Jurnale - OFRANDE ABEONEI-VIII- Ratez o excursie dar castig prieteni

Planuri-planuri. Degeaba le faci, degeaba visezi la realizarea lor dacă în lanţul care le condiţionează se află un om care nu se ţine de cuvânt. Acest om este şeful şi-mi încurcă socotelile. Până la urmă le descurcă mai bine decât mă aşteptam şi iată-mă cu o mulţime de zile libere în faţă dar totuşi amărât. Amărât că deşi am destul timp liber nu am bani pentru a-mi realiza visul. Salariul pe care l-am luat este sub aşteptări. Cecilia văzându-mi starea dă din nou dovadă de cea mai deplină înţelegere, gest de care numai ea poate fi în stare, şi-mi dă dezlegare să folosesc bani din casă sperând să ne descurcăm într-un fel până la următorul salariu. Pentru mine a răsărit din nou soarele şi încep pregătirile de plecare.

Mă trezeşte aerul înmiresmat cu răşină. Deschid ochii şi văd fereastra compartimentului albăstrindu-se de lumina care prevesteşte zorii. Prin faţă îmi defilează coasta abruptă şi împădurită a Piciorului Înalt. Trenul intră năvalnic în Gura Humorului şi opreşte în gară. În compartiment pătrunde un bucovinean solid, cu mult roşu în obraji. Este suspect de voios la ora asta matinală. Descopăr motivul când, dintr-un buzunar, scoate o sticlă cu rachiu şi mă îmbie săservesc. Nu-l refuz şi după ce iau o duşcă, cu ochii în lacrimi, i-o înapoiez. Refuz o nouă invitaţie şi-i explic motivul.

-Am de mers mult pe munte şi focul din sticlă nu-mi poate fi de ajutor. Mă înţelege şi nu mai insistă. Îl văd cum, brusc întristat, ia din când în când câte o duşcă până dă de fundul sticlei apoi, la o staţie coboară.

Se luminase bine când am coborât din tren la Mestecăniş. Plouase recent, atmosfera era umedă şi mirosurile mă ameţeau. Aerul rece a făcut să mă zgribulesc şi s-o întind la drum pentru a mă încălzi. Traversez liniile de cale ferată şi prind o potecă ce mă scoate în şosea, în faţa cabanei. Un indicator cu bandă roşie îmi îndrumă paşii, pe un drum bine bătut, spre culmea Mestecănişului. De după un cot îmi apare în faţă o staţie militară de radiolocaţie. Cu ochii la santinela ce dormita în soarele dimineţii ocolesc urgent “obiectivul” de teamă să nu fiu luat drept altcineva fiind văzut cu binoclul şi aparatul de fotografiat atârnate de gât. Trec cu bine dar nu mai văd marcajul. În dreapta, printre brazi, se vede un saivan lung. Mă apropii şi un cetăţean de aici mă îndrumă. Din când în când se mai vede câte un semn de marcajdar nu-mi fac griji pentru că drumul e clar. La intersecţii scot busola şi caut direcţia generală de mers, 30˚NV. Ajung la o movilă ce se înalţă deasupra brazilor şi o escaladez. De aici văd, în lumina uşor împâclită a dimineţii, Giumalăul de după care se iţeşte Pietrosul Bistriţei, se văd Călimanii încă vârstaţi cu dungi de zăpadă în zona înaltă şi Suhardul în imediata apropiere. Timpul este răcoros, excepţional pentru drumeţie; pămătufurile albe ale norilor se fugăresc pe cer nereuşind totuşi să acopere albastrul de Voroneţ de deasupra capului. Îmi continuu mersul foarte bine dispus, muzica ce-mi inundă sufletul fiind acompaniată de cântecul păsărilor. Privesc minunându-mă la tenta aurie a pădurii de molid datorată conurilor roşii ce sunt luminate de soarele dimineţii. Trec pe lângă un refugiu din pădure şi ajung la baza vârfului Mestecăniş, puternic împădurit. Aici drumurile se despart. După ce consult busola o apuc pe cel din stânga şi mă proptesc, nu după mult timp, într-o gură de mină părăsită. Fac cale întoarsă şi de la intersecţie o iau pe celălalt drum care, după ce coteşte mai întâi spre est, treptat se arcuieşte pe după vârful de munte şi ocolindu-lse aşează cuminte pe direcţia30˚NV. Mai trec încă de un pinten de deal şi apoi drumul se abate din nou spre răsărit. De data asta îl văd clar cum se îndreaptă spre satul care se zăreşte în fundul văii şi despre care harta îmi spune că se cheamă Delniţa. În faţă se vede o poiană largă, îngrădită, şi pe unmolid din mijlocul ei zăresc marcajul turistic. Sar pârleazul şi merg fără grijă cu ochii ţintă la copac. La început nu iau în seamă pufăiturile ce se aud în jurul meu dar care la un moment dat îmi stârnesc curiozitatea…Măiculiţă!!! şi ce-mi văd ochii?! Tauri. Unul mai dolofan decât altul, cu câte doi molizi înfipţi în frunte şi cu ochii lucind ca jarul. De pe nări ţâşnesc fuioare groase ca de fum. Îi aruncă priviri crunte şi nu pricep de ce. Doar nu sunt geloşi bănuind că vreau să le răpesc frumoasele de lângă ei?

- Hei, băieţi, fiţi raţionali!

Dar cel care-i mai aproape de mine bănuieşte că sufletu-mi poate vibra chiar şi în faţa unei vaci. Îi simt sângele clocotind de mânie; precaut ochesc cel mai mai apropiat molid, arunc bagajele de pe mine fiind gata de start la cel mai mic pericol. Dar dupa ce mă studiază o vreme, scârbit de laşitatea mea, îmi întoarce coada şi luându-şi “mândra” se îndepărtează de mine. Zadarnic caut următorul semn de marcaj; în asemenea situaţii, instrucţiunile spun să laşi bagajul şi să mergi roată pe marginea poienii până îl găseşti. Când deşteptul care a conceput aceste instrucţiuni, sigur se afla într-o poiană fără tauri. În consecinţă, o iau până la punctul cel mai apropiat al gardului şi-l sar ca la curse. Fixez busola pe direcţia de mers, iau un reper, şi-mi tai cale prin pădurea rară, doborâtă de vânt. Ajung la un drum pe care-l urmez o porţiune dar văzând că se abate din nou spre est prinzând un fir de apă, bănuiesc că nu-i cel bun. Într-o tăietură din pădure, plantată cu puieţi minusculi de brad, zăresc un om. Pun mâinile pâlnie la gură şi-l strig. Ridică spre mine capul, semn că m-a auzit.

-Care-i drumul spre Lucina? îi strig din toate puterile. Îmi dau seama că nu mă aude; după alte câteva încercări abandonez rucsacul şi cobor la el. Îi dau bineţe dar nu-mi răspunde, rămânând cu ochii aţintiţi la binoclul meu. Repet întrebarea cu drumul la Lucina. Îşi face mâna pâlnie la ureche.

-Ha? grăieşti mai tari ca nu aud aşa di ghini, c-am facut razboiu’ la antilerii anterianî! Mă mobilizez şi-i răcnesc din nou întrebarea.

-Apoi o ei matali pi drumu’ şela şî ai sî ajiunji la Botuş, la şuşă. Şî di aişi ai autobuzî şî maşâni la tăt şeasu’.

-Eu vreau să merg cu pasul pe sus, pe creastă, caut eu să-l lămuresc.

- Da di şi sâ-ţ’ calişeşti chicerili, saracan di mini dacî ai maşâni pan’ acolo? Hii om cu jiudecatî la cap şî ascultâ-ma pi mini câ-s om batrân şî am trecut p’in multi, am facut şî razboila antilerii anterianî, am avut şî io ochean ca a matali. Damni-l, ti rog, sî ma uit şî io p’in el! I-l dau. Moşul studiază împrejurimile cu de-amănuntul în timp ce mă întreabă de unde-l am şi se minunează când aude că sunt de cumpărat. Într-un târziu mi-l înapoiază şi-mi mulţumeşte. Insist din nou să-mi arate drumul care merge pe creastă la Lucina. Se uită la mine cu compătimire, ca la un scăpat din balamuc, şi se hotărăşte.

-Uiti, vez’ matali căşâli şele di colo? şi-mi arată o dungă în direcţia pe care trebuia s-o urmez, merji pânî la dânsâli şî acolo ai sî dai di un drum. Merji pi el şî ajiunji la Lucina. Dar mi se pare că zăresc o lucire poznaşă în ochii lui.

Îi mulţumesc, mă întorc la rucsac şi aruncându-l în spate mă îndrept spre casele din culmea dealului. Aici găsesc drumul şi încep a păşi cu hărnicie pe el, fiind în criză de timp. Trebuia să ajung la vre-o stână unde să găsesc găzduire pentru noapte. Merg cufundat în gânduri nesesizând că am început să cobor. Mă pomenesc înconjurat de case. Trecând pe lângă o curte strig la gospodina ce-o zăresc şi o întreb de numele satului.

-Botuş, îmi răspunde.

Mă aşez pe o margine de şanţ, disperat. Moşul mi-a făcut figura trimiţându-mă, pe alt drum, tot unde a vrut el. O iau îndârjit înapoi şi după vre-o două ore ajung din nou la culme, într-un loc de unde se deschide o largă perspectivă. Văd‚ dar ce văd este extraordinar! de la SE spre E se văd, înşiraţi parcă de mâna unui uriaş, colţii Tihăraiei şi Popii Mari din Rarău, văd albind clădirea releului de televiziune de pe vârful Rarău! Văd Pietrele Doamnei care de aici seamănă cu un cornet de îngheţată. Mai spre dreapta se întinde culmea greoaie a Giumalăului care mi-a stors kilograme de transpiraţie luna trecută. Dominând zarea, mă fascinează silueta suplă a Pietrosului Bistriţei. La răsărit se întinde culmea prelungă a Obcinei Feredeului, umbrind valea râului Moldova. Sunt extaziat. Nu mai sunt supărat pe nimeni. Hotărăsc să urmez neabătut linia culmii. Intru în pădure şi mă lupt cu desişurile, cu trunchiurile doborâte de vânt şi vreme, cu pânzele de păianjen care mă infăşoară din toate părţile ca într-o poveste de groază. Nu mă tem. Sunt doar îndârjit şi tot îndârjit lupt când sunt prins, ca într-o capcană, de undesiş de molizi tineri. Până când simt că nu mai am vlagă şi mă las la pământ, uimit să simt cumcopacii mă protejează cu ramuri moi. Estelinişte. Nici o adiere de vânt nu se simte, iar în culcuşul pe care mi l-au făcut ramurile de molid soarele mă încălzeşte blând. Mă odihnesc şi moralul îmi revine. Mă desfac din băierile rucsacului şi ochind mai aproape un copac mai înalt mă urc în el. Studiez împrejurimile şi, exact în direcţia în care doresc să merg, pe vârful unui munte,nu prea departe, zăresc capul unei sonde. Îmi fixez pe busola direcţia aceea. Cobor, mă înham la bagaj şi după vre-o două ore ajung la sonda de pe vârful Mănăilă, la marginea poienii Dadu Başca. Găsesc aici untânăr care-mi spune că mă poate găzdui dar locul este foarte strâmt. Mă sfătuieşte să încerc la stâna care se vede, nu departe, în vale, iar în cazul că voi fi refuzat, lucru pe care îl socoteşte puţin probabil, să mă întorc la el. După ce-mi odihnesc un pic picioarele îi urmez sfatul. Cobor spre stână, cu teamă de câini. După ce trec o dungă mă aflu la marginea unui ocol de vite unde vre-o şase oameni mulg de zor la vaci. Îi salut şi-i rog de găzduire. Pentru prima dată solicit aşa ceva în altă parte decât la o cabană sau hotel şi am emoţii faţă de comportamentul oamenilor, mai ales că-i vorba de ciobani, consideraţi de mulţi drept etalon al mojiciei. Sunt primit cu bunăvoinţa. Un om mai în vârstă mă sfătuieşte să dau jos rucsacul din spate cât aştept să-şi termine dumnealor treaba.

Pentru prima dată văd aşa de multe vaci adunate la un loc şi tot pentru prima dată văd bărbaţi mulgându-le, treabă considerată absolut femeiască la mine în sat. Oamenii, comunicativi şi cu mult bun simţ, mă antrenează în discuţie şi nici nu-mi dau seama când termină de muls puzderia de vaci. Odată cu întunericul ne retragem spre construcţia solidă, de bârne, făcută să dureze peste suta de ani, a stânii. M-au îndrumat într-o încăpere unde mă schimb îmbrăcând lenjerie şi haine uscate. Intrând pentru prima dată într-o stână studiez cu mare curiozitate totul din jurul meu. Stâna din Dadu Başca, de sub culmea Obcinii Mestecănişului este a satului Breaza, de pe valea Moldovei. Aşezată pe coasta răsăriteană a muntelui Dadu, la obârşia Văii Stânei, este o construcţie solidă, din bârne, cu faţa spre est. Nişte trepte de piatră te duc pe o terasă largă de pe care ai o privelişte impunătoare spre Rarău şi Giumalău. De aici intri într-o încăpere largă unde, direct pe pământ, este amenajată vatra şi un mecanism cu ajutorul căruia se pun sau se iau de pe foc vasele grele. Tot aici se stă la masă, se prepară caşul şiurda; atârnate pe pereţi sau puse pe policioare, se găsesc fel de fel de unelte specifice oieritului. In stânga este o încăpere cu un prici pe care dorm cei zece ciobani ai stânii şi, spre surprinderea mea,este foarte curat, chiar acoperit cu cearşafuri de pânză colorată. La geamul cu ochiuri de sticlă se află o masă pe care se văd ustensile de bărbierit, iar deasupra ei, înfipte în grindă, periuţe de dinţi. În încăperea din dreapta, pe rafturi, în cea mai deplină curăţenie, acoperiţi cu bucăţi mari, albe, de tifon, sumedenie de caşi şi bolovani de urdă. Treptat împrejurimile se aglomerează de mulţimea oilor, ciobanii se adună la lumina felinarului din grindă dar mai mult la lumina pălălăilor focului uriaş din vatră. Toate treburile au fost puse la punct. Câinii stau tolăniţi în prag sau în faţa uşii fără a manifesta intenţii agresive la adresa mea. Din când în când, într-o ordine numai de ei ştiută, câte unul se repede în întuneric lătrând la cine ştie ce duşman, sau doar să alunge duhurile rele. Uneori, cei mai îndrăzneţipătrund în încăpere dar fără să se apeleze la violenţa sunt trimişi la locul lor. Părerea-mi proastă despre ciobani începe să se zdruncine şi comunicarea dintre noi se stabileşte. Unul scoate de undeva o sticla cu ţuică şi, în timp ce un puşti învârte de zor la o mămăligă uriaşă, bem cu toţii din acelaşi pahar. Altul răspunde cu o glumă la mustrarea ce-mi fac spunând că normal ar fi fost să fi venit eu cu ţuica. Puştiul, prea mic pentru o mămăligă aşa de mare, cheamă pe cel bătrân în ajutor şi conţinutul uriaşului ceaun se prăvăleşte, zguduind împrejurimile, pe masă. Vălătuci uriaşi de aburi se învârtejesc spre acoperiş din mămăliga atât de consistentă încât am impresia că dacă i s-ar da drumul de-a rostogolul de pe vârful Mănăilă n-ar sări din ea nici o firimitură. Apărut din umbra “depozitului” cu brânzeturi,alt cioban, subţirel, cu o mustaţa blondă şi privirea piezişă, de haiduc, pune pe masă un caş şi un bolovan de urdă, apoi începe a lucra cu cuţitul transformându-i în felii lungi şi subţiri pe care le pune într-un castron încăpător, de lemn. Le presară cu sare cât bobul de orez şi toarnă deasupra o smântână groasă care abia curge dintr-un cofăiel. Preparativele fiind gata sunt invitat la masă. De teamă că invitaţia nu se va repeta mă arunc asupra mâncării. Nimeni nu mai are timp să vorbească. Mănânc şi mă întreb ce bunătăţi mi-au dat oamenii aceştia pentru că, deşi văzusem cu ochii mei mămăliga şi brânza, nu-mi închipuisem ce gust grozav au. Când castronul a fost curăţat frumos, iar din mămăligă a rămas doar un mare rotocol umed, cel cu rachiul a mai dat un rând şi apoi ne-am pus pe taifas. Prima experienţă făcută pentru a stabili în ce măsură se poate baza un turist pe ospitalitatea ciobanilor din creierul muntelui mi-a umplut sufletul de căldura. Oamenii Bucovinei sunt nişte oameni extraordinari. De aceea nici Eminescu, nici Ciprian Porumbescu nu s-au născut în altă parte decât în Bucovina. Am aflat că mai marele stânei, baciul ConstantinFlocea, nu se află printre tovarăşii lui, oarece nopţi mai petrecându-le la o mândruţă dintr-un sat apropiat. Era târziu când oamenii s-au împărţit: unii s-au dus să se culce lângă oi, iar ceilalţi pe prici. Am intrat în sacul de dormit, şi…

Cât să fi fost ceasul când o rafală puternică de vânt m-a trezit din somn, nu ştiu. Ştiu doar că peste noapte s-a stricat vremea. Când s-a luminat de ziuă am ieşit afară şi am văzut că, deşi vântul se liniştise, vârfurile brazilor pieptănau norii din care cernea mărunt, ca toamna. Nici vorbă să pot pleca mai departe. Ocolind izvorul de unde aduc apă ciobanii, se vede prin ploaie umbra unui călăreţ. Este baciul Flocea. Când ajunge la stână, ciobanul cel în vârstă mă prezintă spunându-i cine sunt. Mă cercetează scurt şi spune, “bine”. Are un chip din acelea pe care memoria nu-l poate reţine; este de statură mijlocie, suplu, cu vorba aşezată şi, parcă, nu prea pus pe glume.

Dezbracă pelerina de ploaie şi ţine sfat cu tovarăşii lui asupra treburilor ce le au de făcut în timpul zilei. Mai întâi puştiul aprinde focul şi pune deasupra lui ceaunul de mămăligă învârtind instrumentul care seamănă cu o macara. În acest timp baciul scoate din încăperea cu brânză două căzi, cam de 100 l. fiecare, din doage de brad, curate lună şi pe care nu pricep de ce le mai spală încă. Ceilalţi aduc bidoane de aluminiu cu lapte şi le înşiră pe lângă foc. Mămăliga este gata şi, deşi încerc “s-o dau cotită”, sunt aproape obligat să mă aşez la masă. În acest timp laptele, care fusese golit într-un imens cazan de alamă, se încălzeşte deasupra focului. După masă urmează ceva la care asist pentru prima dată şi mi se pare că sunt martor la desfăşurarea cine ştie cărui ritual păgân.

La oarecare distanţă de foc sunt aşezate cele două căzi din doage de brad, după ce au fost bine scurse. Baciul Flocea bagă vârful degetului mic în imensul cazan în care stau deasupra focului cam 200 l. de lapte; face un semn de afirmaţie din cap şi ciobanul cel bătrân împreună cu un altul împart laptele în cele două căzi. Cu gesturi studiate, baciul scoate dintr-un dulăpior minuscul, pe care abia acum îl descopăr, ceva, ca o garafă, învelită într-o bucată de pânză albă, foarte curată, din care picură un lichid în laptele din căzi. Acestea sunt apoi acoperite cu bucăţi curate de tifon. Cel de aseară, cu rachiul, scoate iar o garafă dintr-un loc parcă numai de el ştiut şi ritualul păhăruţului se repetă. Mai discutăm de una, de alta; în mod deosebit baciul este curios să ştie ce mai este pe la oraş. Sticla de rachiu fiind golită, îl văd pe baci că se dezbracă rămânând încămaşă, îşi suflecă mânecile până sus, la umăr, şi începe să se spele minuţios pe mâini; se şterge bine cu un prosop curat şi apoi se apropie de una din căzi, descoperind-o. Îşi bagă mâinile în lapte şi începe să umble prin el muindu-şi-le uneori până aproape de umăr; pe chip i se citeşte concentrare şi, parcă, suferinţă. Îl privesc şi-mi este tare milă de el pentru că ştiu ce este durerea reumatică de care-mi închipui că suferă; poate în felul acesta apelează la vre-un leac din bătrâni care recomandă laptele cald. Eu, la oraş, pentru a scăpa de ele fac proceduri la secţia debalneofizioterapie a spitalului C. F. R.: băi de plante, împachetări cu parafină, etc.. Se mută apoi la cealaltă cadă. Într-un târziu, pronunţă un cuvânt pe care nu-l înţeleg şi ciobanul cel bătrân se apropie cu o altă bucată mare de pânză curată. Urmăresc mort de curiozitate cele ce se petrec sub ochii mei. Dacă la cele întamplate până acum găsisem o explicaţie, acum nu pricep nici în ruptul capului de ce baciul pune unul peste altul două colţuri ale pânzei prinzându-le apoi cu dinţii, iar pe celelalte două le prinde cu mainile şi le scufundă în lapte. Se screme un pic acolo, apoi scoate capetele pânzei şi comandă celor care săriseră să-l ajute: “acum!” Şi din polobocul cu lapte, iese un uriaş bolovan de caş; la fel procedează cu cealaltă cadă. Lămurit asupra a ceea ce făcuse baciul, îi mărturisesc gândurile naive ce-mi trecuseră prin cap. Straşnic s-au mai amuzat ciobanii şi drept răsplată mi-au mai dat un păhăruţ de rachiu.

Amiaza se apropie şi vremea nu dă semne de ameliorare. Iau hotărârea că dacă până în miezul zilei timpul nu se îndreaptă, să abandonez, să cobor spre o şosea pe valea Bistriţei, care este mai aproape, şi cu vre-un mijloc de transport să ajung la Vatra Dornei, iar de aici, cu trenul, să mă îndrept spre casă. Baciul îmi spune că după amiază băieţii de la sondă coboară sub satul Obcina unde vine un autobuz care culege minerii şi-i duce la Câmpulung Moldovenesc, ocazie ideală pentru mine. Îmi spune ca nu-i nevoie să urc la sondă pentru că unul din băieţi trebuie să treacă pe la el la stână când pleacă.

Între timp mai asist şi la fabricarea urdei. Laptele din care a fost scos caşul este pus din nou în cazan, deasupra focului. Ucenicului în ale ciobăniei, puştiul care este maistru în confecţionarea mămăligilor vârtoase, îi revine sarcina să învârtă mereu cu un instrument, asemănător unei cociorve cu care mama scotea cenuşa din sobă, pentru a nu se prinde laptele de fundul cazanului. La momentul potrivit baciul Flocea toarnă în vas o galeată cu lapte de oaie şi preia supravegherea, iar când consideră că-i gata fereşte braţul “macaralei” de deasupra focului. Ajutându-se de un linguroide lemn, umple un castron cu jântiţă pe care mă pofteşte să-l las gol. După ce jântiţa se mai răcoreşte o pune în strecurătoare, urmând ca zerul să se strecoare într-un ciubăr.

Timpul plecării a sosit. Băiatul de la sondă a trecut pe la stână să ducă un comision de-al baciului la Câmpulung. Îmi iau rămas bun, iar baciul mă omeneşte cu o bucată uriaşă de urdă pentru care refuză să primească bani. Seara târziu, în pragul miezului de noapte, ajung acasă. Cecilia şi Antonella mă aşteptau. Când le-am scos bucata de urdă au rămas dezamăgite dar dupa ce i-au simţit gustul şi au văzut că poate fi întinsă pe pâine ca untul au pus stăpânire pe ea.

Iar eu, satisfăcut că deşi ratasemo excursie mă alesesem cu nişte prieteni, am început a-mi face noi planuri.