Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - OFRANDE ABEONEI-XIX- Primesc încă o lecţie.

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XIX- Primesc încă o lecţie.

OFRANDE ABEONEI-XIX.

Primesc încă o lecţie.

(Piatra Craiului, 2-3 iulie 1990)

1, Duminică

Încă mai atârnă flenduri din pielea drăgălaşelor mele băşici făcute la tălpi pe când călcam plaiurile Obcinei Feredeului, iar unghiile de la degetele mari ale picioarelor mai păstrează culoarea albastră-vineţie a sângelui îngrămădit la efortul urcuşurilor şi coborâşurilor, când un spiriduş îmi face liniştea cioburi răscolindu-mi dorul de ducă. Aş vrea o noutate dar nu mă pot hotărî. Înşir pe masă ghidurile turistice şi nu ştiu pe care să-l aleg. De pe coperta celui al Pietrei Craiului îmi sare în ochi fotografia incitantă acrestelor. Calculez distanţa până acolo, mijloacele de transport ce să mă ducă în apropiere şi timpul necesar pentru drumul dus-întors, la care adaug pe cel necesar pentru excursia propriu zisă, şi hotărăsc: a treia excursie de anul acesta o voi face în Piatra Craiului. Drept urmare, când soarele mai are de parcurs o „şchioapă“ bunăpână să se ascundă sub linia orizontului iată-mă instalat în trenul personal 6004 care mă va duce până la Braşov apoi, cu un alt tren, voi merge la Zărneşti de unde voi urca pe creasta Pietrei Craiului pentruca, după ce o voi fi parcurs în lung, să cobor la Podul Dâmboviţei, iar de aici, cu vre-un mijloc auto, să merg la Câmpulung Muscel de unde, cu trenul, să mă îndrept spre casă.

2. LuniDrumul cu trenul, de la Iaşi la Braşov, a decurs fără peripeţii deosebite. Cât a fost ziuă mi-am petrecut timpul citind sau dezlegând cuvinte încrucişate, iar când s-a lăsat noaptea mi-am făcut culcuş din bancheta pe care am ocupat-o şi m-am odihnit, pentru că astăzi mă aşteaptă o zi de mers pe munte şi nu-i tocmai uşor.. Când trenul se angajează pe valea Prahovei, în special în zona dintre munţi, mă lipesc de fereastră şi cu ochii pe creste îmi fac planuri de viitor. Sosesc în Braşov unde mai am de aşteptat încă două ore şi jumătate până va pleca primul tren spre Zărneşti, locul cel mai apropiat pentru începerea ascensiunii pe munte. Depun rucsacul la „bagaje de mână“şi o iau hoinar prin oraş în speranţa că voi găsi unde să beau o cafea. Speranţa se dovedeşte zadarnică deoarece constat că în Braşov, în zi de luni, toate locurile unde s-ar putea bea o cafea sunt închise până la ora 12.00; nu mă duce mintea să pricep logica acestui program după care funcţionează, pentru că sunt închise şi duminica. Când, în sfârşit, am norocul să dau peste o cofetărie deschisă sunt informat că nu pregătesc cafea. Mă hotărăsc totuşi să iau o prăjitură; din vitrină îmi fac cu ochiul nişte savarine a căror frişcă îmi deschide izvor în gură invitându-mă să-mi răsfăţ papilele gustative cu deliciul lor. Dar cum savarinele sunt minuscule în raport cu pofta mea, cu toată jena ce o simt, cer două prăjituri la o singură farfurioară. Jena mea nu durează mult pentru că ducându-mă la masă văd la toti consumatorii aceeaşi raţie.. Apropiindu-se ora plecării îmi fac drum spre gară şi mă instalez în tren; acesta mă duce cale de 27 km. Şi ajunge la Zărneşti cu o întârziere de... doar jumătate de oră (timpul de mers normal este de 40 minute).În gară mă întâmpină o dimineaţă plăcută de vară, însorită şi răcoroasă, numai bună pentru drumeţie. În spatele gării dau peste o hartă, desenată pe o coală de tablă, având indicate obiectivele turistice din zonă. Scot şi harta mea, o pun alături, şi-mi fixez traseul pe care să atac creasta Pietrei Craiului; voi urma şoseaua spre cabana Plaiul Foii cale de vre-o doi-trei kilometri de unde, puţin după ieşirea din oraş, voi prinde o potecă marcată cu bandă albastră ce şerpuieşte pe sub coasta muntelui apoi, după alţi trei-patru kilometri, voi prinde un traseu marcat cu cruce albastră ce urcă prin Padina Hotarului spre vârful Turnu, extrema nordică a Pietrei Craiului.. Plec prin oraş şi în curând, ajutat şi de lămuririle unor oameni pe care i-am întrebat, ajung la poteca marcată care mă va duce spre creastă. Nu merg mult şi în locul unde se află un grup de izvoare numit „La Topliţă“ mă opresc pentru o scurtă odihnă şi pentru a mă echipa de drum întins şi greu precum şi pentru a-mi împrospăta rezerva de apă. Nu mă pot abţine să nu admir etichetele frumos colorate ale celor două butelcuţe de câte 700 grame fiecare, acoperite cu dop cu filet; provin din comerţul „post-socialist“ aprovizionat cu fel de fel de băuturi, una mai falsă ca alta, ochioase nevoie mare, iar lumea le cumpără de parcă ar consuma ambalajul şi nu conţinutul; oprisem două bucăţi special pentru munte fiind că se potrivesc în buzunarele laterale ale rucsacului. Timpul devine tot mai frumos cu fiecare minut ce trece şi îmi induce o stare de beatitudine făcându-mă să mă simt în paradis. O ceaţă albăstruie învăluie abruptul nord-estic al Pietrei Craiului care se vede în toată splendoarea lui, cu pereţi verticali albi, ca ai unei cetăţi de marmură din poveşti. În spatele meu, spre şosea, se întinde un lan de secară, iar în faţă, cât vezi cu ochii, pajişti potopite cu flori de toate speciile şi culorile, cu oameni ieşiţi la cosit şi la strâns fânul. O femeie care munceşte într-o fâneaţă din apropiere a venit la izvor şi, la solicitarea mea, îmi dă o serie de informaţii despre zonă. Astfel aflu că muntele este populat cu urşi, din ordinul unui fost mare vânător pe care istoria l-a aruncat la groapa de gunoi, dar ca sunt blânzi şi dacă te răţoiesti la ei fug. Mă avertizează asupra câinilor de la stâne (oare mai era nevoie?) care pe aici sunt foarte răi.. Imi arunc rucsacul în spate şi plec la drum mângâiat de o adiere de vânt ce-mi mângâie pulpele ieşite dintr-un şort care seamănă mai mult a chilot (dar altceva mai de dragă-doamne nu am găsit). Poteca urcă blând prin pajiştea de pe Dosul Pietrei Mici dominată de impozantul vârf al Pietrei Mici (1816 m.) tăind transversal văile unor izvoare ce-şi grăbesc apele pentru a spori Bârsa Mare. Câştig uşor în altitudine în timp ce şoseaua care merge de la Zărneşti spre cabana Plaiul Foii rămâne undeva jos, înfrăţindu-se cu Bârsa Mare. Intru pe neobservate într-o rarişte de brazi apoi ajung la o ramificaţie de poteci în vâlceaua Pietrei Hotarului; una spre sud către cabana Curmătura Pietrei Craiului, iar ceva mai încolo alta care duce spre cabana Plaiul Foii. Încă 15 minute de mers şi ajung la o răscruce unde poteca pe care merg se încrucişează cu alta, marcată cu cruce albastră, care vine de pe valea Bârsei Mari, pe firul izvorului Padinei Hotarului, şi urcă spre vârful Turnu, începutul zonei înalte a crestei Pietrei Craiului. Îmi programasem să atac acest traseu aşa că o iau la stânga, în urcuş puţin mai accentuat dar nu de speriat. Imediat după schimbarea direcţiei intru într-o pădure de amestec, luminoasă, cu vegetaţie bogată sub copaci, vegetaţie din care ies în evidenţă nişte urzici înalte până la subsuoară care, perfide, îmi ciupesc pulpele neprotejate. Strâng din dinţi când simt pişcăturile pe care nu le pot evita dar refuz să îmbrac pantaloni lungi pentru că urcuşul se aspreşte storcându-mi valuri de transpiraţie astfel că aş umbla mereu ud. Cu pulpele înroşite de pişcăturile urzicilor ies la marginea pădurii, în partea superioară, şi în faţă mi se deschide un jgheab năclăit de grohotiş şi mărginit de doi pereţi înalţi ce parcă vor să atingă cerul.. Văzând ce mă aşteaptă parcă încep a regreta această variantă care mi s-a părut mai scurtă în comparaţie cu cea pe la Curmătura Pietrei Craiului-cabana Curmătura. Dar cum „fiecare îşi duce crucea“ nu am încotro şi mă avânt pe urcuşul care în scurt timp depăşeşte 45º. Dificultatea jgheabului Padina Hotarului este accentuată de stratul gros de grohotiş pe care, dacă nu eşti atent unde pui piciorul, te poţi trezi că faci doi paşi înainte şi trei înapoi. Pentru a avansa trebuie să mă folosesc de toate mijloacele care-mi stau la îndemână, inclusiv degetele de la mâini. Dar în scurt timp nu mai bag în seamă durerea ce-mi rupe pulpele şi uit usturimea lăsată de trecerea prin urzici. Frumuseţi nemaiîntâlnite mă fac să nu mai simt efectele efortului; flori de toate culorile mi se pun în cale culminând cu roşul de foc al tufelor de rododendron, cerul incredibil de albastru – boltă ce uneşte crestele celor doi pereţi printre care trudesc în urcuş –, câte un copăcel firav ce-şi înfinge, incredibil, rădăcinile în duritatea stâncii. Undeva, pe verticala peretelui, câteva picături de apă umezesc piatra pe distanţa câtorva metri pentru ca apoi să dispară sorbită de aceeaşi stâncă. După un ultim şi greu asalt în timpul căruia numai de dinţi nu m-am folosit, strecurându-mă printre desişuri de jnepeni pitici, la capătul a trei ore de efort, iată-mă ajuns pe vârful Turnu, la 1923 m. altitudine. Priveliştea ce o văd de aici mă răsplăteşte cu mult peste ce meritam pentru efortul făcut. Nu-mi pot stăpâni strigătul de admiraţie când am sub ochi, văzută peste muchia muntelui Piatra Mică, priveliştea oraşului Zărneşti, undeva jos, apărând ca o îngrămădire ordonată de acoperişuri de ţiglă roşie, iar într-o latură, cenuşiul cartierului de blocuri. Hăt-departe, pe valea Bârsei Mari, pe aceeaşi direcţie, se vede Râşnovul şi tocmai în fund, abia bănuit, Braşovul. Dar sentimentul că sunt răsplătit peste măsură este mult amplificat de celelalte privelişti care mă copleşesc stârnindu-mi sentimente indescriptibile. Am în faţa ochilor privelişti nemaivăzute de mine; spre SE vârful ascuţit al Pietrei Mici pe muchia căruia se ghiceşte poteca ce coboară spre şaua joasă a Curmăturii de unde apoi se avântă în urcuş abrupt, printre colţi de piatră, spre locul unde mă aflu; la picioarele mele, spre sud, iţindu-se printre brazi, se vede acoperişul cu emblema „Salvamont“ (un cerc imens, alb, cu crucea roşie în mijloc) al cabanei Curmătura, iar în vecinătate o construcţie, a vreunui canton forestier, probabil; spre nord se desfăşoară, într-un imens arc de cerc, venind dinspre cabana Plaiul Foii (V) şi pierzându-se spre Braşov (E), Bârsa Mare; dincolo de aceasta se înalţă culmile uşor vălurite ale Perşanilor, acoperite cu pajişti şi petice de pădure, sălaşe şi stâne risipite pe acestea, iar în planul îndepărtat se impune un pisc semeţ cu imaginea estompată de o ceaţă albăstruie care domneşte în jur; spre apus, înecate în aceeaşi ceaţă, culmile masivului Iezer-Păpuşa şi Făgăraşului ademenindu-mă pentru o viitoare excursie; spre S şi SV se desfăşoară muchia ascuţită şi puternic crestată, parcă ar fi un fierăstrău, a Pietrei Craiului care se pare că mă va pune la grele încercări. În timp ce ochii-mi aleargă hrănindu-mă cu privelişti mâinile-mi se mişcă într-un du-te-vino pe distanţa dintre gură şi masa improvizată pe un colţ de stâncă, alimentându-mi trupul cu energia necesară viitoarelor eforturi. O bubuitură năprasnică mă lasă cu îmbucătura nemestecată. Dinspre est sfântul Ilie, călărind nişte neguri întunecate ce fac să nu se mai zărească culmea îndepărtată a Bucegilor, vine făcându-şi de cap, ameninţându-mă cu fulgere şi trăsnete. În timpul drumurilor mele, de unul singur pe munte, de două lucruri mă tem: de om, fiind că omul poate avea gânduri viclene, şi de trăsnet. În ambele situaţii tovarăşii de drumeţie nu ar avea cum mă apăra. Mă echipez urgent pentru a mă retrage într-o zonă mai joasă. Locul în care mă aflu este cel mai înalt din împrejurimi, iar in mijloc este înfipt un stâlp metalic pentru indicatoare turistice, putând deveni un veritabil paratrăsnet; la patru-cinci metri de mine se află o cruce a cărei inscripţie mă informează că aici, acum cinci ani, pe 28 iunie, a fost ucis de trăsnet un drumeţ de 60 de ani. Nu mă credeam superstiţios dar crucea aceasta mă impulsionează să părăsesc în cel mai scurt timp locul, îndepărtându-mă de el. Îmi continuu drumul cu ochii şi urechile la balaurul urmărit de sfântul Ilie gata să mă retrag cât se poate de repede departe de muchie, în caz că năvăleşte peste mine. Merg un timp pe curba de nivel apoi urc la creasta ascuţită ca un cuţit (custură) cu hăuri adânci prăbuşite în pereţi verticali, atât în stânga cât şi în dreapta; hornurile şi ulucele abrupte acoperite de torente de grohotiş, gata să mă înhaţe le cel mai mic semn de slăbiciune,îmi atrag privirile cu abisurile lor provocându-mi fiori de emoţie. Mai întâlnesc o cruce de fier; nu mă pot abţine şi citesc că aici, la 28 iunie 1983, a murit o femeie născută în1947, nu scrie motivul morţii dar data mă duce cu gândul la posibilul asasin... biciul de foc al sfântului Ilie. Ajung în cel mai jos punct din apropiere, Şaua