Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Dor de Romania

Bookmark and Share

Dor de Romania

            Ziua1 (18/10/2008): Sureanu – un munte pentru o iarna ce va sa vina

            Ultimele raze de soare cad peste Muntii Fagaras… Se vad atat de clar de aici de pe pista aeroportului. Zapada subtire, ca o pudra, orneaza altitudinile inalte. Identific cu usurinta Negoiul. Se vede ca pe vremuri cand mergeam la serviciu/locuiam, aici in Sibiu (in capatul de sud al strazii Milea). Fac o poza si apoi urc scarile avionului. Observ un loc liber pe partea opusa locului meu si nu ma rabd sa nu ma asez acolo. Soarele s-a ascuns dupa norii de la apus dar totul devine si mai clar: zaresc chiar si Strunga Ciobanului.

            Avionul se ridica de pe pista. Identific Cindrelul si Lotrului iar apoi, in spate, Capatanii si Parang. Se vede si lacul Oasa foarte clar. Pe acolo am urcat in Sureanu…

            Am plecat pe la ora 6: 15 dimineata. Eugen si Mihai sosisera inca de cu seara in Sibiu, ca si mine de altfel. Pe valea Sebesului, dupa ce am trecut de Petresti, am oprit sa mancam putin, mai ales ca a inceput sa se zareasca si pe afara.

            Continuam cu Eugen la volan. Drumul avea sa fie destul de bun pana la Lacul Tau. Dar de la barajul amintit, avea sa devina foarte rau. Unele zone noroioase ma fac sa ma intreb daca vom fi capabili sa trecem cumva de Pasul Tartarau … Si inca astazi!

            Zarim intrarea spre Luncile Prigoanei (pe Valea Prigoana) dar parca (avand in vedere starea drumului) nu imi vine sa mai coboram cu masina pana aici si propun sa continuam pana la Lacul Oasa si apoi pe Valea Mare. Strabatem cei 8 km pe Valea Mare pe un drum forestier destul de bun (este o manastire in zona care ofera cazare). Gasim un indicator (intr-o curba in ac de par, la dreapta): 4 km pana la Luncile Prigoanei. Frumoasa aceasta poiana dar parca prea multe constructii noi... Facem putin dreapta (spre o tabara mai veche, cu casute, de unde aflam ca putem continua cu masina) si apoi, brusc stanga, peste un pod si ne indreptam spre Poarta Raiului. Inca 8 km. Drumul este iarasi rau si ma si mir cum reusim cu masina noastra (care are toba de esapament asa de joasa) sa trecem de toate aceste locuri fara probleme.

            In Poarta Raiului, se taie lemne. Aflam de la muncitori/taietori ca putem ajunge cu masina pana la Cabana Surianu (asa scrie pe cabana). Asta mi se pare prea de tot: pe hartile noastre nu e nici urma de drum forestier pe aici! Facem cateva poze, zarim si cabana Poarta Raiului (pe stanga) si o pornim mai departe. Drumul e destul de rau si cam pietros (mai ales pe ultima portiune dupa ultimul ac de par spre cabana) dar imposibilul devine posibil: ajungem cu masina la Cabana Surianu (se poate merge si pe jos, pe marcaj iar timpul estimat este cam tot acelasi). Nu ca mi-as fi dorit asta neaparat…

            Mancam putin, arunc o privire prin imprejurimi, ne imbracam si, putin dupa ora 12, o luam la pas (doar eu si Eugen) cu tinta Vful Sureanu si apoi Vful lui Patru. Plecam pe banda albastra spre Curmatura Sureanu dar propun (cam la 5 min de la plecare) o scurtatuta prin padurea de deasupra noastra. Intr-adevar iesim repede la golul alpin si de-aici direct, pe o poteca mai mult ghicita printre ienuperi si jnepeni, spre Vful Sureanu. Privelistea spre Vful lui Patru si aerul curat ma umplu de energie: a trecut mai bine de un an de la ultima intalnire cu Carpatii. Iar revederea  lor imi prinde atat de bine!

            Ajungem pe varf la ora 13: 00 (mai precis Eugen) iar eu o cotesc brusc la dreapta ca sa fotografiez Lacul Sureanu. Credeam ca e mai aproape de platou dar m-am inselat. Mi-a luat ceva vreme pana am avut vizibilitate spre el si spre celelalte 2 tauri aflate in apropierea lui. Revin inapoi pe platou si merg spre celalalt capat al platoului (ce se termina intr-un alt varf) unde se afla Eugen. De-aici panorama cu M-tii Retezat este completata si de alte varfuri si circuri glaciare din M-tii Sureanu. Ne intoarcem amandoi pe Vful Sureanu (13: 20) si continuam impreuna spre punctual de vedere cu Lacul Sureanu, pentru ca Eugen nu fusese pe-acolo. Face cateva poze si continuam repede spre Vful lui Patru (oarecum inapoi spre Curmatura Sureanu).

            Avem 2 alternative: varianta mai scurta, directa dar cu diferenta de nivel mai mare (cu trecere peste valea dintre noi si Vful lui Patru) sau ocolind prin dreapta (mai lung dar diferenta de nivel mai mica). Picam repede de acord ca varianta a doua ne convine mai mult. De aici incolo aveam sa trag tare: mi-am dat seama ca Vful lui Patru nu e chiar atat de aproape pe cat credeam… Chiar inainte de urcusul final spre varf, ma opresc oarecum sub o inseurare si scot cateva fructe uscate. Eugen zambeste cu subinteles si imi spune ca am cam tras de el. Zambesc: ma simt atat de bine si fericit sa respir aerul acesta curat din Carpati. Mai povestim de-ale noastre si apoi o pornim la drum. Un ritm mai lent, care imi aduce aminte de Tarcu (Meridionali 2000) si de orele de dinainte de sosirea la cabana meteo Tarcu, se transforma intr-unul destul de rapid.

            Este ora 14: 45 si iata-ne pe cel mai inalt punct din acest masiv: Vful lui Patru. Cativa tineri aflati pe varf ne spun ca ne-au zarit inca de departe si ne intreaba daca recunostem muntii din jur. Cum sa nu (de la stanga la dreapta sau de la E la V): M-tii Cindrel, M-tii Fagaras (peste Saua Steflesti), Muntii Lotrului, o parte din M-tii Capatanii, M-tii Parang si, in final M-tii Retezat. In Fagarasi se vede foarte bine zona Negoiu. Parangul e cam umbrit dar nu ma pot insela asupra Parangului Mare iar depre Retezat, acest munte minunat in care am fost de atatea ori, e greu sa ne inselam chiar si la detalii.

            Corpul incepe sa se raceasca si simt nevoia sa facem cateva poze pentru ca apoi sa plecam. La ora 15: 00 plecam. E mai mult o cursa contra cronometru spre cabana la care aveam sa ajungen (de data aceasta direct pe marcaj) la ora 15: 50. Imi e  groaza la drumul cel rau ce aveam sa il parcurgem, la necunoscutele lui (mai ales) si la faptul ca pe seara (sau la noapte) ar trebui sa innoptam la Obarsia Lotrului.

            Ma gandesc in sinea mea ca mi-ar place tare mult sa revin aici iarna … Un proiect pentru o iarna ce va sa vina!

            Mancam si apoi o pornim la vale. Eugen ramane la volan pentru ca se pare ca s-a adaptat cel mai bine la masina. Nu coboram nici 5 min ca ni se intampla si ceea ce credeam ca n-o sa ni se mai intample: toba de esapament iese din cauza unui colier care a agatat intr-o piatra. Asta ne mai lipsea! Ma si vad punand cortul langa cabana … Eugen insa ne scoate si din asta: rezolva problema cu minimul de ajutor. Pornim mai departe dar inca inainte de a ajunge la lacul Oasa ni se intampla din nou … Eugen vrea sa o repare din nou. Realizez ca asta ar insemna sa ne prinda noaptea reparand la masina si sa nu mai ajungem in noaptea asta la Obarsia Lotrului si am o idee pe cat de neecologica, pe atat de eficienta (oricum masina e pe GPL): lasam masina asa (teava se blocase pe cea in care trebuia sa intre, putin mai sus decat starea normala) si continuam asa. Cred ca avea sa fie decizia care avea sa ne aduca planurile la zi…

            Pe la 18: 00 suntem la lacul Oasa si ma prinde un somn teribil din cauza diferentei de 10 ore de fus orar (eram doar de 24 de ore in Romania). Ma bazez pe Eugen si sunt gata sa adorm dar … nu e chiar asa de simplu… Semnele sunt slabe, farurile si ele, si trebuie sa ma asigur ca nu ne pierdem. Inainte sa depasim confluenta cu Valea Frumoasei, ma trec fiorii. Valea este la 10 cm sub nivelul drumului forestier iar cantitatea de apa pare imensa (se pare ca ploaia torentiala din ajun, de la Sibiu, n-a fost doar pe acolo …). Noroiul este foarte moale si … asta e … nu pot sa ma gandesc cum impingem masina pe aici (sau punem cortul pana dimineata). Eugen se descurca miraculos si de data asta. Incredibil! Daca am trecut si de asta … Simt ca putem ajunge la Obarsia Lotrului desi sunt asa de obosit… Km dupa km si seara tarziu suntem si la Obarsia Lotrului pe un drum pe care nu m-as mai incumeta a doua oara nici macar cu o masina mai buna si pe lumina zilei.

            Intreb la bar de un loc de campare si ni se ofera unul gratis chiar langa casute (disponibile si ele). Le comunic baietilor dar pe Mihai l-ar tenta mai mult mai mult o casuta. Hmm… la cat sunt de obosit, la inghetul pe care nu l-am mai simtit de atatia ani pe pielea mea (cu atat mai putin in cort) si toate celelate la un loc, nu numai ca nu ma opun ci chiar cred a poate fi o solutie onorabila (candva si, mai ales in alte conditii, nici ca m-as fi gandit la aceasta solutie). In fine, pentru 40 de lei avem o noapte calduroasa (casutele au cate un calorifer electric cu ulei care a fost mai mult decat suficient).

            Ziua2 (19/10/2008): Tarnovu – un loc unde trebuie sa revenim

            Ne trezim la 5: 00 iar la 5: 40 suntem pe drum. Cam racoare in masina care a inghetat puternic peste noapte … Mai schimbam si soferul, Mihai oferindu-se pentru astazi. Drumul e mult mai bun decat cu o zi inainte chiar daca unele zone sunt in lucru (asta e bine). Oarecum imi pare rau ca nu pot vedea zona asta frumoasa (era inca noapte) ca de altfel si partea facuta cu o zi inainte, seara. Asta e: pe toate nu le poti avea…

            Prin Curmatura Vidrutei incepe sa se lumineze. Imi amintesc ca in planul initial era programata si o iesire pana pe Frantosteanu din aceasta curmatura. Incepem sa coboram si drumul devine chiar bun spre Voineasa. Prin Voineasa am trecut la pas dar fara sa vedem prea multe. Drumul devine uimitor de bun asa ca ajungem destul de repede la intersectia spre Ciungetu. Pana la Ciungetu, char daca drumul e mai rau, ajungem in cateva minute.

            Constatam cu neplacere ca drumul de pe Valea Repedea este rupt de ape. Hmm… De aici trebuia sa facem intrarea in masiv. Pacat. Ii spun lui Eugen ca parca nu ma trage ata sa mai pierdem timpul pe drumul forestier de pe vale. Se pare ca l-am convins repede ca varianta a doua, cu urcare de pe Valea Latoritei pare mai buna chiar daca nimeni nu o recomanda … Avea sa se dovedeasca ca am gresit si pentru prima data de cand umblu pe munte nu am reusit sa ies/iesim in creasta…

            La 9: 15 suntem la cantonul parasit de la intersectia vaii Borogeaua Ragaliei cu Latorita. Mancam destul de bine si peste o jumatate de ora suntem pe drum. Vremea e frumoasa, cum nici nu speram (de altfel a fost la fel in fiecare dintre zile). Pornim cu elan destul de mare si dorinta de a fi in creasta peste maximum 2 ore.

            Apare prima intersectie: in ac de par la stanga sau continuand pe o curba larga spre dreapta. Pierdem multa vreme cautand (pe) ambele continuari. Mergem pe mana mea: la stanga, dar aveam sa aflam la coborare ca am gresit din nou. De fapt trebuie continuat mai departe: drumul face (asa cum am spus) o curba larga la dreapta (peste un mic paraias), trece peste 2 poduri de beton (primul foarte vizibil pentru ca e in curba peste paraiasul amintit) iar apoi se alege prima optiune la stanga (pe drumul forestier care merge in sus) si nu se continua spre inainte. Asa cum aveam sa constatam la coborare, acesta pare sa fie punctual critic, toate celelate drumuri convergente de mai sus (urmand drumul bun) fiind evident mai neutilizate sau mai inguste decat cel cu panta cea mai mare care te scoate in creasta.

            Asadar o luam (pe drumul gresit) la stanga dar constatam ca drumul ne scoate din zona de interes, pe care am vazut-o inca de jos: o zona defrisata pare sa fie la altitudinea minima atinsa de creasta (presupunem noi, corect, ca e Curmatura Gropitei). La prima optiune spre dreapta/sus (desi evident un drum facut de forestieri de curand) urmam calea spre culme. Mai sus, drumul a devenit mai degraba un fost drumeag napadit de ierburi. Undeva si mai sus am facut putin la dreapta pentru ca apoi sa ajungem in drumul bun, langa o casuta/canton in paragina. Dar toate aceste cautari ne-au irosit din timpul pretios…

            De-aici in sus am mers corect, pe panta de inclinatie maxima si la ora 12 eram in Saua Gropita. Daca am fi stiut, drumul nu ne-ar fi luat mai mult de 1 ora si 30 min.

            Ne indreptam repede spre Saua Pietrei unde ajungem repede si vedem si bifurcatia spre stanele Tarnovu Mic/Mare si refugiu. Aici insa am pierdut, din nou, o groaza de vreme in cautara potecii. Pana la urma gasim poteca spre nord, prin stanga crestei si, cred eu, ne-am inscris pe un brau. Acolim un varf de stanca (primul care se vede din Valea Latoritei) si schimbam directia de mers cu aproape 180 de grade. Nu realizez asta si cand ma uit pe busola nu-mi vine sa cred. Incerc sa rememorez drumul dar nu-mi iese nicicum … O multime de urme dar nimic concret … Orice incercare pare inchisa. Eugen zice ca trebuia sa intram pe altundeva si propune sa ne intoarcem inapoi pana sub un grohotis care da in aceasta poteca ca un brau. Acolo urcam pe grohotis si incercam sa ajungem deasupra unor jnepeni. Pare cu neputinta. Realizez ca, nu stiu de ce, nu am tragere de inima. Oboseala? Fusul orar? Greu de zis dar cert e ca nu il ajut/sustin cu nimic pe Eugen. Preia de unul singur partea decizionala. Tot degeaba … Nu e ziua noastra si … pace!

            Inafara de cateva zgarieturi si emotii la unele cobarari, nu ne alegem cu nimic. Realizez ca ne scapa ceva, ca nu am luat toate variantele in considerare. Chiar daca nu am ales intrarea buna cred ca puteam gasi o solutie, pana la urma. Cel putin una din solutii avea sa ne-o ofere d-l Mititeanu, intr-o discutie ulterioara: cobararea la stane si urcarea in creasta. Chiar si jumatate si tot era ceva. Ne intoarcem spre Saua Pietrei si gasim o poienita cu soare. Hotaram sa mancam. E 14: 20. Ma mai uit pe harti si pe materialele din Invitatie in Carpati si Alpinet. Renunt: nereusitele sunt parte din viata noastra! Imi fac planul ca am nevoie neaparat de o zi de refacere (cat mai mult somn) si apoi Buila, asa cum era planificat. Ii spun si lui Eugen planul meu: sa mergem inca din seara asta in Olanesti!

            Dupa o ora de mancare si desfatare la soare, plecam. Ajungem in Curmatura Gropitei la 15: 30. Parca as mai urca versantul spre Vful Negovanu sa vad de sus Tarnovul dar si creasta Capatanii. De data asta Eugen nu ma sustine asa ca o luam la vale dar nu inainte de a face cateva poze spre acest munte de piatra. Mai facem cateva supozitii despre locurile pe unde se putea sa urcam dar de-acum e istorie.

            La 16: 40 suntem la canton unde Mihai de asteapta cu masina. Plecam imediat spre Olanesti iar la intrarea pe soseaua Voineasa-Brezoi reparam si masina la o rampa. Seara ajungem la Olanesti. Mi-a fost asa de dor de locul asta in care nu mai fusesem de ani buni desi, asta e viata, socrii mei au de la parinti 2 camere intr-o casa batraneasca, care practic nu sunt folosite decat o data sau doua ori pe an.

            M-a lovit iar somnul devreme asa ca Eugen si Mihai fac mancarea. Mancam bine si … nici nu imi mai amintesc cine si cand a stins lumina in camera. Am adormit bustean!

            Ziua3 (21/10/2008): Olanesti – pauza de refacere

            Am dormit 10 ore. Era si cazul dupa 3 nopti de cate 5 ore maxim si atatea drumuri in ultimele zile. Lenevim putin la taclele prin bucatarie iar apoi ne urnim spre o plimbare clasica pana la Izvorul 24. Facem poze si planuri, verificam vremea (frumos in continuare, mai putin spre sfarsitul saptamanii, cand Eugen se gandea la un Ceahlau sau Retezat) si tragem la un bar. Imi pare rau ca nu pot bea si eu o bere cu prietenii mei asa ca ma aleg cu un suc.

            Masa de pranz si plimbarea de seara sunt urmate de pregatirile pentru ultimul punct din planul facut: Buila-Vanturarita.

            A fost o zi numai buna ca sa imi recapat fortele si sa-mi potolesc dorul pentru locul acesta. Poate altadata cu familia …

Ziua4 (22/10/2008): Buila-Vanturarita – un munte la superlativ

Ne trezim inainte de 6 cu gandul sa plecam pe la 6. Ceea ce se si intampla doar ca avem nevoie de vreo 3 opriri ca sa reparam o siguranta de la instalatia electrica care a cedat. Ziua ne prinde in apropiere de Pahomie, unde ajungem inainte de 8 dimineata. Eugen incearca sa urcam cu masina pana spre Patrunsa (aparent e interzis) dar ultimul obstacol real (o curba pietroasa si in panta) ne face sa ne razgandim si sa ne intoarcem cei 100 m inapoi la Pahomie.  Mancam, parca nu cu atata tragere cu cat m-as fi asteptat. Apare si o dubita cu calugari de la Patrunsa. Strangem masa si la 8: 15 plecam la drum.

Am mai batut drumul asta pitoresc inca o data si tot cu Eugen. Culorile toamnei sunt absolute superbe. Furam si ceva poze, cu zona Vioreanul mai ales, si constatam ca drumul ar fi fost chiar foarte bun. Asta e: cine stie pe unde coboram asa ca o fi bine si asa.

Curand se termina si drumul forestier si “taiem” vreo 2-3 coaste pana sa ajungem la schitul “Patrunsa” (9: 35). Acum exista si o biserica. Trebuie sa fi fost multa munca acolo sa ai asa o biserica in varful muntelui. Urcam pe muchia de langa biserica si anexele din preajma ei ai ajungem la “Casa de Piatra”. Il las pe Eugen inainte si ajungem si la pantele de sub Muntele Albu.

Realizez ca am facut (eu sunt de obicei responsabilul cu cantitatile de mancare si, mai ales, apa) o greseala cu estimarea necesarului de apa: am luat cam putina (2, 5 l). Incerc sa gasesc o solutie si sper in sinea mea sa gasim ceva apa undeva pe sub Curmatura Builei. Ceea ce avea sa se si intample imediat ce am trecut de firul vaii ce incepe sub curmatura. Mai intai un paraias (unde am si facut o pauza de dulciuri/fructe uscate) si apoi mai sus la o mica adapatoare. Ii sugerez lui Eugen sa faca provizii (nu mai aveam bidonase din pacate) pana la urmatoarea oprire pentru ca de aici incolo nu vom mai gasi apa.

            La 11: 20 suntem in Curmatura Builei. Ma uit pe descrierea lui Emi Cristea si constat ca suntem inaintea lor dar acum se intuneca mai devreme si noi nici nu cunoastem varianta de iesire. Nu-mi bat capul cu asta: gasim noi o solutie in functie de timpii scosi.

            Urcam canionul spre Muntele Albu. Locul asta mi-a placut intotdeuna foare mult. Odata ajunsi pe platou constat cu placere ca ar fi vreo cateva locuri plate foarte bune de pus cortul. Am mai fost pe aici dar nu mai retineam. Realizez ca si pantele spre NV pot fi accesibile cu multa grija prin niste hornuri. Se vad foarte clar M-tii Capatanii si, mai spre V, M-tii Parang. Parangul Mare e chiar in extrema stanga. Retezatul e ascuns de niste ceturi. Aceleasi ceturi fac vederea spre Cozia si Fagarasi destul de grea. Mi-a fost greu sa identific varfurile Albu si Buila doar cu harta (si fara altimetru) si uite asa ne-am trezit in Saua Stevioara (12: 40). Nu e rau deloc timpul asta. Stiam din experientele anterioare ca pantele cu inclinatie medie si redusa sunt cele pe care scoatem timpii cei mai buni. Peste 20 min ajungem si pe Vanturarita. Sunt asa de frumoase poienile astea spre NV dar mi-e greu sa cred ca ne vom intoarce pe acolo. Facem multe poze si privim spre Vioreanu. Pare asa de aproape. Nici ca-mi trece prin cap ca am avea nevoie de mai mult de 20 min ca sa ajungem pe el.

            Mai intai jnepenisul care ne face sa adoptam tot felul de pozitii ciudate ca sa putem trece. Apoi un scoc ne da putina bataie de cap. Zarim si crucea celor 4 tineri care au murit traznti pe acest munte. Imi aduc bine aminte stirea de la TV: am fost foarte impresionat atunci … desi nu stiam prea multe despre munte in acel moment.

            Treaba grea se dovedeste a fi o zona unde lipsesc marcajele. Suntem tentati si incercam mai spre valea dinspre SE dar nu se poate trece. Nici in sus (pastrand directia generala NE) nu pare sa fie. Totusi parca ar fi un fel de punct rosu foarte sters pe o stanca. Ne apropiem si, da: zarim pana la urma un alt marcaj mai sus. Mai departe pare destul de simplu. Trecem peste niste mici inseurari din micile culmi care cad spre SE. E foarte pitoresc. Pe cand am prins gustul, ajungem si pe Vioreanu. E ora 14: 00 si ne-a luat o ora de pe Vanturarita…

            Hotaram sa mancam. E o vreme asa de frumoasa… Ne intindem la soare si timpul se opreste in loc. Realizez ca de-acum trebuie sa ne intoarcem pe undeva. As sta aici ore in sir: e atata pace si frumusete in jur!

            La ora 15: 00 hotaram sa ne intoarcem pe unde nici ca ne-am fi gandit inainte ca fiind o varianta de coborare: Muchia Frumoasa. O ultime privire spre zari. E timpul sa imi iau ramas bun pentru o vreme de la muntii mei dragi…

            Drumul pana pe Vanturarita il facem in jumatate de timp acum ca il stiam si ca am si mancat. Inca 15 min si suntem in Saua Stevioara. O luam oarecum perpendicular pe creasta (spre SE) si facem ocolul spre stanga cam tarziu asa ca avem parte de o noua cautare a marcajului. Il gasim relativ repede si incepem coborarea. Acum intelegem tot mai mult de unde i se trage numele acestei muchii. Privelistea spre zona Vioreanu este extraordinara. Marcajul (punct albastru) pe aici e refacut si desi e cam/prea abundent reuseste sa ne induca de cateva ori in eroare: am crezut ca trebuie sa intram pe valea din stanga noastra dar de fiecare data, poteca avea sa continue pe muchie. Doar jos, in apropierea padurii, se intra pe firul vaii. Realizez foarte repede ca am fost foarte inspirati sa alegem aceasta iesire: este un loc foate bun pentru o urcare de iarna (cel putin asa mi se pare mie in comparatie cu urcarea de pe coastele muntelui Albu). Da: cred ca vom reveni aici intr-o iarna! Intram in padure dar imediat aveam sa iesim in poiana cu stana (pe care o zarisem si de pe Vioreanu). Stana pare foarte bine intretinuta si are si o anexa. Mai facem cateva poze cu zona Viorenu si apoi intram definitiv prin padure (16: 30).

            Coborarea prin padure nu a fost una prea placuta. Inca de la inceput am dat de copaci proaspat taiati care se aflau exact pe carare. Urcam putin si iesim intr-o muchie (spre dreapta). Cobaram apoi pe sub o stanca mare pentru ca apoi nebunia sa devina si mai mare. Se pare ca a fost o actiune de rarire (altfel nu imi explic de ce atatia copaci foarte tineri taiati) dar toti copaceii astia stau chiar in carare si ne descurcam tare greu. In fine, iesim la lumina in drumul forestier  iar la 17: 30 suntem la Pahomie (intre iesirea din padure si schitul Pahomie am avut nevoie de 5 min de mers).

            Ca de obicei, grabiti spre Olanesti iar apoi spre casele noastre sau (Eugen) spre alti munti. Mai povestim despre unele si altele pe drum si, uite asa, vacanta de la munte, din Romania, s-a terminat.

            … Se vede chiar si Retezatul putin deasupra paclei din depresiunile inconjuratoare. Pacat ca nu se mai zaresc si alti munti. E greu sa ajungi prin toti muntii intr-un concediu asa de scurt dar prin multi am fost deja si, sper, ca prin ceilalti sa ajung curand (in timp). 

            Uff… Daca ar fi concediile astea mai lungi sau Romania mai aproape… Poate mai incolo... Deocamdata concediile raman singurele capabile sa-mi stampere dorul de muntii din Romania. Pe curand, asadar!

 

Autor: Sorin-Emil Tomuţiu
Înscris de: Sorin-Emil Tomuţiu
Vizualizări: 6085, Ultima actualizare: Luni, 1 Dec 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CAPATINII  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Romanii De Sus-Valea Hurezi-Curmatura La Piatra Rosie-Poiana La Iezer-Valea Malaia (dn 7a)

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii