi fost să fi venit eu cu țuica. Puștiul, prea mic pentru o mămăligă așa de mare, cheamă pe cel bătrân în ajutor și conținutul uriașului ceaun se prăvălește, zguduind împrejurimile, pe masă. Vălătuci uriași de aburi se învârtejesc spre acoperiș din mămăliga atât de consistentă încât am impresia că dacă i s-ar da drumul de-a rostogolul de pe vârful Mănăilă n-ar sări din ea nici o firimitură. Apărut din umbra “depozitului” cu brânzeturi,alt cioban, subțirel, cu o mustața blondă și privirea piezișă, de haiduc, pune pe masă un caș și un bolovan de urdă, apoi începe a lucra cu cuțitul transformându-i în felii lungi și subțiri pe care le pune într-un castron încăpător, de lemn. Le presară cu sare cât bobul de orez și toarnă deasupra o smântână groasă care abia curge dintr-un cofăiel. Preparativele fiind gata sunt invitat la masă. De teamă că invitația nu se va repeta mă arunc asupra mâncării. Nimeni nu mai are timp să vorbească. Mănânc și mă întreb ce bunătăți mi-au dat oamenii aceștia pentru că, deși văzusem cu ochii mei mămăliga și brânza, nu-mi închipuisem ce gust grozav au. Când castronul a fost curățat frumos, iar din mămăligă a rămas doar un mare rotocol umed, cel cu rachiul a mai dat un rând și apoi ne-am pus pe taifas. Prima experiență făcută pentru a stabili în ce măsură se poate baza un turist pe ospitalitatea ciobanilor din creierul muntelui mi-a umplut sufletul de căldura. Oamenii Bucovinei sunt niște oameni extraordinari. De aceea nici Eminescu, nici Ciprian Porumbescu nu s-au născut în altă parte decât în Bucovina. Am aflat că mai marele stânei, baciul ConstantinFlocea, nu se află printre tovarășii lui, oarece nopți mai petrecându-le la o mândruță dintr-un sat apropiat. Era târziu când oamenii s-au împărțit: unii s-au dus să se culce lângă oi, iar ceilalți pe prici. Am intrat în sacul de dormit, și…

*

Cât să fi fost ceasul când o rafală puternică de vânt m-a trezit din somn, nu știu. Știu doar că peste noapte s-a stricat vremea. Când s-a luminat de ziuă am ieșit afară și am văzut că, deși vântul se liniștise, vârfurile brazilor pieptănau norii din care cernea mărunt, ca toamna. Nici vorbă să pot pleca mai departe. Ocolind izvorul de unde aduc apă ciobanii, se vede prin ploaie umbra unui călăreț. Este baciul Flocea. Când ajunge la stână, ciobanul cel în vârstă mă prezintă spunându-i cine sunt. Mă cercetează scurt și spune, “bine”. Are un chip din acelea pe care memoria nu-l poate reține; este de statură mijlocie, suplu, cu vorba așezată și, parcă, nu prea pus pe glume.

Dezbracă pelerina de ploaie și ține sfat cu tovarășii lui asupra treburilor ce le au de făcut în timpul zilei. Mai întâi puștiul aprinde focul și pune deasupra lui ceaunul de mămăligă învârtind instrumentul care seamănă cu o macara. În acest timp baciul scoate din încăperea cu brânză două căzi, cam de 100 l. fiecare, din doage de brad, curate lună și pe care nu pricep de ce le mai spală încă. Ceilalți aduc bidoane de aluminiu cu lapte și le înșiră pe lângă foc. Mămăliga este gata și, deși încerc “s-o dau cotită”, sunt aproape obligat să mă așez la masă. În acest timp laptele, care fusese golit într-un imens cazan de alamă, se încălzește deasupra focului. După masă urmează ceva la care asist pentru prima dată și mi se pare că sunt martor la desfășurarea cine știe cărui ritual păgân.

La oarecare distanță de foc sunt așezate cele două căzi din doage de brad, după ce au fost bine scurse. Baciul Flocea bagă vârful degetului mic în imensul cazan în care stau deasupra focului cam 200 l. de lapte; face un semn de afirmație din cap și ciobanul cel bătrân împreună cu un altul împart laptele în cele două căzi. Cu gesturi studiate, baciul scoate dintr-un dulăpior minuscul, pe care abia acum îl descopăr, ceva, ca o garafă, învelită într-o bucată de pânză albă, foarte curată, din care picură un lichid în laptele din căzi. Acestea sunt apoi acoperite cu bucăți curate de tifon. Cel de aseară, cu rachiul, scoate iar o garafă dintr-un loc parcă numai de el știut și ritualul păhăruțului se repetă. Mai discutăm de una, de alta; în mod deosebit baciul este curios să știe ce mai este pe la oraș. Sticla de rachiu fiind golită, îl văd pe baci că se dezbracă rămânând încămașă, își suflecă mânecile până sus, la umăr, și începe să se spele minuțios pe mâini; se șterge bine cu un prosop curat și apoi se apropie de una din căzi, descoperind-o. Își bagă mâinile în lapte și începe să umble prin el muindu-și-le uneori până aproape de umăr; pe chip i se citește concentrare și, parcă, suferință. Îl privesc și-mi este tare milă de el pentru că știu ce este durerea reumatică de care-mi închipui că suferă; poate în felul acesta apelează la vre-un leac din bătrâni care recomandă laptele cald. Eu, la oraș, pentru a scăpa de ele fac proceduri la secția debalneofizioterapie a spitalului C. F. R.: băi de plante, împachetări cu parafină, etc.. Se mută apoi la cealaltă cadă. Într-un târziu, pronunță un cuvânt pe care nu-l înțeleg și ciobanul cel bătrân se apropie cu o altă bucată mare de pânză curată. Urmăresc mort de curiozitate cele ce se petrec sub ochii mei. Dacă la cele întamplate până acum găsisem o explicație, acum nu pricep nici în ruptul capului de ce baciul pune unul peste altul două colțuri ale pânzei prinzându-le apoi cu dinții, iar pe celelalte două le prinde cu mainile și le scufundă în lapte. Se screme un pic acolo, apoi scoate capetele pânzei și comandă celor care săriseră să-l ajute: “acum!” Și din polobocul cu lapte, iese un uriaș bolovan de caș; la fel procedează cu cealaltă cadă. Lămurit asupra a ceea ce făcuse baciul, îi mărturisesc gândurile naive ce-mi trecuseră prin cap. Strașnic s-au mai amuzat ciobanii și drept răsplată mi-au mai dat un păhăruț de rachiu.

Amiaza se apropie și vremea nu dă semne de ameliorare. Iau hotărârea că dacă până în miezul zilei timpul nu se îndreaptă, să abandonez, să cobor spre o șosea pe valea Bistriței, care este mai aproape, și cu vre-un mijloc de transport să ajung la Vatra Dornei, iar de aici, cu trenul, să mă îndrept spre casă. Baciul îmi spune că după amiază băieții de la sondă coboară sub satul Obcina unde vine un autobuz care culege minerii și-i duce la Câmpulung Moldovenesc, ocazie ideală pentru mine. Îmi spune ca nu-i nevoie să urc la sondă pentru că unul din băieți trebuie să treacă pe la el la stână când pleacă.

Între timp mai asist și la fabricarea urdei. Laptele din care a fost scos cașul este pus din nou în cazan, deasupra focului. Ucenicului în ale ciobăniei, puștiul care este maistru în confecționarea mămăligilor vârtoase, îi revine sarcina să învârtă mereu cu un instrument, asemănător unei cociorve cu care mama scotea cenușa din sobă, pentru a nu se prinde laptele de fundul cazanului. La momentul potrivit baciul Flocea toarnă în vas o galeată cu lapte de oaie și preia supravegherea, iar când consideră că-i gata ferește brațul “macaralei” de deasupra focului. Ajutându-se de un linguroide lemn, umple un castron cu jântiță pe care mă poftește să-l las gol. După ce jântița se mai răcorește o pune în strecurătoare, urmând ca zerul să se strecoare într-un ciubăr.

Timpul plecării a sosit. Băiatul de la sondă a trecut pe la stână să ducă un comision de-al baciului la Câmpulung. Îmi iau rămas bun, iar baciul mă omenește cu o bucată uriașă de urdă pentru care refuză să primească bani. Seara târziu, în pragul miezului de noapte, ajung acasă. Cecilia și Antonella mă așteptau. Când le-am scos bucata de urdă au rămas dezamăgite dar dupa ce i-au simțit gustul și au văzut că poate fi întinsă pe pâine ca untul au pus stăpânire pe ea.

Iar eu, satisfăcut că deși ratasemo excursie mă alesesem cu niște prieteni, am început a-mi face noi planuri.

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 5065, Ultima actualizare: Vineri, 15 Feb 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Obcina MESTECANIS  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii