Jurnale - Bucegi, Valea Mălinului

17 ianuarie, prima plimbare la munte în 2009. Vremea se anunţă bună deşi seara a nins puţin chiar şi-n Bucureşti. Mugur e punctual ca de obicei. Ne ia cu maşina la 6.30 şi apoi şi pe Tudor. Pornim la drum şi-n circa două ore ajungem la Buşteni. Cerul este acoperit dar nu foarte ameninţător. Mugur ne propune să încercăm valea Mălinului, o datorie de anul trecut când starea zăpezii ne-a întors din drum... Ne echipăm la Căminul Alpin şi pornim. Până la troiţă ne încălzim aşa că reajustăm îmbrăcămintea. A nins puţin şi pe-aici (prognoza era de 5 cm), chiar şi-acum fulguie uşor. Pe la 10.30 ajungem în Poiana Coştilei.

Este încă destul devreme, alţi drumeţi n-au apărut aşa că zăpada proaspăt ninsă este imaculată. Pe alocuri, printre smocurile de iarbă acum îngheţată, piciorul se scufundă până către genunchi. Este în continuare acoperit, doar către Morar sunt câteva petice de albastru.

E. Cristea nu recomandă ascensiunea văii Mălinului pornind direct din Poiana Văii Cerbului (punctul de confluenţă al văilor) din cauza rupturilor mari de pantă de la gura văii. Aşa că părăsim poteca în zona unde ea face o mare curbă spre dreapta, în direcţia stânei părăsite din Poiana Coştilei. Ne abatem către stânga şi începem să urcăm vâlcelul slab conturat aici, la confluenţa cu poiana. Drumul devine tot mai abrupt şi accidentat pe măsură ce câştigăm încet-încet altitudine. Nu e o potecă propriu-zisă, Tudor şi Mugur urcă aşa cum li se pare mai convenabil ocolind sau sărind pe alocuri copacii prăbuşiţi. Eu cu Moniq mai agale, în urma lor.

Geografic vorbind trebuie să fie Vâlcelul Poieniţei, una din variantele mai facile de acces. În curând trecem prin zona numită "Hornul cu Urzici", facem slalom peste câţiva copaci căzuţi la pământ şi încercăm să nu alunecăm prea tare pe panta accidentată. Ajungem într-o mică şa pe creasta pe care am avut-o mereu în dreapta. Conform hărţii trebuie să fim undeva la peste 1.600 m. Din poiană până aici am făcut aproape o oră.

Urmează să coborâm în firul văii Mălinului prin Hornul Mare (Hornul Pământos). Evident, acum nu este pământos ci acoperit cu zăpadă şi puţină gheaţă. Ninge uşor şi ne mai îmbrăcăm pentru că aici durează puţin până vom coborî cu toţii şi stând pe loc te ia uşor frigul. Până ajunge Tudor să se strecoare prin firida de sub perete pentru a fixa coarda în cuiul de rapel, puţin ceai din termos ne mai ridică moralul. Ştim de anul trecut că pusă în două coarda nu ne ajunge până în firul văii aşa că Tudor, Mugur şi Moniq îşi dau drumul pe rând, coarda fiind înnodată la un capăt. Prevăzător, Mugur are şi-o bucată suficientă de cordelină aşa că eu, rămânând la sfârşit, înod coarda (trecută prin urechea cuiului) de cordelină, cobor pe ambele fire apoi recuperez coarda trăgând voiniceşte de cordelină. Anul trecut, cam tot pe vremea asta, ne-am întors pentru că zăpada era prea mare şi instabilă pentru a urca pe vale. Acum este chiar gheaţă pe alocuri sub stratul de zăpadă proaspătă aşa că ne punem colţarii. Povestea cu hornul, manevrarea corzii, montarea colţarilor ne-a luat ceva mai puţin de-o oră.

Imediat în amonte este singura săritoare mai importantă de care trebuie să trecem. În mod normal se poate ocoli prin dreapta. Acum, parţial acoperită de zăpadă, cu siguranţă este mai uşor de ocolit aşa că ne abatem către firul din stânga.

Urcăm puţin şi încercăm să traversăm creasta din dreapta pentru a reveni în firul văii. Probabil că n-am nimerit locul cel mai bun de traversare, înotăm puţin prin jnepenii înzăpeziţi dar trecem cu bine în partea cealaltă.

Continuăm să urcăm pe firul văii care, încet-încet ia aspectul de canion. Pereţii înclinaţi nu pot reţine multă zăpadă însă firul văii este bine acoperit aşa că pragurile de piatră pe care trebuie să le trecem nu pun probleme.

Panta însă este destul de mare şi susţinută iar zăpada tot mai tare. Pe alocuri este întărită de vânt în frumoase dantele. Depăşim în cele din urmă şi valea Hornurilor, celălalt afluent principal pe stânga (cum urcăm) alături de valea Colţilor şi după puţin timp ajungem în amfiteatrul larg al zonei "La Lespezi", cca 2.000 m. Aici este confluenţa cu valea Scoruşilor, loc frumos de popas şi de un ceai cald. Am făcut cam o oră şi jumătate până aici şi este relativ târziu, trecut de 13.30. După o scurtă prezentare de orientare la faţa locului făcută de Mugur (pentru noi ceilalţi fiind o premieră), ne pregătim de plecare. Mie îmi este cunoscută doar valea Scoruşilor pe unde am ajuns dinspre Gălbinele...