Padinei Închise. Acesta este cel mai jos punct accesibil, comparativ cu linia crestei, deci posibil loc de aşteptare să treacă vijelia, în caz că va veni spre mine. Mă opresc şi cercetez cerul. Constat că pericolul se îndepărtează; ploaia, după ce părea că urmează direcţia nord-vest îndreptându-se spre zona în care mă aflu, virează puţin la stânga orientându-se clar pe direcţia vest: deci pericolul va trece mult prin faţa mea. Sunt semne clare că, cel puţin până în seară, drumurile noastre nu se vor încrucişa. Dar apare altă problemă care mă îngrijorează. Cele două butelcuţe frumoase, de câte 700 ml. fiecare, sunt cele mai inutile lucruri pe care le am în rucsac, una fiind absolut „nudă“, iar cealaltă mai conţine doar un sfert de litru de apă. Studiind harta acasă văzusem o foarte bogată reţea hidrografică, aspect ce exclude dificultatea găsirii unei surse de apă. Lucrul este foarte adevărat; dacă mă duc într-o parta sau alta a muchiei văd izvoare la doar câteva zeci (sau poate sute) de metri... dar metri de perete vertical. Dacă nu ai aripi şi încerci să ajungi la ele ai toate şansele să te transformi în ceva cu aripi... un îngeraş... nu mai vreau ca ploaia să mă ocolească... doresc cu disperare să vină peste mine sa-mi potolească setea pe care o simt cu fiecare por al pielii. Dar balaurul de pe cer îmi întorsese definitiv coada. Îmi vine să-mi dau palme amintindu-mi că acasă intenţionasem să iau cu mine, pentru rezervă de apă, un bidon de plastic de şase litri însă mă răzgândisem în ultimul moment: cea mai neinspirată idee din viaţa mea.. Deci, văzând că pericolul de care mă temeam, dar începusem să-l doresc, se îndepărtează de mine îmi iau rucsacul în spate şi încep urcuşul spre vârful Padina Popii însoţit de setea care mă chinuie din ce în ce mai tare. Trec de Padina Popii, cobor scurt într-o şa după care încep urcuş aspru spre Vârful Ascuţit. O speranţă îmi înfloreşte în suflet când studiind încă o dată harta văd că sub refugiul de la Vârful Ascuţit se vede figurat un pârâu. Sper să fie accesibil pentru a mă aprovizionacu apă şi să-mi potolesc setea. Deoarece creasta este îngustă şi mărginită de prăpăstii adânci poteca nu are cum ocoli, deci îi urmează cu fidelitate profilul ca de fierăstrău. Merg urcând şi coborând; de fapt „merg“ e un fel de a spune; mă târăsc mai mult ajutându-mă de toate...„mijloacele“, bocanci, băţ, bărbie, degete... numai de dinţi nu mă pot folosi. Ajung la cei 2156 m. ai Vârfului Ascuţit şi coborând pe partea cealaltă ajung la un indicator ce mă vesteşte că mai am doar 100 m. până la refugiul care încă nu se vede, aflându-se după o muchie. Gândul că rezerva de apă s-a redus doar la câteva înghiţituri îmi accentuează dureros senzaţia de sete. Îmi mobilizez toate forţele care mi-au mai rămas şi într-un ultim efort parcurg suta de metri până la refugiu, iar când îl am sub ochi sufletu-mi se încălzeşte. Refugiul este amplasat pe un mic platou, la vest de vârf, şi este confecţionat din elemente de fibră de sticlă. În jurul lui se văd patru persoane, trei băieţi şi o fată. Doamne, ce mult poate însemna o întâlnire cu oameni pe munte! Mai ales în momente dificile. Dar atunci eşti şi cel mai vulnerabil pentru că nu-ţi mai pui problema unor eventuale gânduri viclene din partea lor. Îi salut cu un „bună ziua“ românesc; îmi răspund, zâmbind ce-i drept, dar nu pe româneşte. Cu chiu cu vai înţeleg că sunt din Cehoslovacia. Amabilitatea lor se mărgineşte la aceleaşi surâsuri de tip japonez cu care mi-au răspuns la salut. Pe un primus este pusă o crăticioară cu apă, probabil pentru ceai, iar unul din ei tot vântură câţiva litri de apă dintr-o pungă de plastic. Lepăd în grabă rucsacul şi celelalte obiecte ce atârnă de mine (binoclul, aparatul de fotografiat, borseta cu harta şi caietul de însemnări) şi mă precipit spre locul de unde, pe hartă, este figurat că ar pleca un râu. Dezamăgirea este teribilă; la picioarele mele se deschide un hău de vre-o două sute de metri, iar acolo de unde trebuie să plece râul se vede într-adevăr unul dar de grohotiş. Poate va fi fiind şi vre-un izvor pe undeva însă îmi lipsesc aripile pentru a putea zbura la el. Mă întorc la lucrurile mele, privesc la recipientele cu apă ale cehoslovacilor, rezervă bogata, mi se pare mie, dar judecând obiectiv ei sunt patru şi se pare că au de gând să înnopteze aici, departe şi ei de orice sursă de apă. Nu am îndrăzneală să cer. Poate dacă i-aş fi văzut mai comunicativi aş fi făcut-o dar, dacă m-ar fi servit, bunul simţ m-ar fi determinat să iau doar o înghiţitură sau poate două, deci tot în zadar. Oftez adânc şi aşezându-mă desfăşor harta pe genunchi începând a chibzui; o privesc, mă uit la priveliştea ce mi se deschide în faţa ochilor şi iau hotărârea să continuu (parcă ce altceva aş putea face?). Adun din toate cotloanele organismului meu voinţă şi-mi propun dozarea forţelor, prudenţă şi parcurgerea traseului până la vârful La Om (Piscul Baciului sau Piatra Craiului cum i se mai spune) de unde să mă retrag de pe creastă spre refugiul Spirla (la vest) sau Grindu (la est). În apropierea amândorura figurează surse de apă; şipotul Spirla, respectiv, Vlăduşca. Beau ultimele câteva înghiţituri de apă ce le mai am, storc cu mare părere de rău aproape o jumătate de pahar de transpiraţie din legătura ce obişnuiesc s-o port pe frunte pentru a nu-mi curge în ochi, mă înham la rucsac şi pornesc la drum. Am de escaladat şase vârfuri, toate peste 2000 m., dar se pare că, din fericire, şeile care le despart nu sunt prea adânci;văd acest lucru cercetând porţiunea de creastă care se vede precum şi lipsa lor de pe hartă. Îmi amintesc de sfatul dintr-un articol citit în România Pitorească în care autorul recomanda ca în timpul mersului pe munte să se evite consumarea apei (vedea-l-aş în locul meu) senzaţia de sete putându-se potoli sugând un pătrăţel de zahăr. Zahăr cubic nu am (l-a desfiinţat Ceauşescu) dar iau o linguriţă de zahăr tos... şi-l ţin în gură pentru că altceva nu am ce face cu el; saliva cu care să-l topesc lipseşte cu desăvârşire din glandele cu acest rol aflate în cavitatea mea bucală. Drumul, în aceste condiţii, devine un calvar. Dar un calvar frumos, splendid (dacă poate exista aşa ceva). Calvar pentru că merg folosindu-mă de cele patru membre, transformându-le în mijloace de locomoţie. Poteca mă duce prin locuri incredibil de spectaculoase dar de dificultate extremă. Porţiunile orizontale sunt doar de durata a două-trei minute, în rest o succesiune de urcuşuri şi coborâşuri, strecurări pe sub pereţi, alternativ prin est sau prin vest, mă caţăr din piatră în piatră precum capra neagră, cobor asemenea cum urc. Dacă cineva mi-ar fi arătat traseul acesta pe un film şi mi-ar fi spus că-l voi face în realitate l-aş fi considerat cel puţin scrântit. Merg şi fac unele constatări. Una din acestea ar fi faptul că tipul de rucsac are o însemnătate foarte mare în excursii, mai ales în excursiile grele cum ar fi cea de faţă; cu cât acesta are o priză mai mare la corp cu atât stabilitatea este mai mare în locuri unde echilibrul este imperios necesar. Splendoarea calvarului constă în faptul că „mama natura“ mi-a presărat în cale flori: dulcele bujor de munte şi frumuseţea rece a albastrului florii de genţiană precum şi albul imaculat al unei minunate flori asemănătoare florii de colţi; în stânga şi-n dreapta hăuri ademenitoare mă îndeamnă să-mi deschid braţele pentru a porni într-un zbor fatal; fluviile de grohotiş – puzderie de pietricele albe – îmi crează iluzia unei saltele de puf ce ar amortiza zboru-mi himeric, iar jos, în fundul hăului, mă aşteaptă îmbrăţişarea brazilor, răsplată pentru dementu-mi curaj. De dincolo de hăuri, de pe plaiuri de baladă, îmi spun poveşti sălaşuri străbune – păzite probabil de vajnici cerberi care m-au întâmpinat întotdeauna cu aparentă duşmănie dar colţii lor nu s-au înfipt, niciodată până acum, în locul de unde au apucat, această muşcătură voindu-se – poate – doar o atingere între animal şi om sau un avertisment al paznicului adresat potenţialului răufăcător, un fel de a spune „avertizez chiar şi prietenii“. Şi mai departe, la limita vederii, într-o parte, creasta abia bănuită a Bucegilor, iar spre soare-apune masivul Iezer Păpuşa şi, poate, extremitatea estică a Făgăraşilor..Înotând prin oceanul de chin şi frumuseţe trec peste vârfurile Ţimbalul Mare (2177 m.), Vârful Dintre Ţimbale (2170 m.), Ţimbalul Mic (2231 m.), Zbirii (2220 m.) şi Claia Căldării Ocolite (2204 m.), succesiune de vârfuri aflate la mică distanţă unul de altul, delimitarea dintre ele făcându-se prin şei nu prea adânci. Undeva, sub unul din vârfuri, pe o porţiune de potecă îngustă unde cu destulă dificultate pot trece doi oameni când se întâlnesc, drumul mi se întretaie cu acela urmat de două persoane, bărbat şi femeie. Ne ajutăm reciproc când trecem unul pe lângă celălalt după care ne oprim şi stăm de vorbă. Aflu că sunt din Târgu Mureş. Se manifestă cu o caldă prietenie şi faptul că sunt din oraşul în care, nu cu foarte mult timp în urmă, s-au petrecut lucruri urâte între români şi maghiari mă face să le povestesc reţinerea ce o am de a-mi duce la îndeplinire proiectul unei excursii în Căliman pe un traseu de la Bistriciorul la Răstoliţa, peste Piciorul Scurt, situat într-o zonă populată intens de maghiari. Această reţinere se datorează impresiei de oameni violenţi ce mi-am făcut-o despre unguri din emisiunile T. V. R.... „liberă“ când au prezentat acel nefericit eveniment care a avut loc. Primesc nişte răspunsuri atât de liniştitoare încât includ din nou în planurile mele excursia la care renunţasem. La despărţire ne facem cele mai calde urări asupra traseului ce-l avem de parcurs. Strâng mâna domnului şi mă surprind sărutând cavalereşte mâna doamnei. Şi toate acestea se petrec undeva la peste 2000 m. altitudine pe o potecă de piatră nu cu mult mai lată de două palme, deasupra unui hău în care te poţi prăbuş la cel mai mic pas greşit. Dar în euforia sentimentelor prieteneşti pe care le simt cei ce se întâlnesc pe munte (chiar dacă întâlnirea de câteva minute este singura din viaţă) unde să mai încapă şi teama?. Şi iată-mă, la o oră la care seara nu-i prea departe, ajuns pe cel mai înalt vârf al Pietrei Craiului, numit în mai multe feluri: Piatra Craiului, Piscul Baciului sau La Om. La Om, poate, pentru a fi deosebit de alte vârfuri care poartă numele „Templului lui Dumnezeu“: Omul din Bucegi, Omul din Suhard, Omului din Rodnei şi cine ştie câte alte vârfuri, neştiute de mine, purtând acest nume. Spune scriitorul Valentin Hossu-Longin: „De la munte şi-a luat numele o ţară, cu numele unei ţări a fost botezat cel mai înalt vârf românesc, Moldoveanul. Şi nu ştiu să existe în altă parte un munte care să se cheme Omul“. Şi spun eu: iată că am întâlnit mai mulţi OAMENI dar tot în munţii noştri. De pe cer norii au dispărut demult; doar ici-colo câte o fleandură albă face ca albastrul cerului să pară mai albastru. Las rucsacul din spate, pun într-un buzunar – conform obiceiului meu – o piatră pe care o voi strămuta de la cei 2238 m. ai vârfului La Om într-un borcan de sticlă, lângă alte fragmente de munţi, pe un raft al bibliotecii mele de la Iaşi; mă aşez apoi şi privind, ca din avion, la splendorile din jur chibzuiesc asupra locului de înnoptat – refugiul Grind sau refugiul Spirla? Analizez pe rând avantajele ce le-aş avea dacă aş înnopta la unul din cele două refugii. Cu toate că târgu-mureşenii îmi spuseseră că la Spirla se mai vedeau persoane şi corturi în apropiere, aleg refugiul Grind. Optez pentru acesta ţinând cont de eventualitatea unei înrăutăţiri a vremii peste noapte; retragerea spre casă este mai scurtă de la Grind decât de la Spirla.. Odată alegerea făcută mă desprind cu părere de rău de priveliştea ce se desfăşoară într-un uriaş arc de cerc în jurul meu şi încep coborârea de pe creastă. La picioarele mele se adânceşte o vale prelungă la capătul căreia se văd pereţii vopsiţi în albastru ai refugiului Grind. Poteca se dovedeşte a fi destul de dificilă din cauza pantei accentuate şi a râurilor de grohotiş care fug sub picioare primejduindu-mi în permanenţă echilibrul. Când poteca scapă din porţiunea de grohotiş şi ajunge la pajişte, un roi de muşte mă ia în primire intrându-mi în ochi, nas, gură, sâcâindu-mă cu bâzâitul lor şi pişcându-mă îngrozitor. Apropiindu-mă de sfârşitul călătoriei de azi simt cum setea – de care uitasem o vreme – prinde a mă chinui din nou, astfel că sunt aproape epuizat când ajung la refugiu. În faţa acestuia, un indicator mă informează că până la izvor mai am de mers o jumătate de oră, deci dus-întors o oră. Stau un moment la îndoială neştiind ce să fac cu rucsacul; greutatea lui ar prelungi timpul de parcurgere a drumului deci caut la repezeală un loc unde să-l ascund, îmi iau sticlele şi nişte pungi de polietilenă şi mă lansez în goana mare spre izvor, să nu mă prindă noaptea pe drum. Am avantajul unui marcaj dens şi foarte bine executat. După vre-o două sute de metri intru în pădurea de amestec; poteca clară, numai în coborâre, merge puţin de-a lungul unei văi seci, ocoleşte uşor peste un picior de munte şi mă scoate într-o poiană prelungă la capătul căreia se vede vegetaţie de baltă dar apa este ascunsă undeva în pământ. La rădăcina unui copac stingher dau de o stivă de sticle goale a căror etichete mă informează asupra conţinutului cu care fuseseră pline. Iau două sticle de câte un litru şi gonesc mai departe alungat de setea teribilă ce-o simt; intru din nou în pădure şi după zece minute ies într-o altă poiană unde auzul îmi este inundat de cel mai frumos cântec ce l-am auzit vreodată: cântecul apei curgând din şipotul amenajat al Vlăduşcăi, cântec ce învăluie poiana într-un sunet divin.. Oameni buni, puţini dintre voi ştiu ce înseamnă apa! Pentru că puţini dintre voi au suferit de sete aproape o jumătate de zi depunând în acelaşi timp un efort deosebit. Mă aşez lângă izvor şi descopăr că apa vie din poveste nu-i o ficţiune ci există în realitate. O simte organismul meu. Avusesem răbdarea să umplu o sticlă cu apa ce curge prin una din ţevi şi acum o savurez picătură cu picătură; o aud pătrunzându-mi în corp, o simt răspândindu-se odată cu sângele în tot organismul umplându-l. Nu mi-am închipuit niciodată că băutul apei poate deveni o aşa de mare plăcere şi surpriza descoperirii mă îmboldeşte către o libaţie prelungită întru slava Celui care are grijă de toate. Readus la viaţă, regretând muzica psalmilor cântată de izvoarele de la Vlăduşca, plec în grabă spre Grindu, urcând de data asta, şi reuşesc să fac drumul dus-întors (inclusiv timpul stat la izvor) în cincizeci de minute în loc de o oră cum era anunţat. Soarele dispăruse cam demultişor în spatele muntelui când ajung la refugiu şi umbrele începuseră să se îngroaşe. Aerul, răcindu-se, căpătase consistenţă şi-l simt ca pe un lichid pătunzându-mi în plămâni. Găsesc rucsacul neatins, în locul unde-l lăsasem şi răsuflând uşurat, ne mai fiind presat de timp, studiez locul şi împrejurimile în care îmi voi petrece noaptea. Privesc mai întâi refugiul; o construcţie de tablă cam de doi milimetri grosime, sudată pe rame de cornier şi vopsită în albastru, cu acoperişul în două ape, cu deschiderea spre răsărit de unde te vrăjeşte o magnifică privelişte spre plaiurile dinspre Zărneşti şi Dâmbovicioara în plan apropiat şi culmea înaltă a Bucegilor în zarea îndepărtată, uşor estompată de pâcla albăstruie a înserării şi dominată de vârful Omu. Spre apus, în deal, direcţia din care venisem, urcă abrupt coasta semicirculară de la obârşia unei văi seci care pe harta ce o am figurează a fi pârâul Cheia de sub Grind. Coastele văii sunt brăzdate de râuri de grohotiş care izvodite din coastele pietroase ale vârfurilor Grindu şi La Om, unite prin şaua Grindu, curg pe pantele înierbate, cu înclinaţie accentuată, umbrite ici-colo de molizi răzleţi, ca straje singuratice ale marii armate închipuită de pădurea de mai din vale.. Pătrund în construcţia refugiului şi văd două priciuri dispuse etajat în care ar fi încăput, conform indicaţiilor ghidului, câte cinci oameni în fiecare dar cu puţină bunăvoinţă ar putea să încapă încă pe atâţia. În stânga uşii, solid înfiptă în pământ, se află o masă confecţionată din fier şi o bancă din acelaşi material. Inspirat a fost acela care concepuse asemenea mobilier pentru că rămăsese intact de-a lungul timpului. În dreapta uşii, spre marea mea bucurie, tronează o imensă sobă de tablă, plină cu lemnele pe care cineva nu reuşise să le aprindă. Şi acel cineva, înfuriindu-se probabil, a aruncat cine ştie unde plita de fontă a sobei. Îmi amintesc că zărisem afară un disc afumat de tablă şi acum intuiesc provenienţa lui. Încep cercetările şi descopăr mai întâi o altă masă, în faţa refugiului, cu faţa turnată din beton dar pe care cu mare greutate mai poţi aranja un pahar fără să se răstoarne, atât de fărâmată este din cauza unor gropi făcute parcă cu ciocanul pneumatic. Mai în vale descopăr plita groasă din fontă, iar la întoarcere cel de al doilea disc din tablă. În treacăt adun câteva pungi de polietilenă, aflate din belşug în jur, apoi, după ce pun la locul lor părţile componente ale sobei, purced la aprinderea focului, operaţie în care mă consider un mare specialist, folosindu-mă mai întâi de lemnele găsite în sobă, apoi iau securea şi plec să adun o rezervă de combustibil pentru noapte. Când întunericul devine stăpânul absolut al împrejurimilor, iar pe cerul luminat ca un ecran de cinematograf se vede în toată splendoarea muchia crestată ca dinţii unui fierăstrău a culmii Pietrei Craiului, am toate treburile puse la punct şi intru în refugiu. Dar fumul mi-o luase înainte ocupând toate spaţiile existente. Ştiind că întotdeauna sobele reci scot fum, o umplu zdravăn cu lemne pentru a se încinge mai repede, las uşa deschisă cât se poate de mare şi, cum nu avem loc eu şi fumul în acelaşi timp şi spaţiu îmi iau ceva de mâncare şi aşezându-mă la masa de afară servesc cina cu ochii la stele. După masă mă grăbesc să mă culc simţindu-mă tare obosit. Mă întorc în refugiu unde mă întâmpină o căldură blândă care mă îndeamnă la somn dar fumul îmi intră în ochi şi în nas alungându-mă din nou afară. Mă aşez pe o piatră şi îmi trec timpul încercând să ghicesc zgomotele nopţii..Deşi pădurea este foarte aproape nu se aude nici un urlet de fiară. Doar undeva departe, în vale, se aude un huruit surd, vre-o apă probabil. În preajma orei 23, 00 intru din nou în refugiu unde găsesc aceeaşi căldură plăcută; fumul s-a mai ridicat puţin spre tavanul încăperii permiţându-mi să mă lungesc pe priciul de jos unde aerul este oarecum respirabil; sub pat este curat şi dacă nu ar fi spaţiul asa de mic, acolo m-aş culca. Las în continuare uşa deschisă cu gând s-o închid ceva mai târziu după ce fumul se va fi ridicat mai mult. Mă bag în sacul de dormit şi încep să studiez stelele de pe crâmpeiul de cer cât se vede prin dreptunghiul uşii deschise.

3, Marţi.

Mă trezesc şi nu-mi vine să cred că am adormit buştean, cu uşa deschisă. Am dormit fără pic de emoţie, fără să mă trezesc o clipă sub imperiul spaimei că ar putea da peste mine vre-o fiară, stafie sau cine ştie ce fiinţă care să-mi facă vre-un rău. Afară, soarele care răsărise scaldă într-o baie de lumină munţii şi-şi trimite câteva raze jucăuşe prin uşa deschisă mângâindu-mi cu degete calde, ce pătrund prin sacul de dormit, picioarele. Constatând că am devenit imun la spaimele singurătăţii şi a întunericului mă... extrag din sac, îmi întind oasele amorţite de tăria patului şi ies afară să aflu ceva date despre condiţiile meteo. Deasupra mea se bolteşte infinitul albastru al cerului pe care nu se vede strop de nor, dar razele soarelui ce se ridică deasupra Bucegilor scaldă totul într-o suspectă lumină portocalie. Ceasul arată ora 7, 00, destul de târziu. Cauza trezirii târzii este faptul că fumul mă împiedicase aseară să mă culc mai devreme. După planurile mele acum ar fi trebuit să fiu înapoi pe creastă pentru a ajunge până în seară la Podul Dâmboviţeide unde ar urma ca, în funcţie de mijlocul de transport ce-l voi găsi, să mă îndrept fie spre Zărneşti fie spre Târgovişte de unde, cu trenul, să plec spre casă. Mă întorc spre vremelnicul meu adăpost şi văd o plăcuţă de bronz, prinsă cu şuruburi pe uşă, în care constructorii refugiului săpaseră o binecuvântare ce poate îmi veghease somnul, ajutându-mă. Faptul că timpul este înaintat impune o schimbare de plan, iar creasta Bucegilor este deosebit de ademenitoare. Mă lungesc pe scândura patului şi înarmat cu harta, compasul şi busola stabilesc un traseu spre localitatea Peştera, apoi prin Moeciu şi Bran să urc în Bucegi pe vârful Omu. Trepidez ca o locomotivă cu abur sub presiune, numai să deschizi regulatorul şi să ţâşnească la drum. Simt însă că ceva nu-i în regulă. Lumina soarelui din portocalie devenise de un galben mâlos, iar cerul dinspre Bucegi din albastru se făcuse ca nisipul. Mă hotărăsc să mai zăbovesc un pic să văd ce are de gând Sfântul Ilie. Până una-alta întind proviziile de mâncare pe ceea ce fusese odată o masă de beton şi iau micul dejun. Nu trece mult şi licărul scurt, ca o părere, al unui fulger urmat de bombănitul morocănos al unui tunet îndepărtat mă fac să mă retrag prudent în interiorul refugiului închizând uşa după mine. Înăuntru domneşte o lumină difuză şi abia acum observ ce nu putusem vedea aseară. Tabla refugiului este găurită ici şi colo cu cine ştie ce obiect ascuţit, iar geamurile, care fuseseră cândva prevăzute cu ochiuri de sticlă – mai puţin rezistentă ca tabla – se pulverizaseră la contactul cu vre-un vajnic excursionist, acum sunt acoperite cu folie de plastic de la vre-o sacoşă devenită inutilizabilă, abia lăsând să treacă un fir de lumină prin ea. Sau poate geamurile avuseseră ochiurile din stiplex aşa cum am văzut la refugiul din Negoiul Unguresc în Căliman şi la Vârful Ascuţit, ieri, motiv serios de a rezista şi mai puţin decât sticla. Deschid uşa să pătrundă mai multă lumină şi abia apuc să iau câteva îmbucături, că se porneşte potopul. Preludiul începe cu nişte rafale de vânt care izbesc cu putere în tabla refugiului voind parcă să-l mute pe vârful La Om; în acelaşi timp milisecunda fulgerului îmi umple ochii, orbindu-mă, apoi coasta muntelui trosneşte crocant în măselele tunetului înfricoşător care urmează. Mă reped îngrozit şi închid uşa. La timp. Pentru că o imensă masă de apă şi aer, într-o strânsă alianţă cu fulgere şi trăsnete, se năpustesc asupra bietei bărăcuţe în care mă aflu, de s-o bage în fundul pământului. Totuşi stihia este nemulţumită aşa că se transformă în bucăţi de gheaţă cu care loveşte, în mii de exemplare, tabla refugiului voind parcă s-o transforme în ciur. Şi la acestă fantastică mişcare pe verticală se adaugă un potop de apă ce antrenează pietre, lemne şi tot ce mai întâlneşte în cale, de-mi face impresia că masivul Pietrei Craiului va curge pe lângă mine până la ultima pietricică. Şi toate acestea într-un grandios, şi înfricoşător în acelaşi timp, spectacol în care maestrul de sunet şi lumină îşi arată deosebita-i iscusinţă folosind din plin fulgere, trăsnete, rafale ca de uragan. Biata construcţie a refugiului scârţâie, se umflă ca un balon la şocul provocat de trăsnete, gata să fie pulverizat. Zgomotul infernal care domneşte înăuntru mă zăpăceşte şi regret că nu am nişte căşti antifonice să-mi protejez urechile. Spectacolul durează cam două ore apoi urmează finalul concertului oferit. O scurgere continuă de apă care, dacă aş îndrăzni să ies din refugiu, m-ar căra la vale ca pe o nevrednică pietricică. Mă felicit pentru opţiunea de a petrece noaptea în refugiul Grind. Presupunând că aş fi înnoptat la Spirla poate că nu ar fi existat episodul cu fumul, de aseară, m-aş fi culcat devreme, deci scularea ar fi fost timpurie, şi potopul m-ar fi prins pe creastă. Şansa m-a ajutat dar şansa este voinţa Celui de Sus. Cu ce m-ar fi putut ajuta eventualii mei tovarăşi de drum în asemenea caz? Nu vreau să susţin că ar fi mai avantajoasă călătoria solitară; singurul dezavantaj ar fi, în acest caz, apăsarea singurătăţii. Avantajul solitarului constă în faptul că ştiindu-se singur, deci neavând cine să-l ajute în cazuri deosebite, este mai prudent. Personal, înainte de a mă angaja într-o acţiune dificilă analizez factorul de risc şi dacă acesta este evident caut calea pe care devine minuscul sau renunţ. In drumeţie nu întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă. Furat de gânduri sesizez că s-a oprit potopul doar când razele soarelui apărut din dosul norilor dau foc, parcă, împrejurimilor ce sclipesc ude. Din puhoaie au mai rămas doar firicele subţiri de apă limpede ca lacrima, care se strecoară printre pietricele, în vale. Este prea târziu (ceasul arată ora zece) ca să-mi pot realiza planul prin care vizam o ascensiune pe creasta Bucegilor, aşa că apelez la altul ce-l aveam de rezervă: Prăpăstiile Zărneştilor-Zărneşti, apoi cu trenul la Sinaia unde să stau până mâine după amiază. Sinaia... Sinaia! Pasiunea pentru frumoasa Sinaia este irezistibilă; raţiunea mă trage de guler înapoi argumentându-mi cu dificultăţile ce le voi întâmpina (sezon de vârf în turism, aglomeraţie, criză de locuri la hotel, etc.); ce voi face de nu voi găsi locuri la hotel?... lasă... Zărneştiu-i departe şi am timp să mă gândesc; până acolo să mă bucur de spectacolul naturii.Îmi strâng bagajele şi pornesc la drum. Cobor până la Izvorul Vlăduşca pe drumul cunoscut de aseară, trec prin şaua La Table unde poteca se ramifică; eu mă orientez pe cea care merge spre nord, marcată cu triunghi şi cruce, roşii, păstrez o distanţa de siguranţă faţă de stâna din poiana largă prin care trec pentru a evita vre-o întâlnire nu tocmai plăcută cu dulăii de aici. Poteca se apropie de firul apei Vlăduşca şi, pe un pod, trece pe malul stâng al râului, apoi iar pe malul drept după care se ramifică din nou; cea marcată cu cruce roşie, pe care trebuie s-o urmez, se strecoară pe coasta muntelui, la câţiva paşi deasupra firului apei, pentru ca după câteva sute de metri să coboare brusc în drumul forestier ce începuse să se înfiripe. Un indicator turistic mă lămureşte că mă aflu pe drumul cel bun spre Zărneşti şi că voi trece prin Cheile Pisicii şi Prăpăstiile Zărneştilor. Pe hartă nu este nici o menţiune despre Cheile Pisicii. Însă când şoseaua se strecoară chinuită prin crăpătura îngustă dintre două stânci ce sprijină cu vârfurile bolta albastră a cerului nu cred că greşesc exclamând „iată Cheile Pisicii“. După vre-o treizeci de metri şoseaua iese din strâmtoare într-o relativă lărgime, mărginită în stânga de culmea Zănoaga şi de Muchia lui Gârneaţă în dreapta. Din locul unde apa începe să se afunde tăindu-şi neobosită calea prin masivul stâncos şoseaua se desprinde urcând uşor spre stânga tăindu-şi cale pe coasta muntelui prin locuri mai accesibile – se pare că este de construcţie relativ recentă – iar poteca marcată, care în trecut urma firul apei, urmează cursul şoselei. Dar eu, dintr-o fericită întâmplare, urmez un marcaj mai vechi ce coboară de la şosea puţin spre firul apei şi după câţiva paşi mă aflu pătruns între pereţi drepţi de stâncă, valea apei adâncindu-se între aceştia cu fiecare pas făcut. Când după câtva timp îmi ridic privirea să văd care-i cauza obscurităţii ce domneşte aici mă aflu prizonier între doi pereţi de stâncă înalţi de mai bine de o sută de metri, cu o deschidere de vre-o zece metri prin care se zăreşte o fâşie de cer. Cine poate şti dacă razele de soare pătrund vreodată până aici? Marcajul a dispărut dar mă încred în poteca abia zărită pe care o urmez şi în povaţa că firul unei ape te scoate întotdeauna undeva şi îmi continuu drumul. Ceva mai la vale începe să apară din nou, sporadic, marcajul. Cobor prin tăietura adâncă săpată de râu în munte, calc pe praguri cioplite de apa ce se aruncă într-o succesiune de mici cascade sau sapă uluce minuscule prin care curge, cristalină, oferindu-ţi-se pentru o eventuală libaţie închinată Creatorului tuturor acestor frumuseţi; acolo unde stânca i se pune de-a curmezişul taie, neobosit fierăstrău, creându-şi drum în piatră. Nu-mi reprim exclamaţii făcute cu voce tare, încântat de spectaculozitatea locurilor şi nu mă tem că m-ar auzi cineva vorbind... nimănui, motiv să mă socotească scrântit. Sunt absolut singur... dar ce spun eu singur?... În umbra stâncilor, beneficiind din plin de umezeală, creşte un întreg popor de arbuşti şi flori, iar urzicile se află în patria lor şi-l pedepsesc pe intrusul (pe mine adică) care le-a pătruns fără învoire în împărăţie pişcându-i pulpele fără milă – sunt îmbrăcat tot în şort – dar cine mai are timp să le simtă? Toate simţurile îmi sunt orientate către splendoarea peisajuluişi doar mai târziu, când ies din grandiosul spectacol numit Prăpăstiile Zărneştilor, descoperind pulpele-mi acoperite de mici puncte roşii bănuiesc că ar putea fi pişcături de urzici. Ies din strânsoarea stâncilor în apropierea unui refugiu al formaţiei de alpinism din Zărneşti şi mă opresc pentru popas. Am ocazia să văd pentru prima dată, şi să studiez ajutându-mă de binoclu, un traseu amenajat pentru căţărare. Sunt încântat de grandoarea spectacolului prăpăstiilor şi iau hotărârea ca în viitoarele mele excursii să nu caut numai crestele munţilor, ocolind firul apelor. Magnificul, impetuosul, defileu al Vlăduşcăi îmi oferă satisfacţii neaşteptate; o nebănuită emoţie mă cuprinde pentru o oră şi jumătate cât durează drumul pe firul apei. Dar timpul mă îndeamnă la drum şi cu părere de rău prind a mă îndepărta de unul din multele locuri frumoase văzute de mine până acum. Păşesc pe şoseaua la care am ajuns din nou, ce trece prin locuri mai puţin sălbatice dar nu mai puţin spectaculoase decât cele văzute până acum. Scriind aceste impresii de călătorie constat cu regret că deşi drumul care duce de la creier la vârful degetelor ce ţin stiloul nu este atât de lung, cuvintele ce iau naştere în cap nu ajung până în vârful peniţei, din această cauză descrierea peisajelor văzute în cei câţiva ani de când hoinăresc este atât de săracă, neoglindind decât într-o infimă măsură grandoarea lor. Este infern şi paradis în acelaşi timp; infern când muncesc din greu căţărându-mă, ajutându-mă şi de unghii uneori, paradis când ajung unde mi-am propus, rămânând cu răsuflarea tăiată nu din cauza efortului, pe care-l uit, ci de mulţimea de exclamaţii care mi se îngrămădesc în gâtlej pentru a-mi manifesta entuziasmul faţă de cele văzute. Iar când mai încolo văd încă un paradis, ca să ajung la el nu ezit să mă arunc în alt infern. Şi cu cât succesiunile infern-paradis sunt mai multe, cu atât mai satisfăcut mă întorc acasă. Atât paradisul cât şi infernul lasă urme asupra mea; infernul îşi lasă urmele în băşicile din talpă şi-n rosăturile de pe umeri făcute de curelele rucsacului, iar paradisul şi le lasă în suflet înfiorându-mi-l cu aduceri aminte. Urmele infernului dispar odata cu trecerea timpului dar urmele paradisului rămân adânc dăltuite în memorie şi când, acasă fiind, mă răscoleşte dorul de munte mă închid singur în cameră şi, stimulat de fragmentele de munte ce le car cu mine, precum şi de fotografii, mă las pradă amintirilor care mă proiectează, aproape real, în locurile prin care am călătorit.. Acum păşesc pe drumul întoarcerii acasă; şoseaua mă scoate la loc luminat unde o cişmea, „Fântâna lui Botorog“, în perpetuu-i concert al susurului apei ce curge te invită la popas. Aici se unesc două drumuri; unul se adună de pe văile apelor iscate de sub coasta Pietrei Craiului pentru a străbate apoi Prăpăstiile Zărneştilor, iar celălalt, vine dinspre Dâmbovicioara şi Moeciu ducând spre Zărneşti. Îmi potolesc setea sorbind din apa ce curge în şuvoi izvodit din pieptul muntelui pentru a-şi aduce obolul văii Vlăduşca după care pornesc mai departe. De aici valea începe să se deschidă larg oferind imagini spre privelişti îndepărtate, mai puţin spectaculoase decât cele văzute până acum. Îmi propun să-mi continuu drumul cu vre-o ocazie aşa că îmi reglez „sonarul“ pentru a detecta zgomote de motor ce ar veni din urma mea şi la primul semnal recepţionat mă întorc cu faţa spre axa drumului, ridic braţul stâng cu mâna strânsă pumn şi degetul mare orientat spre Zărneşti, balansându-l uşor. Lângă mine opreşte scrâşnind straşnic din frâne o „Raba“care în zece minute mă lasă în apropierea gării din Zărneşti. Peste încă alte treizeci de minute, instalat în trenul ce mă duce spre Braşov îmi fac planul asupra a ceea ce voi face mai departe. Şi mă hotărăsc; deoarece în Sinaia am stat cândva două zile şi cel puţin zona centrală o cunosc; deoarece în Braşov am fost de trei ori dar nu cunosc decât gara şi o infimă porţiune din jurul ei; deoarece MI-E FOARTE DOR DE ACASĂ (chiar dacă nu vreau să recunosc) voi consacra această ultimă jumătate de zi vizitării oraşului Braşov (căruia o vreme nişte nemernici i-au spus Oraşul Stalin) şi împrejurimilor, iar la noapte, cu „personalul de Moldova“, voi merge la Iaşi. Zis şi făcut. Ajuns la Braşov îmi las rucsacul la „bagaje de mână“ şi o iau, pe jos, hai-hui prin oraş. Ajung în centru şi văd pe zidurile clădirilor din jur amprentele de gloanţe ale lui decembrie 1989... un şoc năprasnic mă proiectează, ca printr-un tunel al timpului, în acel decembrie nu prea îndepărtat când cu ochi lacomi priveam ecranul televizorului care arăta lume multă înconjurând un autobuz... Sergiu Nicolaescu vorbeşte precipitat adresându-se, ca la turnarea vre-unui film, ministrului de interne şi armatei afirmând că e iubit de aceştia (?!)... studioul de televiziune unde, dintre mai mulţi oameni îmbrăcaţi în pulovere, unul mai scund îşi suflecă mânecile de zor şi cu un incredibil debit verbal lansează comunicate după comunicate (ceva mai târziu aflu ca-i poetul Mircea Dinescu)... vorbesc militari, miliţieni, civili... se calca pe picioare unii pe alţii... se întrerup, vorbind, unii pe alţii... curtea televiziunii... lumea cântă... ole, ole, „Ceauşescu nu mai e“... şi flutură steaguri tricolore cu o gaură în locul unde fusese stema... un militar ţanţoş şi încruntat se recomandă „sunt generalul-colonel Nicolae Militaru... opriţi măcelul“... Teodor Brateş „stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui, aici în studio, pe Ion Iliescu“ (precum crainicul la circ: „lume, lume, priviţi-o pe c’oana Manda cum îşi pune viaţa în pericol“)... Ion Iliescu: „stimaţi tovarăşi, prieteni, cetăţeni... “... atunci i-am crezut... i-am crezut pe cei care s-au erijat în salvatorii naţiunii române: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman … pe parcurs însă am făcut ochi precum pisoiul comunist din bancurile cu Bulă... pentru că „clanul Ceauşescu întinase noţiunea de comunism“ s-a aflat un grup de „salvatori“ care să instaureze un „comunism cu faţă umană“... dar când mulţimea începe să vuiască „jos comunismul“ se scutură ca de şarpe de ce declaraseră mai înainte (nerecunoscând nici în ruptul capului că o făcuseră) şi luptă din răsputeri să-şi realizeze planul... astfel că cei mai mulţi manifestanţi au fost împuşcaţi după executarea Ceauşeştilor, când toţi capii puterii comuniste erau arestaţi, iar armata, miliţia si securitatea trecuseră de partea „revoluţiei“... care să fie explicaţia? Ciocnindu-se de mine, un pieton grăbit mă aduce la realitate, iar scuzele lui îmi ridică privirea... nu văd persoana dar văd nişte geamuri de la care, cândva, oamenii Braşovului au avut extraordinarul curaj să arunce tablourile „celui mai iubit...etc“... casc gura prin magazinele din zonă... intru în supermagazinul „Braşov“ de unde cumpăr daruri pentru Cecilia şi Antonella pe care le pun într-o pungă de plastic achiziţionată de la o „afaceristă“ cu tenul cam întunecat... încerc să vizitez Biserica Neagră dar nu am noroc fiind închisă. Îmi vine în memorie imaginea incitantă a Tâmpei care mă făcuse să visez cu câţiva ani în urmă şi-mi caut drum spre staţia de telecabină. Folosind, spre marea mea părere de rău, produsul civilizaţiei (motivul fiind timpul mult prea limitat faţă de câte locuri vreau să vad) urc pe Tâmpa; gust din calicia restaurantului Panoramic (mici, Bitter şi un Ness) apoi urmând o potecuţă ajung pe micuţa platformă amenajată la cota 955 m. de unde admir, ca din avion, panorama splendidă a oraşului identificând punctele importante ajutat fiind de schiţa panoramică, punctată în plăcuţe metalice, a oraşului prinse pe marginea de beton a „foişorului de observaţie“ amenajat aici. Şi încă o dată mă cuprinde revolta văzând cum, în îngustimea gândirii lor, unii încearcă, zadarnic, să lase posteritaţii urmele scrijelite pe metalul hărţilor panoramice a numelui lor, neţinând cont că distrug informaţii folositoare celor care vor să cunoască oraşul Braşov.. Cobor în oraş tot cu telecabina şi cum încă mai am timp la dispoziţie mă hotărăsc să vizitez renumita Poiana Braşov. Un localnic, căruia îi solicit informaţii, mă lămureşte cum să procedez pentru a-mi realiza dorinţa. Transpir abundent într-un autobuz care mă lasă într-un punct al oraşului numit Livada de unde iau un altul care mă duce în staţiunea Poiana Braşov în cam jumătate de oră. După ce mă, informez asupra orei de plecare a ultimului autobuz, pentru întoarcere, mă las copleşit de frumuseţea încântătoare a locului. Deasupra mea, spre sud, cu coasta asaltată de o linie de telecabină se înalţă vârful Postăvaru.. Nu am timp să-l urc pe jos – un indicator mă informează că durata parcurgerii traseului este de cinci ore dus-întors – aşa că hotărăsc să mă folosesc şi aici de transportul pe cablu. Vrăjit de farmecul muntelui trec nepăsător pe lângă renumitul restaurant Capra Neagră, ce-l ştiu din povestirile altora, şi mă duc drum întins la telecabină. Din nefericire aceasta nu funcţionează deşi un afiş de pe uşă mă anunţă, generos, de contrariu. Revoltată de ingratitudinea diriguitorilor în ale transportului pe cablu, punga de plastic în care pusesem cumpărăturile făcute la Braşov explodează risipindu-şi conţinutul. Mă felicit că, prevăzător, mai cumpărasem o pungă de rezervă; o aleg dintre obiectele împrăştiate, o umplu cu lucrurile de pe jos, inclusiv cu punga spartă – produs al pieţei libere – şi mă înfund în intimitatea restaurantului Capra Neagră unde îmi pierd timpul rămas până la următoarea cursă a autobuzului cu o sticlă de vin de Cotnari şi ascult fără voie discuţii între perechi provenite... din alte perechi ce-şi petrec concediul în staţiune..În prag de seară, încântat de excursia făcută, chiar dacă am realizat numai jumătate din ce mi-am propus, plec spre Braşov, apoi spre CASĂ. Completez „caietul meu de lecţii“ cu încă trei învăţăminte:.1-pe hartă linia curbelor de nivel nu este doar un simplu ornament;.2-prin calcare apa răspunde prompt efectelor gravitaţiei;.3-buteliile acelea micuţe şi drăgălaşe din sticlă, care au conţinut diferite licori, nu fac doi bani în faţa unei canistre de şase litri din plastic, e drept mai puţin estetică dar. mai uşoară când este goală.

----------------------------

---------        ---------

---------- .   ----------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 6296, Ultima actualizare: Vineri, 26 Dec 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii PIATRA CRAIULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii