Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Sarbatoarea Fecioarelor

Bookmark and Share

Sarbatoarea Fecioarelor

 

 

Data: 20-21 septembrie 2008

Participare: Nicu Posta, Bogdan Toma, Darius Vasile Şerbănescu, Mihai Cernat, Cătălina Posta, Roxana Stăncescu

Tot plănuiam o tură pentru „Sărbătoarea Fecioarelor” şi încă nu eram hotărâţi ce vom face. E bine totuşi că până la urmă am plecat de acasă. Maşina de Braşov ne lasă pe toţi şapte (Mihai, venit din Bucureşti, s-a urcat din Sinaia) în Buşteni pe la ora 9: 00. Un taximetrist grăbit şi legănat ne duce rapid până la Gura Dihamului, de unde pornim la drum, fix la 9: 30.

Vremea este umedă şi destul de rece pentru această perioadă, dar măcar ne aşteptam… Urcăm din greu până la cantonul silvic pe poteca nemarcată dar bine conturată, ajungând aici pe la 10: 45. E primul popas mai lung şi încep să curgă glumele şi bancurile, printre înghiţituri de măr cu biscuite sau miere cu lămâie. Dar frigul pişcă şi nu putem sta prea mult.

Eu propusesem pentru această tură să urcăm pe Valea Morarului, dar Mihai ne întreabă de ce nu vrem pe Creasta Balaurului. Îi spun ca doar eu am mai făcut acest traseu prin 1992, în rest nimeni nu îl cunoaşte. E drept că atunci mi-a făcut o impresie extraordinară, traseul e superb iar vremea şi compania au fost de asemenea minunate. Aşa că, mai de voie mai de nevoie, iată-ne pornind spre creastă.

Părăsim în scurt timp valea Morarului dar după numai 10 minute regret în sinea mea alegerea făcută. Dar Mihai ne conduce ca un adevărat comandant de oşti şi parcă nu-mi vine să-i stric bucuria… Dar duşmanii noştri sunt perfizi! Toată vegetaţia verii, aflată acum în maximă plinătate şi splendoare este acoperită cu un strat drăgălaş de zăpadă proaspătă, lipicioasă şi înşelătoare. Oricât încercăm să ne ferim de ea, nu reuşim cu nici un chip… Umezeala este omniprezentă. De sus îi dă cu măzăriche, de jos vine ţepoşica, păiuşul şi alte bălării, pe la mijloc ne plesnesc zmeurii plini de fructe (Mihai strigă săracul într-una în faţă, de frica ursului, că numai caca verde găsim în drum…), apoi încep jnepenii, unduioşi,  alunecoşi, flexibili şi plini de promoroacă iar pe sub hainele noastre se lăfăie inevitabil transpiraţia. Aşa că, urcam stoici, cu hazul de necaz în echilibru instabil…

Îl întreb din când în când pe Mihai dacă e sigur că ăsta-i traseul, cu speranţa ascunsă că va zice: hai să ne întoarcem, s-o luăm pe vale… Ţi-ai găsit! Merge ca alimentat cu  Duracel, găseşte poteca apoi ne chema victorios şi nerăbdător. Ajuns pe Ţimbal ne certă demonstrativ şi furios că nu-i acordăm încrederea şi respectul cuvenit unui comandant de oşti atât de încercat în grele lupte cum este el… Atunci hazul nostru nu mai are limite şi fiind loc de popas, e clar că începem cu bancurile şi nici prin cap nu ne trece să ne grăbim. Dar frigul ne cuprinde iute şi dârdâind mărunt pornim din nou la drum, aşteptând să dăm de poteca mult promisă. Strângând din dinţi îi promitem lui Mihai că-l vom urma fără ezitare în crunta bătălie, până la capătul puterilor.

Urcăm într-una de vreo patru ore şi nici grai nu mai am. Am plecat de acasă cu un început de răceală, după o noapte în care abia am reuşit să aţipesc un pic spre dimineaţă. Acum deja mă ustură tot gâtul şi nu am putut să mănânc decât o ciocolată, la Buşteni. Sunt tare obosită, mi-e foame, sete, somn şi mai ales frig, pentru că picioarele, ude demult, mi-au îngheţat de nu le mai simt. Şi totuşi, nu ştiu ce mi se întâmplă, aş putea spune că nu prea îmi pasă de toate astea. O linişte interioară nefirească mă face să mă întreb ce-o fi cu mine şi dacă nu cumva faptul că acum două zile am împlinit 40 de ani o fi de vină…

La următorul popas (sub stâncă, unde se schimbă unghiul potecii, chiar pe muchie), pe care-l cer imperativ, scot termosul cu cafea fierbinte. Dau pe gât pe nerăsuflate un pahar plin, apoi fac oficiul şi pe la ceilalţi. Dar nu pot să mănânc din păcate, de frig şi pentru că tot vorbesc la telefon. Nu ştiu cum se face dar sună într-una ca la gară… Printre altele, aflu că la Padina nu prea sunt locuri la cazare. O veste care ne pune pe gânduri, dar care nu ne face să dăm înapoi de la luptă… Aşa că pornim mai departe după neînfricatul nostru comandant. Pe măsură ce câştigăm altitudine, se face tot mai frig, iar panta devine mai abruptă. Bătălia cu jnepenii e crâncenă. Doar Mihai şi Cătălina poartă mănuşi, noi restul păstrăm muniţia în rucsac să fi uscată pentru când ajungem la cabană! Din când în când îmi bag degetele în gură să mi le dezmorţesc, dar din păcate nu pot face acelaşi lucru şi cu picioarele…

La ora 14: 15 primesc din nou telefon din Padina. Cu toată insistenţa, mai mult de şapte locuri nu se găsesc iar posibilitatea să stăm câte doi în pat este exclusă (noi urma să fim cu toţii 13).

În acest timp Mihai caută de zor poteca, însă fără şanse de reuşită.

Uitându-mă înapoi, fac o evaluare sumară a situaţiei: e trecut de miezul zilei, suntem la cel mult 1900 de metri, de vreo jumătate de oră e clar că o bălăurim aiurea pe poteci de capre, în jur e ceaţă, şansele să ajungem la Omu sunt minime iar resursele noastre aproape la fel. Bogdan nu a mai ieşit de mult la munte şi chiar dacă merge destul de timorat şi nesigur nu ar abandona bătălia cu nici un chip; Darius are o încredere atât de necondiţionată în fecioarele prezente, încât nici nu i-ar trece prin cap să comenteze ceva; Roxana nu cârteşte dar ştiu că are picioarele bocnă; Cătălina poartă mănuşile lui Darius iar bocancii foarte buni o protejează încă destul de bine. Nicu e cuminte şi liniştit, de fapt el a vrut să urce pe Valea Mălăieşti şi a venit pe aici doar de hatârul meu… În fine, eu sunt cea mai prăpădită şi mai obidită pentru că trebuia să-mi iau bocancii de iarnă şi sa-mi susţin propunerea iniţială. Pe pietre am fi urcat cu totul altfel şi probabil am fi răzbit… Aşa însă,  ne înţelegem din priviri iar Nicu trage concluzia. La 14: 30, cu părere de rău dar fără drept de apel sunăm trâmbiţa retragerii, cu sau fără voia comandantului, momentan în impas.

Dar bătălia nu s-a încheiat. Retragerea e la fel de solicitantă şi bobinez în sus şi în jos pentru a-i accelera un pic pe Cătălina şi Bogdan. Pe la 16: 30 sosim cu efectivul complet în poteca triunghi roşu. Şi pentru că cel mai aproape e cabana Diham, iar aici toţi ostaşii, învinşi sau învingători, sunt trataţi ca la mama (Oara) acasă, hotărâm să ne adăpostim. Un telefon de confirmare, după care pornim în ritm alert. Într-o jumătate de oră suntem la Pichetul Roşu iar într-o oră la cabană.

Sus la drum ne aşteaptă Marius. Andra îmi sare în braţe, Mihnea mă strigă jumătate ieşit pe geamul maşinii, mama mă priveşte ca de obicei cu îngrijorare, Violeta îl îmbrăţişează lung pe Nicu. În cabană e cald şi bine. Aruncăm rapid de pe noi hainele ude, vişinata apare imediat, atmosfera se încălzeşte. Îmi vine să torc ca o pisică răsfăţată, cu picioarele goale, în sfârşit dezgheţate,  mulţumită că sunt atâţia oameni dragi pe lângă mine, bucuroasă că în sală mai sunt şi alţii pe care nu i-am văzut demult, liniştită să o văd pe Tanti Oara la datorie şi candela aprinsă ca întotdeauna în ultimii ani.

Seara mâncăm peşte prăjit, bem bere şi vedem filmele minunate făcute de Mihai în aventurile lui prin Peru. Dimineaţă tăiem tortul apoi urmează încordarea şi tristeţea întoarcerii… Da, toate sunt la locul lor, aşa cum trebuie să fie, acum când am 40 de ani…

 

Ileana Bocanciu – septembrie 2008

SAU CUM AM BĂLĂURIT-O PE CREASTA BALAURULUI
Autor: Ileana Bocanciu
Înscris de: Ileana Bocanciu
Vizualizări: 6503, Ultima actualizare: Miercuri, 1 Oct 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Poiana Gutanu-Stina Gaura

 

Comentariu
Mihai Cernat Mihai Cernat, Joi, 2 Oct 2008, 13:31

Salut!

Intrucat s-au facut referiri directe (cu o tenta clar ironica!) la persoana mea, am datoria sa fac cateva precizari:

- Alegerea traseului pe Creasta Balaurului s-a facut DE COMUN ACORD; am discutat atat la baza traseului, cat si in prealabil la telefon.

- in zona SUNT ursi si chiar e o problema pt cine-i surprins; a se vedea desele incidente produse in Bucegi.

- Pe Timbal tu, Ileana, M-AI PROVOCAT la discutie! Si nu era vorba de cearta.

- Eu purtam manusi (si aveam si lanterna) pt ca la vremea anuntata era evident c-o sa fie nevoie de manusi. Totodata am oferit o pereche de manusi Roxanei, dar aceasta, ca o leoaica, a refuzat oferta mea.

- Este tendentios spus ca nu gasisem poteca! Asadar, la momentul cand ati luat decizia sa va intoarceti, noi ne aflam DEJA pe Creasta Balaurului (cam pe la al doilea tanc -pt cunoscatori-).

- Cat despre filmele mele din expeditia mea in Peru, reiterez ca difuzarea in public sau copierea acestora FARA ACORDUL MEU constituie infractiune! Poate ca suna cam dur, dar cam asa e...
(Ileana, ai inteles EXACT ce vreau sa zic!)

Amintesc conditiile meteo de la momentul turei: ceata deasa, lapovita apoi ninsoare, zapada depusa semnificativ in special pe Creasta.
Multi ar fi stat sa bea vin fiert (la baza partiei eventual!).

Jurnalul ar fi trebuit sa fie obiectiv, nu sa cada asupra mea vina neparcurgerii acelui traseu la acea data.

Mahnit,
Mihai Cernat

Mihai Cernat Mihai Cernat, Joi, 2 Oct 2008, 13:33

Corect ar fi fost sa se aduca in discutie LIPSA de experienta in domeniul traseelor pe munte (si cand zic "trasee" nu ma refer la a merge la Padina pe drumul de pe Valea Ialomitei!) a majoritatii celor din grup, se stiu ei care!

In conditiile acelea destul de nefavorabile era o problema gasirea exacta a traseului, mai ales ca accesul a devenit tot mai balarios. A sari cu gura pe mine, care ma straduiam (si reuseam) sa gasesc ruta optima constituia cel putin o impolitete, daca nu inconstienta. (dar asta tot de la lipsa de experienta se trage!).

Sa nu mai zic de INCONSTIENTZA autoarei articolului care, desi vremea si situatia era cum era, ea purta teleconferintze telefonice interminabile ce tineau grupul pe loc.

Cum ar fi ca in timp ce la tabla profesorul se straduieste sa expuna o demonstratie dificila (ca mai exista si de-astea, stiti bine cei care ati pus mana pe carte!), unii elevi din clasa (care habar n-au de acea teorema!) sa se apuce sa-l comenteze...??

Singura mea vina pe care mi-o recunosc este ca am incercat sa predau "derivatele" unora care de-abia trecusera de "tabla inmultirii".
(Ileana, tu cu gura ta ai zis, te citez: " Mihai, ne-ai SUPRAevaluat...)

Da, asa e!

Mihai Cernat Mihai Cernat, Joi, 2 Oct 2008, 13:34

Imaginea si numele meu au fost evident defaimate si patate cu acest jurnal.

Cine ma cunoaste si a mers cu mine in trasee (exista oameni care pot confirma) STIE ca eu nu las pe nimeni in urma si ca am intotdeauna grija de toti cei din grup, astfel incat sa ajungem cu bine la destinatie.

Conditiile mai delicate fac parte din mersul pe munte. Aici intervine tenacitatea, dar si evaluarea precisa a situtiei. Pana la urma si intoarcerea din traseu este o decizie.
Traseul putea fi continuat, cum de altfel eu o faceam cand voi, FARA sa ma anuntati, ati luat-o inapoi.
Insa trebuiau sa existe oamenii pregatiti...

Intristat, dar obiectiv,
Mihai Cernat

Fără foto Valentina Cetean, Joi, 2 Oct 2008, 16:16

Mihai, clar ca te-ai suparat! Trei interventii una dupa alta...
Nu te supara ca intervin in povestea (scrisa), despre drumul vostru. Nu va cunosc direct pe nici unul, deci nu e caz de partinire! Doar in ocazionalele mele drumuri prin Alpinet intalnesc numele voastre!
Dar... ma dor senzatiile multiple, legate conjunctural de un drum in muntii care fac deja parte definitiv din sufletul si mintea noastra!
Si atunci iti spun, doar ca cititor al unei povesti, ca mie nu mi-a creat senzatia declansata in tine. Chiar deloc nu te-am simtit victimizat acolo... ci mai degraba o (auto) dojoana, legata de un prieten fata de care ai o afectiune sincera... relatarea are mai mult iz melancolic - retoric... se intelege clar cine / de ce / nu a avut echipament potrivit sau nu a fost pregatit atunci pentru acea iesire... Ai fost integrat ca un eroul al povestii, coordonator (si atunci mobilizator), deci implicit gata sa preia si frustrarile partenerilor de tura date de oboseala!
Nu cunosc si nu se povestesc amanunte. Si nici nu trebuie...
Dar (re) cunosc senzatiile si gandurile date de constientizarea trecerii timpului... marcata de varsta, mereu mai mare...(nu scade decat cand dam in mintea copiilor!).

Deci: drumuri bune, alaturi de oameni! Muntele stie sa iubeasca neconditionat, dar implinirea interioara ne este legata de semenii nostri!

Fără foto Adrian Rosca, Joi, 2 Oct 2008, 16:37

Si eu care credeam ca erati la leurda.

Crina Sarbu Crina Sarbu, Vineri, 3 Oct 2008, 11:53

Nestor Urechea si-a lasat urmasi de soi....felicitari pt. articol si o intrebare: v-ati intalnit cu "Zanele din Valea Cerbului?"
in ciuda vehementei cu care sunt scrise cateva comentarii mai sus (pacat!!!!) candela aceea din cabana sa va calauzeasca drumurile intru protectie....si " la multe jurnale ce calatorie"

Ileana Bocanciu Ileana Bocanciu, Vineri, 3 Oct 2008, 20:51

Mihai, ti-am raspuns pe carpati.org si am incheiat subiectul, indiferent ce vei ma spune de acum incolo. Te felicit pentru prietenia ta cu Mihai Zidaru care ti-a luat apararea foarte vehement... O sa pastrez acest mesaj...

attila szocs attila szocs, Marţi, 25 Nov 2008, 9:10

Cand am citit jurnalul, chiar mi-a facut placere sa il citesc. Apoi am ajuns si la partea cu comentarii. Pacat... trebuia sa se incheie frumos. Dar asa este muntele, o stiu din propria experienta. Ori leaga prietenii foarte stranse, ori le destrama uneori definitiv...

Fără foto cezar jipa, Vineri, 25 Sep 2009, 12:17

cam tirzior am citit acest articol, vreau sa zi si eu citeceva.anul asta facui, ca era in plan, vilcelul portitelor ci iesirea pe creasta balaurului si coborirea pe timbal in valea morarului, vezi picasweb.google.com/oldrocker1950 ne-am bucurat de o vreme splendida in 4 sept curent, la coborire am pierdut poteca dupa timbal, in loc sa coborim am mers pe curba de nivel care mergea pe sub timbal paralel cu valea, am bijbiit cca o ora pina am revenit la poteca, vorba vine...arbori doboriti, vgetatie, nasol rau incit am zis ca nici de nebun nu as face traseul...pe urcare, asta e bun de facut pe coborire, la fel zic de urcarea la omu pe deubel.imi dau seama ce probleme ati avut, ce greutati in decizii la un asa grup mare, personal sunt adeptul grupului de 2 maxim trei, de la 4 in sus ori faci militarie ori este...anarhie, trageti voi concluzia cam ce decizie sa iei la u grup de 13, in final v-ati si suparat, vezi comentariile de mai sus si nici nu ati facut ce v-ati propus, ati balaurit-o pina la urma...ati avut totusi puterea mintii de a va retrage la timp, altfel, nu se stia.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii