Jurnale - 12-13 iulie 2008 :: De la Balea la Moldoveanu

    Am dormit neintors, fara stres de furtuna, de vant, de urs... Cu toate astea aud niste pasi pe langa cort si zgomote usoare. Apoi o bataie scurta in tenta:

   - Hai Emi! Plecam!
   - Deja? … dar m-am conformat.

    Nu sunase inca ceasul si parca nici nu-mi doream sa sune. Este greu sa te lasi trezit si daca vrei sa faci treaba cel mai bine te trezesti brusc. In cinci minute eram in fund, cautand lanterna si inghesuind haina in rucsac. Afara nu e frig. Doar racoare. Rar, asa ceva, la 2300 metri. Ceasul arata 4 si un sfert. N-as fi trezit-o pe Dora, ca somnul e mai lung si dulce la ea, dar a tresarit de la foielile mele. In doua-trei ore ma intorc...
    Plecam tacuti prin bezna. Un pic de lumina se intelege pe conturul Vistei. De acolo trebuie sa rasara si soarele. Suntem cinci de toti, iar trei ramasera la corturi (aveam sa aflu ca nu doar trei...). Poteca o ghicesti usor printre pietre la lumina frontalelor. Trebuie doar sa calci cu grija sa nu te impiedici. Intunericul nu desfasoara toate detaliile. Trecand pe deasupra Orzanelei Mari nici nu ghicesti prapastia de sub tine. O vazusem ieri si stiam ca e undeva pe acolo... 
    In Saua Ucisoarei ne apropiem de punctul atins ieri. Il vedeam pe GPS. Aici trebuia sa avem ceva atentie, pentru ca saua este destul de lunga si accidentata, despartita in doua de un varf stancos de 2338 metri, peste care trecem traversand pe peretele dinspre Orzanea. Este acelasi peisaj tipic de relief structural, cu abrupt spre nord si versant mai moderat spre sud, doar ca in zona varfului, roca mai dura nu a permis nivelarea, pastrand aspectul stancos si ruiniform. Atentia trebuia sporita nu neaparat datorita dificultatii, ci mai ales pentru ca este inca intuneric si trebuie sa ghicesti pe unde se descatara stanca. Ajunsi in saua estica (2322 m), incepem sa traversam de-a coasta peste versantul inclinat al Ucisoarei (munte de 2399 metri, numit si Orzaneaua sau Vagauna, din care se desprinde Muchia Vistei, intre vaile Ucisoarei si Vistei Mari). Interesante toponimele astea duale. Sunt destul de des intalnite pe creasta Fagarasului, muntii fiind numiti intr-un fel de ardeleni si in alt fel de munteni. Dincolo de Ucisoara, ajungem imediat in saua turistica a Orzanelei (2305 m), unde ar trebui cu siguranta amplasat un indicator de poteci. De ce? Pentru ca de aici, o poteca marcata cu triunghi rosu coboara fundul abrupt al caldarii Orzaneaua Mare, ducandu-se spre Stanele din Podul Giurgiului (unde ajunge si cealalta poteca plecata din Saua Podragului).
    Un latrat de caine se aude sec, din fundul vaii. O lumina rosiatica palpaie in noaptea inca adanca, intr-una din caldarile Orzanelei Mari. S-or fi trezit ciobanii si si-au facut focul pentru cafelele de la rasarit. Cainii se multumesc doar sa latre, convinsi si ei ca nu e vreun pericol de la luminitele de pe creasta. Ursul nu umbla cu frontale si vine din vale, nu din deal. De la zgomote s-a mai aprins o luminita. Mult mai aproape de noi. Iar dupa culoarea galbena nu poate fi decat o frontala. Hmm! Or fi ai nostri, cu bivuacul sub Vistea, in caldarea de sus a Orzanelei. Acum nu distingem nimic, decat o mare pata alba (cu siguranta zapada).
     Urcusul obositor pe Vistea nu se mai termina, iar timpul trece incet incet... Nu-l crezusem pe Adi cand spusese ca intr-o ora suntem de la corturi pana sus. Iaca... a avut dreptate. Nu-i bine sa urci de-a dreptul. Mai bine iti faci cate o serpentina scurta, iar la fiecare stalp cate o pauza. Mi-aduceam aminte de prima ascensiune pe Vistea, in urma cu unsprezece ani, cand in toata negura aia mi-am dat seama ca am ajuns pe varf numai datorita stalpului indicator.
    Acum este un cer senin, iar rasaritul se apropie de noi in acelasi ritm cu varful. La ora 5.30, la 2527 metri privim linia galbena ce incepe sa desparta orizontul de munti. Sub noi, spre Portita Vistei, se vad corturi pe langa refugiul alpin. Nu-s asa multe cum ne speriasera altii deunazi. Multe altele se vad pe fundul caldarii Vaii Rele, sub Iezerul Moldoveanului, pe pajistea verde intinsa pe sufprata plana.

    Ce dimineata! Mai avem un pic. Cel mai inalt varf al tarii se vede la sud de noi, la capatul unei custuri accidentate, numita Cioaca Moldoveanului. Ar fi vreo 450 metri pana acolo. O silueta se vede deja, agitandu-se pe varf, semn ca nu suntem singurii matinali. No, hai sa mergem sa salutam omul, daca tot am ajuns pana aici.
    Creasta, la inceput mai usoara, devine in curand aeriana, iar poteca, sa scape de expunere, trece pe versantul dinspre Orzaneaua Mare, stancos si el, dar nu vertical. In mijlocul crestei avem o strunga destul de adanca, numita Spintecatura Moldoveanului. Desi dupa ceva surse ar avea 2495 m (considerata de altfel ca cea mai inalta sa din tara), pe altimetru imi arata 2508 metri in conditiile in care pe Vistea am avut altitudine corecta (aceleasi conditii de presiune atmosferica). Nu stiu sa fie asta altitudinea precisa, dar cu siguranta spintecatura este mai sus de 2500 metri (se poate verifica si pe harta topografica, 1: 25.000).
    Din strunga, spre est se lasa un jgheab puternic inclinat, infundat cu zapada inghetata, in capatul caruia incepe caldarea Vaii Rele a Moldoveanului. Pe fundul acestei caldari se poate identifica cu usurinta Iezerul Moldoveanu (numit si Lacul Valea Rea sau Iezerul Triunghiular, datorita formei pe care o are). Suprafata este de doar 0, 45 ha iar adancimea nu depaseste 2 metri. De pe jgheabul amintit, iarna se intampla de multe ori ca avalansele sa se opreasca doar in lac. Vara, vezi aproape de fiecare data petice intinse de zapada pe langa lac, urme ale alunecarilor de iarna.
     Ne cataram dincolo de strunga, dupa ce am legate betele de rucsaci. Aici ne-ar incurca si cu usurinta ai cadea in gol de te impiedici de ele. Pana pe Moldoveanu mai urci cateva minute, catarandu-te pe stanca, iar apoi traversand lama subtire pana pe varful pe care flutura mandru steagul Romaniei. Am ajuns!

Vf. Moldoveanu (Emi Cristea, Ionel Bindeanu, Vasi Perju, Adi Beleanu si Cristi Flueraru)

    Nu mai este aceeasi senzatie ce am avut cand l-am atins prima oara. Dar este al doilea rasarit ce-l prind aici si mai mare bucuria sa vezi toata creasta Fagarasului dintr-o singura privire. Distingi chiar si releul de pe Costila Bucegilor, intr-o lumina albastrie.  Ne-am salutat si cu silueta vazuta de pe Vistea. Vecin de cartier, d-le. Vecin cu mine. Si ca sa fie coincidenta mai mare, a locuit ceva ani in blocul in care ne-am mutat din iarna. Asta din cateva vorbe. Ne intinde o gura de cafea rece, dintr-un mic bidonas. A dormit sub Vistea, intr-un cotlon, in bivuac. A vrut, ca si noi, sa prinda sus rasaritul.
    Si daca tot am pomenit de cafea... s-a pus Adi pe treaba. Mirat am fost sa-l vad cum scoate primusul si castronul, dar bucurosi eram cu totii sa bem o gura de cafea fierbinte, privind lumea, pe pe acoperisul tarii...
    N-am zabovit prea mult cu privirile. Eram mai interesat sa vad pe unde se duce poteca spre Scarisoara, coborand pe deasupra caldarii Moldoveanului. Pe piciorul acestui munte, al Moldoveanului, se mai strecura o poteca, in coboras puternic, pentru a se uni mai jos cu cea vazuta in Orzanea. Trebuie neaparat sa cotrobai cotloanele astea de la sud de Moldoveanu... este altceva! Cu greu ne desprindem spre casa. Adica spre corturi! Dar, plecam doar dupa ce ne adunam si noi de-o fotografie (parca mai mult sa le facem in ciuda amicilor ce s-au incapatanat sa urce aseara, pe negura), si indreptandu-e spre Vistea, incepem sa intersectam si alti turisti grabiti sa prinda vremea buna de dimineata. Cea mai haioasa mi s-a parut o tanara legata cu un fel de ham, dintr-o bucata de sfoara, de catre al ei insotitor. Intr-un fel este firesc pentru ca daca ai rau de inaltime, parca iti da alta siguranta in minte.
    Coborarea de pe Vistea e scurta si puternica. Ne grabim si noi. Ajunsi in sa, aruncam o privire spre stanga, la corturile pitite langa zapada ghicita inca din zori. Da domnule! Sunt ai nostri. Il si aud pe Paul:

    - Haideti ba la un ceai!

     S-o creada el. N-am de unde urca inapoi? Oricum ma roade un pic invidia. Au dormit sub Moldoveanu. Au dormit langa apa. Unii in bivuac (al de strigase la noi in intuneric era Iulius, care dormea afara, cu privirea spre creasta), altii in cort. Totusi, le strigam sa ia apa si pentru noi.

    Corturile parca se apropie singure de noi. Ne-am rasfirat fiecare in ritmul lui, pe sute de metri. Am ramas mai in urma, incercand sa nu scap nimic din lentila camerei foto. Macar cat e lumina buna, ca spre pranz sigur se strica treaba... Si, am ajuns!