Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Mircea Ordean in de-ale lui mircea ordean

DSCF0045

Cum lucrurile în viaţă nu sînt neapărat ca în manuale, unde scara evoluţiei alpine punctează întîi mers pe văi, apoi ţancuri şi pereţi, colegul Cezar Jipa nu apucase să parcurgă altminteri clasica vale a Mălinului. Şi voia să-şi completeze această lacună... Subsemnatul a trecut de nenumărate ori pe acolo, dar şi-a zis că poate lega o asemenea tură de o ieşire prin bazinul Văii Urzicii, mai exact partea superioară a acesteia.

Dar, în goana după mai bine, după un timp am început să meditez la variante ale posibilului drum, care sau ivit repede mai ales cînd Cezar a pomenit vag de un pasaj al unei cărţi Kargel, unde se pomenea de un drum umblat de vînători... Am bănuit a fi vorba de poteca numită uneori Brîul Caprelor, care se abate din sfertul doi al Mălinului (între confluenţa cu Valea Colţilor şi aceea cu Scoruşii) către nord, prin poiana numită a Mălinului, apoi peste Valea Verde pînă în firul Văii Seci a Coştilei. Din start, varianta risca să sufere şi ea modificări, că aşa-s tipii nu tocmai fermi, mai ales într-o zonă de abrupt cu destule tentaţii...

După un mers pe Gîlma unde locomotiva Cezar şi-a lăsat deseori mult în urmă colegul, am ajuns în Poiana Coştilei. Soare, cald, verde, frumos... Cum ce-i plăcut îngraşă ori nu ţine mult, am asudat apoi teribil pe Vîlcelul Poieniţei, cunoscuta avriantă de ocol a neplăcutelor şi cam inaccesibilelor săritori din Mălinul inferior. E de notat că aici avusesem în calcul şi Vîlcelul zis al lui Teodoru, aflat între Vîlcelul Poieniţei şi pomenita zonă măliniană, dar am abandonat ideea, din motive pur psihice: mai ales acea oră vîlcelul T. (cu expunere solid nordică) părea să fie în umbra rece a dimineţii, plus că, parcurgnîdu-l rar, (îmi) păstra un aer de necunoscut ce risca să-mi consume din cheful pentru zone cam străine... Nu ştiu cum sună asta, dar cel puţin psihicul meu are o cantitate limitată de dor înfruntat necunoscut (ori pe aproape...). Şi nu ţin să irit acel depozit interior, căci nu ţin să parcurg cu nechef (cu disconfort mai mult sau mai puţin, adică...) vreo zonă alpină.

(Şaua de obîrşie a Vîlcelului lui Teodoru este străjuită de brazi şi un pic în dreapta..)

DSCF0004

După canonitul pe „”Vîlceaua Coştilei” (cum apare ea în nişte scrise vechi-vechi de care voi mai pomeni), ajunserăm în şeuţa de deasupra Mălinului, unde scapă sub noi Hornul Pămîntos. Că veni vorba, şaua se numeşte a Poieniţei, dar ideea poate deruta, deoarece vîlcelul cu acest nume a cotit ceva mai la vale spre sud şi îl aşteaptă un parcurs destul de lung către zona vîrfului Santinelei Văii Cerbului – unde îşi are obîrşia.

În şa unde ajunserăm ne-a ajuns curînd din urmă un tip. Ne-a măsurat din ochi şi ne-a întrebat dacă vrem să-l luăm alături de noi în tură. L-am măsurat şi noi din privire şi ceva ne-a spus că omul corespunde drumului ales, teoretic cu o singură săritoare. Noul amic s-a prezentat, Eugen Horjea, din Cîmpina după domiciliu. Ceva mai tînăr decît noi, dar trădînd o vîrstă spirituală apropiată. Nici construcţia psihică nu avea să se dovedească mult diferită, chit că nu identică...

Din comoditate, ne-am ajutat de frînghia lui Eugen la pasajul superior al Hornului Pămîntos, de-a lungul căruia subsemnatul avea săs e lămurească apoi (după destui ani) de ce i se spune Pămîntos, chit că la prima vedere stînca pare să-i fie principală caracteristică: are un grohotiş fin (şi incomod) în locurile unde păşeşte vizitatorul...

DSCF0001

O dată ajuns jos, în ton probabil cu zisa despre mintea din urmă a românului, mi-am spus că, datorită diferenţei de nivel coborîtă teoretic inutil (nu va fi singura a zilei...), parcă e mai sănătos de venit prin Teodoru, cu parcurs strict ascendent.

Am pornit apoi pe Mălin în sus, vegheaţi din cer de un soare puternic, însă suficient de înclinat spre echinocţiu pentru a crea umbre grele în locurile unde nu pătrundea. Din spate se tot auzeau voci, despre care Eugen ne-a lămurit că îi cuprindea, între alţii, pe un cunoscut himalayst şi pe un fost premier (de guvern, nu de tobe). Aceştia au preferat să coboare în vale prin Hornul zis cîndva La Scară, care duce mai uşor în Valea Colţilor cea vizată de ei.

DSCF0006

În zicea la Scară întrucît se pare că avea, hăt demult, nişte trepte fixate pe un trunchi de arbore, din care iar hăt-demult rămăseseră doar cuiele, pericol pentru turul pantalonilor unor fraţi Ţiţeica, de pildă. Apoi prepeleacul a dispărut de tot, nu şi numele... Cînd m-am apucat eu de munte, acum ceva decenii, locul din urmă nu era tare umblat, chit că figura pe hărţi şi ghiduri, dar de cîţiva ani cunoaşte circulaţie deosebită – probabil de cînd există Cupa Mălinului la schi şi se caută o ieşire mai comodă decît Pămîntosul, către Poiana Coştilei. Aglomeraţia (încurajată inclusiv de fixarea unei balustrade la amintita competiţie) a dus la eroziunea în mare parte a locului – dar nu o să mă apuc acum să ţin lecţii aiurea despre protecţia muntelui şamd.

Grupul acelora a luat-o pe Valea Colţilor, în vreme ce noi am abordat săritoarea zisă Mare din Mălin. Am găsit aici o cordelină agăţată de un piton, pentru ajutor, dar eu cel puţin am căutat să nu apelez la ea, ca să ştiu cîţi bani de căţărător fac pentru acea zi... Într-o atmosferă tare plăcută, caracterizată şi prin linişte, am ajuns deasupra obstacolului.

DSCF0007

DSCF0005

În continuare, am parcurs o zonă plăcută, care mai sus primeşte din stînga o trecere către o porţiune bogat înjnepenită. Ca să mă dau deştept, am informat că înaintaşii noştri – temători de săritoarea astăzi joacă – ieşeau aici către Valea Colţilor, pe bolovanii căreia ajungeau la Scară. Am mers şi eu de curozitate pe acolo cîndva, dar e indiscutabil mai obositor decît continuarea în jos pe Mălin, pînă la Cotitură.

Nu mult mai sus, în dreapta se iveşte vizual o rampă cu vegetaţie, care conduce într-o mică şa. Am luat-o într-acolo.

DSCF0008

Din şa, am realizat că nu dientificasem (pentru o descriere precum aceasta) vreun reper în Mălin, dar l-am găsit iute, în persoana unui horn crunt ce cobora pe versantul opus. Am zăbovit cu ochii la acesta, datorită deformaţiei de a investiga – fie şi de la depărtare – dacă e fezabil...

DSCF0009

Parcă are ceva tare dificil în partea superioară, dar mai interesant mi s-a părut să descopăr în el văgăuna tatonată cîndva de sus, mai exact pe cînd căutam o cale de a evita în coborîre canionul cu săritori (de sub strunga Măgarului) al Văii Colţilor. Cu speranţa că nu plictisesc cetitoriul jurnalului de faţă, într-un martie şi cu coada pioletului ruptă – eram în epoca celor cu corp din lemna, da!, a existat o aşa epocă! – am ieşit la stînga/vest de zona neplăcută, unde m-au întîmpinat un horn bîldîbîc (nu i se ghicea avalul mai depărtat) şi, în dreapta acestuia, o faţă cvasiverticală cu ceva arbuşti din cînd în cînd. Cu opţiuni limitate, am ales ultima zonă, unde nu aş fi avut probleme dacă a mea cordelină nu se încurca precum proasta pe undeva, alegîndu-mă cu ceva emoţii.

Eee, cum spuneam, acum, la 2010, realizez că hornul cel vîj de sus este cel care sfîrşeşte în faţa trecerii spre Poiana Mălinului. Bineînţeles că nu e recomandat un rapel pe acolo, dar pentru cei obligaţi vreodată la aceasta menţionez că e onorabil, chit că duce pe undeva peste o surplombă. Să fie vreo trei rapeluri?

(În acelaşi timp, punctul atins pe Mălin adăposteşte îndeobşte zăpadă pînă tîrziu în vară.)

Din şaua atinsă de noi am mers în partea opusă, spre nord. Aici te aşteaptă o deschidere largă, cu balamuc de verdeaţă, mai ales în miezul verii (acum era niţel pălită).

DSCF0010

Din dorinţa de a reda natura locului am pozat aici una alta plante...

DSCF0011

DSCF0013

DSCF0014

Nu ştiu despre ce să vorbesc mai întîi, legat de acest loc...

Primul ochi mi-a fugit aici în amonte, unde scrie la ghid şi la logică că ar trebui să fie o altă variantă a parcurgerii Văii Mălinului. Căci aceiaşi distinşi confraţi antebelici se fereau nu doar de Săritoarea Mare a acesteia, dar şi de aceea aflată în amonte, cam la gura văii numită mai tîrziu (1934) a Hornului. Şi scriu ei c-o luau prin Poiana Mălinului, pentru a reveni acolo în valea-mamă, din care ieşeau iute pe calea amintită de mine spre hornul La Scară.

Este o chestie la care-s departe de a-i fi dat de cap (cum ar dori vanitatea...). Din Mălin, de deasupra, am mirosit eu o ieşire spre stînga, destul de la cucurigu, dar nu am avut puterea de a lăsa comoditatea drumului ştiut (mai ales spre seară, cu gîndul la ora trenului...) pentru aşa ceva. Idem la nu foarte desele-mi mergeri prin Poiana Mălin, nu-ţi vine s-o iei hodoronc-tronc în sus, mai ales cînd ai ţintă a zilei vreun Colţ Mălin, să spunem. Un aşa nechef sporeşte cînd, în timp, afli că versantul vecin celui vizat, spre dreapta, devine excesiv de dur mai sus (lucru aflat pe cînd zici că vei prinde pe acolo o trecere cît mai sus, în dreapta, spre Valea Verde).

Aşa că am rămas pînă azi fără coledziul ştiinţei despre acea variantă – parcursă între altele de Nicolae Bogdan, „năluca” zonei şi nu numai a ei (ghidat de călăuza Butmăloi şi alţii asemenea)...

Nicolae_Bogdan

Tot pe aici, ca minte fără altă treabă, am realizat că a trecut fix o sută de ani de la articolul lui Bogdan „Ascensiunea muntelui Coştila”, unde relatează inclusiv trecerea prin locurile unde am ajuns eu cu descrierea aici. Faptul nu ar fi nemaipomenit dacă, după opinia mea, este prima descriere serioasă a unui drum în abruptul Bucegilor, asta dacă nu cumva o exista în Anuarele SKV-ului transilvan o alta (neştiind germană, nu pot emite vreo opinie).

1_21

(Vezi textul la http://mirceaordean.blogspot.com/2010/08/articol-de-nicolae-bogdan-1910.html, preluat de pe www.mielu.ro

Şi aici ajung la alt simţămînt generat subsemnatului de loc...

Aş minţi să spun că pe munte ne ia maximul de sentimente, legat de coclaurii dragi nouă. Asta se întîmplă mai ales acasă, cînd fricile (există), cheful uman de a fi la adăpost au scăzut... Dar acolo, în zona Poiana Mălinului, am trăit totuşi o senzaţie aparte, de trecere printr-un tărîm deosebit. Ceva din zăcămîntul uman care l-a împins cndva pe un Nestor Urechia să-şi zămislească poveşti cu cercetaşi, dar mai ales cu Zîne...

9_urechia

Simţămîntul se lasă sondat raţional şi e legat de un loc mai puţin umblat de om... Ştiţi că forfota Pieţei Unirii din Bucureşti, de pildă, nu va genera niciodată versuri. Există nişte reguli de neevitat pentru aşa ceva... Doar misterul naşte mister şi dor de l’au délŕ (îmi fuge mintea aici la piesa Gaiţele, cu pluralul năstruşnic de acolo, odelele). Deci rar parcurs de om, apoi sentimentul că merseră pe acolo înaintaşi cvasizeificaţi (inconştientul adoră asemenea faceri), cărora li se adaugă – aparent neaşteptat – acea stare decurgînd din faptul că ai mai fost pe acolo, dar suficient de demult pentru a crea o delicioasă nesigranţă în minte. Poate ştiţi sentmentul. Dacă pui şi un dram de nesiguranţă a deplasării (voi arăta de ce), amalgamul lui a te simţi ciudat, poetic e gata.

Starea părea să se îngemăneze cu Poiana Mălinului (voi trece aici inclusiv malul opus al Văii Verzi, la baza Colţului... Prăpădit), dar şi cu poteca plină de istorie – vă jur că nu cad aici în gargarism, des întîlnit în faţa tastaturii şi mai rar pe teren – spre vecina Seacă a Coştilei. În termeni tehnici, asemenea putinţei de a recepta netul, locul vrăjit avea acoperire inclusiv în partea din aval, inferioară a Văii Verzi, dar şi a ceea ce se numeşte vîlcelul Poienii Mălinului.

DSCF0015

Căci poiana cu pricina este tributară şi ea, hidrologic, cuiva. Mai exact unui fir care se duce chitit spre est. Arată frumos, talvegul domol iniţial fiind completat vizual de un ţanc crăpat, undeva niţel în stînga ei. Memoria nu-l reţinuse, din turele anterioare, aşa că mintea – deseori vanitoasă - s-a pus înciudată în lucru, de unde naiba a apărut, cum de nu-l ştiu io!?. Îl voi revedea seara, din poteca Văii Cerbului, constatînd că flancheză pe stînga (geografică) Mălinului, dar străjuieşte totodată şi vecina Vale Verde, în duet cu nu mai puţin zvelta Santinelă a spintecăturii cu pricina.

Colţul cel crăpat la creştet nu are vreun nume, ba parcă nici nu e pomenit în descrieri (ho, că nu vreau statuie pentru astă premieră!).

Cezar are dubii pe aici că scoaca cea frumoasă e aşa şi mai jos, dar ca unul care s-a nimerit pe acolo îl asigur că e de treabă pînă la întîlnirea cu Mălinul-inferior-de-tot. Plăcerea se plăteşte totuşi, cu ceva rapeluri pe valea-mamă, chestie după care nu te prea omori la finalul zilei...

Bon.

DSCF0016

Teoretic, în timp învăţasem că dacă vrei să te duci spre „Brîul Caprelor”, legătura la acest nivel între Verde şi Seacă (W. Kargel o prelungeşte zic eu inexact pe malul stîng suind al văii din urmă), e de coborît ceva. Memoria montaniardului nefiind însă atît de exactă pe cît şi-ar dori acesta, m-a răpit iluzia că nu e mult de coborît (ceea ce însemna tot pe atît de urcat aparent aiurea ulterior). Or era, mai exact doar la vreo 50 diferenţă de nivel puteai trece cu pasul în firul Văii Verzi. Chestia era incomodă şi datorită luptei cu vegetaţia de pe aici, ce-i drept redusă – după cum spuneam – faţă de glorioasele zile ale unui iulie...

În Verde, linişte. DSCF0017

Plăcut. Tărîm Urechia. M-a scuturat un pic doar vederea următoarei săritori.

DSCF0018

Mi-o aminteam. Are nişte brazi proptiţi în negura ei, pe unde coboram cîndva folosind cioturile crengilor de altădată. Odată am făcut excepţie acolo, apucînd întru ocolire malul nordic.

Pe moment, continuam să fiu nesigur asupra variantei de continuat: Seaca Coştilei sau Verde? Aşa vrea sufletul, să nu poată opta cu una cu două... Verde risca să fie deja scăldată în exces de soare, ceea ce ar fi pus probleme mai ales la obîrşie, unde lupţi cu arbuşti şi alte neamuri ale acestora. E frumoasă pe acolo însă copaia finală, cît şi un brîu ce conduce niţel mai jos de finalul VV înspre Seaca Coştilei.

Astă din urmă cale, de la Brîul Caprelor în sus, are avantajul – după o porţiune niţel mai puţin festivă - de a conduce ferm şi relativ lesne pînă la capul acelui brîu dinspre Verde. Ce treabă scontam în acel punct? Păi traversare în Vecina de dincolo, Valea Ţapului.

Suim, destul de înclinat, pînă în şaua ce veghează acel mal al Verdei.

DSCF0019

DSCF0020

Îmi scocior mintea şi opinez că ţancul de deasupra noastră este cel Prăpădit (sic), creaţie a bravului Mihai (Haret, 1884-1940, preşedinte Turing-Clubul României)), tip glorificat de mulţi, dar inventînd cu nonşalanţă inclusiv acest toponimic, din locuri pe unde nu le călcase... Locul e frumos, bătut cu ponderaţiune de razele soarelui. În partea opusă, descoprim cu mare încîntare un unghi aparte asupra Morarului, respectiv a fundului Văii Cerbului, către pantele Omului. De colea nu este deloc nici Vîrful Ţapului, perechea Prăpăditului de pe celălalt mal al Secii.

DSCF0022

DSCF0024

Subsemnatul, privind la muchia ce pleacă spre înălţimi din strunga Vîrfului Ţapului (prin această şa brîul continuă pînă în Valea Urzicii), îşi aminteşte brusc de spusele unui bun amic şi cunoscător al abruptului, Vlad Petruşca...

DSCF0025

... ce tatonase cîndva un avans pe acea coamă. După cum se vede şi în poză, există la un moment dat un ceva stîncos şi vertical, dar e posibil să existe acolo un horn de vreo 7-8 salvator). Este drept că o ieşire spre altitudinea Brîului cu Jnepeni este o treabă – fie şi reuşită – doar de palmares, nu de îndemnat şi pe alţii, căci mai totul e acoperit de jnepeni şi atmosfera de galeră a unui avans pe aoclo este previzibilă.

În fine optez... „Verdea, bre!”

Socoteala de acasă, a memoriei, fu însă una... Ne chinuim binişor prin coclauri înclinate dar cu vegetaţie, la care mi se adaugă şi ceva vinovăţie că uite pe unde mi-am băgat tovarăşii - jos îl vedeţi pe Cezar într-o neaşteptată copaie, unde-i gata să-şi piardă nelipsitul prosop!

DSCF0026

Dăm pe undeva de o chestie expusă pe unde Cezar trece precum un fluture peste ape (chit că lichidul lipseşte...), dar eu am rezerve, ba îl îndemn şi pe Eugen să nu se aventureze... Mi se va destăinui mai sus supărat pe sine că a evitat acea încercare... Îi explic că, dincolo de suturile perfecţioniste în fund, e mai bine aşa... Îmi dă prin minte o metaforă destul de sinistră şi poate asemenea producţii fac şi ele parte din viaţa naostră de montaniard: „Dacă te băgai pe acolo, e posibil ca acum să fi început deja să te răceşti...”. Nu am zis-o cu răutate, mă credeţi sau ba!

DSCF0030

În fine, ajungem şi noi în firul Văii Verzi.

DSCF0031

Este locul unde talvegul reunţă la haina stîncoasă în favoarea vegetaţiei, favorizată de aspectul de copaie al porţiunii superioare a traseului. Aici, în dreapta o creastă mai stîncoasă, dincolo de care ştiu că brîuri altminteri interesante nu conduc nicăieri... În dreapta, o mare de jnepeni...

DSCF0032

Suim prin iarba bogată. Discret, firul bifurcă aici, în două scoace... verzi, iniţial cu iarbă, apoi obligînd la strecurare printre arbuşti (între care nelipsiţii jnepeni). Deşi va obliga finalmente la o traversare suplimentară (acolo e hornul final al VV, dar şi brîul pe unde voiam să traversem sub acesta spre Seacă), aleg aici scocul din stînga. Asta pentru că acolo îmi aminteam a se găsi o belvedere spre Mălin. O atingem după o vreme şi se va dovedi cu privelişti mai frumoase decît îmi aminteam. Oagele Mălinului, colţii ridicaţi deaspra acestora, de la Măgar la ai... Mălinului. De fapt, îs mulţime de amănute care încîntă inima.

DSCF0033

DSCF0035

DSCF0036

(Valea Scoruşilor:)

DSCF0037

(Valea Hornului)

Am însă prudenţia de a calcula şi cum stăm cu consumul de benzină. Căci are şi corpul limite, iar drumul propus e abia la jumătate... Energia se cere drămuită, dar viitorul aproiat nu sună bine – privesc în perspectivă –, sub forma traversării crunte prin jnepeni spre muchia Seacă-Ţapului.

Nu-mi destăinui aceste calcule colegilor. Pînă una-alta le ofer încă o porţiune neplăcută de jnepeni, către scoaca aferentă hornului final, carele scoacă impune şi ea ceva munci.

DSCF0041

Ieşim însă în fine la o muchie (între verde şi o largă plus înjnepenită porţiune lată de creastă) cu belvedere ca-n filme. La loc de cinste aici este priveliştea Domului (pardon, a Colţului) Mălinului. Amicii mei uită pe moment de toate.

DSCF0042

DSCF0043

DSCF0044

Ce urmează? Teoretic, un brîu pînă în Seacă.

DSCF0048

Zic astfel pentru că nu l-am călcat cu pasul, doar îl observasem, cîndva. Din muchia atinsă azi nu pare chiar floare la ureche... Cezar o ia aici direct spre el, noi ceştilalţi şi mai mici alpiniceşte optăm pentru un ocol. Cu destulă oroare de alt coborîş de recuperat ulterior, pierdem altitudine spre talvegul Secii. Brîul e frumos, dar are şi puncte unde necesită atenţie, îndeosebi datorită „rulmenţilor”, acele puncte cu grohotiş prevăzute cu ceva expunere... Ne decurcăm, atent însă la prestaţia lui Eugen, răspunzător de bunăstarea căruia mă simt... Cezar este ca întotdeauna imperial, nu-şi bate capul cu pasajele unde colegii cască bine ochii şi... teama. Deşi nu l-ai ghici din această tagmă, se opreşte des şi soarbe din ochi locurile, stare pe care ţine s-o prelungească inclusiv prin fotografieri dese.

DSCF0047

DSCF0049

(Privind înapoi:)

DSCF0050

Iată-ne în talvegul Secii. Din Coştila, bineînţeles! „Încotro, Mirceo?” „Păi, la porţiunea aia orizontală de creastă de pe malul opus...” Ca să le trezesc interesul, înaintea unei alte partide de jnepeneală, îi dau numele, „Creasta Viilor Senzaţii”. Unul dintre colegi are o aparent neaşteptată lacună de memorare, căci îmi va cere în cîteva rînduri să-i repet denumirea. Ceva asemănător, că veni vorba, mă paşte şi pe mine în a reţine numele lui Eugen. E indiscutabil un aşa-numit act ratat, pe care îl bănui a proveni din tipi cu numele ăsta care m-au indispus în trecut... Unul din ei este Eugen Popescu, fost secretar general şi realmente salvator la vremea Clubului Alpin Român – de ce să mint? S-a luat cîndva din senin de mine, iar la aşa ceva nu m-am aşteptat din partea unui amic... O să ziceţi de ce vă plictisesc cu aieste, dar poate asemenea gînduri incontrolabile fac şi ele parte din recuzita unui drum pe munte. Unde deseori gîndul se lipeşte de chestii neaşteptate... Nu vi s-a întîmplat să fredonaţi din senin, interioriceşte sau nu, vreo melodie? Mie da. Azi de pildă au răbufnit fără să mă întrebe acorduri din clasicul Mărginenu. Nu tocmai reproductibile. Pesemne în acest mod se descărcau şi nemulţumiri legate de efortul turei.

Luptă prin jnepeni, în suiş chiar. Urmăm astfel un scoc paralel...

DSCF0051

... dar finalmente iată-ne la creasta cu nume mumos. Nu-mi pot reprima savantlîcurile, relatînd cum se născut toponimicul, acea „Creastă a Viilor Senzaţii”. Şi cît de plăcut o fi fost în biroul autorului, departe de nişte locuri pe carenu le-a călcat nici cu privirea (vede de pildă de aici Acele Morarului, la plural şi "foarte clar") la vremea cînd o născocea...

DSCF0052

Oră de masă. Care a cărat apă multă, soarbe cu încîntare maximă din lichidul vieţii. Din locul atins, priveliştii de excepţie a Colţului Mălinului i se adaugă aceea a părţii superioare din valea Ţapului.

(foto arhivă personală)

____HPIM9534

Mă uit în paralel la amănunte de pe malul opus al Ţapului...

DSCF0054

... dar am în minte şi acul rezervorului de benzină, de care aminteam. Valabil, să o spun, nu doar la subsemnatul – căci nu ţin să-mi duc colegii sleiţi spre vreun ambiţ personal... Sînt franc şi le spun că mai e destul de mers, de urcat – dar fără a face din asta o dramă şi nici din ţinta zilei (Brîul de sus) ceva obligatoriu...

Ochi la ceas, e cam 1 p.m., telefoane pe la consoarte ori mame, după care luăm brîu spre Ţap...

DSCF0055

Deşi literatura consacră cingătoarea unde ne aflăm drept Brîul cu Jnepeni, cred că e o mică păcăleală să o consideri strict astfel... De fapt e vorba de una din ramurile BJ, ba chiar una pe care subsemnatul o socoteşte chiar inferioară. Amănuntul este important, căci poţi veni dinspre văile Caprelor şi Urzicii, pe linia indiscutabilă a acestui brîu şi să trezeşti cam sus faţă de ramura „Viilor Senzaţii”. Teoretic, la nivelul trecerii celei mai comode dinspre Urzică (care trece imediat pe sub prima săritoroaie a sinistrei porţiuni BJ-Brîul Mare) poţi socoti ramura principală a Brîului cu Jnepeni – cel puţin ca inevitabilă statistică. Cu totul sînt trei (apud Radu Ţiţeica, hartă nepublicată) dacă nu patru ramuri ale BJ, ce-i drept nu întotdeauna şi peste tot comode.

Ajunşi în Ţap, după un ochi la porţiune imediat în aval, legată de aventura unor alpinişti interbelici (în aceeaşi zi, alţi patru nu aveau în valea Coştilei bafta echipei Baticu-Şincan), reluăm urcuşul.

DSCF0056

DSCF0057

Cu dorinţa de a vedea mai amplu malul stîng, caut să iau distanţă, aşa că mă angajez aproape fără să-mi dau seama pe firul drept dintre cele două ce iau naştere aici (căţărătură simplă şi frumoasă). Iniţial, pe malul observat reperez o padină, pe unde ai atinge doar în urcuş accentuat creasta. Urmează o alta, mai apropiată orizontalei şi corespondentă a ramurii principale BJ de care aminteam.

(Privire din amonte:)

DSCF0059

E posibil să existe şi o a treia, mai cucurigită şi cu puncte de cel puţin atenţie.

DSCF0058

Cum am zis, le pomenesc întru statistică...

DSCF0060

Mergem o vreme pe firul din dreapta, care sub o săritoare mai grea ne trimite în vecinul său. Lumea se caţără dezinvoltă, cînd la soare, cînd la umbră. Locul îmi place – ca întotdeauna - foarte mult.

DSCF0065

DSCF0066

Îmi fuge mintea aici la scrisele lui Radu Ţiţeica, pe cînd puncta mistificarea din scrisele unui coleg: ultimul, luînd comod reprezentarea unei hărţi...

... spunea că a urcat cînd pe fir, cînd pe laterale. Ori aici sînt două fire... Nea Radu poate simplifică excesiv cu acelaşi prilej, spunînd că se urcă pe coama dintre cele două fire – or deseori aceasta nu e posibil, mai exact în partea inferioară a segmentului...

Uite cu ce îmi bat io capul aici!...

Apare curînd în vedere Fisura (de sus – pentru a nu fi confundată pesemne cu Hornul, din aval, urcat de C. Conteş la 1938) a Ţapului, suită cîndva de Niculae Baticu. Căscăm ochii la ea, dîndu-ne cu părerea pe unde or fi punctele delicate.

DSCF0062

DSCF0063

De aici, am deja reflex în a mă aştepta să apară în vedere Dintele dintre Colţi. Şi apare! Pică parcă din cer, la această înălţime, dar am idee că peste un ceas sau două va fi mult sub noi...

DSCF0067

Pînă una-alta, într-un sfert de ceas sîntem la nivelul său, ba chiar oleacă mai sus – adică în Brîul Mare al Coştilei.

DSCF0069

Pauză de odihnă.

DSCF0071_1

Inclusiv a sufletului, care zburdă peste bazinul Mălinului, de astădată de la circa 2200 m altitudine.

DSCF0070

DSCF0072

DSCF0074

(mai jos, vedere spre Brîul Mare al Coştilei, care suie aici spre Valea Scoruşilor...:)

DSCF0076

Păreri („Cercul ăla de pietre de vizavi o fi servit elicopterelor?”), entuziasme, dar şi ceva oboseală. Cezar ar vrea să coborîm de aici clasicul Brîu. Ca urmare, doritor să mai deschidem un volum al frumuseţii Coştilei (porţiunea pînă la Brîul Ses, apoi ale acestuia...), îl iau cu uşurelul, pînă acceptă să ne însoţească – iniţial - pe finala Ţapului.

Este vorba de firul NV al acesteia (vecinul SE a luat sfîrşit lîngă muchia pendinte de Mălin). Avem imediat mai sus o săritoare (horn vertical cca 8 metri), pe care maître Cezar o evită prin dreapta, pe nişte coaste stîncoase. Asigură apoi calm venirea noastră.

DSCF0078

DSCF0079

Locul, mai ales în soare şi sub cer albaaaastruuu, e nemaipomenit. Dificultăţile au rămas în urmă, lăsînd loc spre stînga la două brîuri frumuşele, dar fără continuare dincolo de creastă. Ştiam de acest din urmă neajuns, dar nu mă opresc să calc cu pasul unul din ele, cu răsplata unei ferestre interesante şi a unei platforme de bivuac pe măsură...

DSCF0082

Nu departe atingem nivelul unde spre NV pleacă, geologic, Brîul de Mijloc.

DSCF0085

Către Mălin, acesta merge cucurigit dar fezabil...

DSCF0090

Către Urzică, alpinistul mediu poate face un număr limitat de metri, cu disconfortul că brîul continuă ulterior onest, fie şi cucurigit (pînă în principalul Urzicii chiar, unde ce-i drept, continuarea directă lipseşte). Este drept că pasajul poate fi ocolit pe o ramură superioară, care după ce permite un coborîş fie şi prudent în Principal, îşi dă obştescul sfîrşit nu departe.

DSCF0086

Pînă una alta ne aflăm într-o şa frumoasă, mărginită spre NE de un vîrf de ţanc, unde stau în soare bolovani plăcuţi ochiului... Cezar umblă aici pe clonţanii din jur şi cască încîntat ochii. Sunetul care însoşeşte declanşatorul aparatului său foto se aude des.

DSCF0089

Valea Ţapului, aici înierbată şi foarte paşnică (în aval perspectiva ei abruptă ne reţine mult timp atenţia)...

DSCF0098

... mai continuă cîţiva zeci de metri, după care lasă locul Coamei între titani, Mălin-Urzica. Aici, în dreptul ramurii BMj spre Urzică de care aminteam, continuarea urcuşului are loc pe un scoc înclinat şi destul de înclinat (dar frumooos...).

DSCF0102

DSCF0107

După cca 50 metri ieşim la capătul inferior al domoalei coame M-U.

DSCF0104

E un alt tărîm aici. Dacă spre sud ochiul este atras aici de lancea alb-roşie a releului din vîrful Coştila...

DSCF0100

... în direcţie opusă, spre Urzică, locurile aduc acut cu Piatra Craiului, minus culoarea rocii. Parcă eşti undeva sub creasta principală a masivului nostru minune.

Ţinta ne este ramura Zero a Brîului de sus, identificabil deasupra, la baza unui ultim zid al abruptului (cca 40-50 m diferenţă nivel de platou, mai exact de o vicleană ramură a Văii Priponului), prin grotele ei delicioase.

DSCF0111

Pînă acolo, o idee mică şi fixă mă îndeamnă pervers să văd ce mai face refugiul de tablă din zonă (sic!). Căci aşa merge viaţa, te apuci să urăşti pe cineva (eu, la prima vedere anul trecut a "minunăţiei"), iar apoi sentimentul şi se schimbă uşor-uşor... Nu îndrăznesc să-i propun lui Cezar aşa ceva, ci doar că ne aştepte cît umblăm creanga, eu şi Eugen...

DSCF0114

Mica problemă este că nu mai reţin exact unde-i acel refugiu. Că bîjbîiam eu, neştiind exact de-i vorba de ramura minus 2 ori cea minus 1, asta e una. Dar refugiul în sine e bine pitit, în spatele unui aproape careu de stîncă, pe o distanţă pendinte de două fire secundare ale Urzicii (acum le remarc existenţa!).

DSCF0110

... După ce bîjbîi ceva, cu Eugen la ceva distanţă în urma-mi, îl reperez pe Minus 2 şi în al doilea vîlcel, cum vii din Coamă. Vedere de sus...:

DSCF0116

Cum am zis, sentimentul este de a fi început să îndrăgeşti o excrescentă altminteri deloc sănătoasă Corpului...

DSCF0118

DSCF0120

DSCF0121

DSCF0124

Nu par să fi survenit schimbări de anul trecut, cînd l-am găsit prima dată, ba nici frecventat nu pare... Îmi menţin părerea că pare opera unui tip harnic şi meseriaş în sine (să cari şi să îmbini cele table, stîlpi şi altele nu-i de colea...) de la Releu, dar cu probleme în materie de plăcut ochiului... Eugen îşi dă cu părerea, pe cînd vizităm coclaurul, că e posibil să servească drept adăpost braconierilor/vînătorilor de capre, şi-i posibil să fie aşa, interiorul cubului de tablă (latură cam 2-2.5 metri) cuprinzînd un scaun desfundat şi condiţii minime de dormit.

DSCF0130

Lăsăm ciudăţenia în ţarcu-i natural de piatră şi, după ce notez existenţa unui hăţaş la acest nivel pornind spre Principalul Urzicii (e foarte posibil să-l fi călcat, dar nu am întocmit o hartă pînă şi precară atunci)...

DSCF0112

... zorim pe muchie spre Cezar.

DSCF0133

Care, în termeni cvasi-Mărgineanu, solisise niţel în aşteptarea noastră. Bate niţel vîntul, prilej pentru Eugen de a aminti o prognoză nu tocmai dulce... O luăm pe brîu, în oarece coborîş.

DSCF0138

Grămădiri de bolovani, alături de mai multe grote şi de un perete vertical deasupra. Undeva, o coloană de piatră a alunecat interesant din mal şi s-a frînt. Încîntat de grote, de loc, rămîn în urmă, cu aparatul de fotografiat deschis, dar avînd grijă să nu cad de pe bolovani.

DSCF0140

DSCF0141

DSCF0144

Vizavi, culmea Morarului suie dincolo de Ace spre Omul. Se aud voci, pe care le vom identifica drept venind din poteca turistică Vf. Caraiman – Ceardac. Primul fir care ne iese în cale este Principalul, cu un punct delicat de vreo 3 metri.

DSCF0149

DSCF0151

Recunosc a mă fi temut de o posibilă cădere aici... Deasupra, la vreo 10 m diferenţă de nivel, o căldare mică, păzită de verticală din înălţime... Eugen se oferă să mă însoţească, altădată, pe aici... Despre ea vorbeşte probabil Gheorghe Frim, în prima descriere a văii (Finala Urzicei), pomenind că a ieşit la platou pe un fir din dreapta, probabil pe malul cel drept şi fezabil al acesteia...

(dwnld de pe www.mielu.ro)

Buletinul_Alpin___Octombrie_1933_Page_1

Buletinul_Alpin___Octombrie_1933_Page_2

Ieşim în culmea Urzicii-Caprelor.

DSCF0158

Brîul se vede superb în urmă, cum se vede şi avalul Urzicii (altminteri toponimic invenţie a lui Mihai Haret; Nestor Urechia, care barim trecuse prin zonă, îi spunea Adîncă).

DSCF0161

De o frumuseţe aparte, fie şi ceva mai domoală (deşi oarece hău ne va însoţi multă vreme dedesubt) este şi traversarea Văii Caprelor...

DSCF0163

iar apoi pe sub crenelurile aferente Văii Priponului.

În copaia ultimei, sumedenie de noi. „Sînt sterpe”, ne lămureşte Eugen (un connaisseur) lipsa animalelor de la mulsul zilnic. Panta moale a văii va încuraja apoi amplu comunicarea naostră verbală... În răstimpuri, privesc la malul drept, de unde par să coboare – dinspre Urzică - două ramuri ale Brîului de Mijloc.

DSCF0178

DSCF0179

DSCF0180

Pierdem din altitudine, dar, perseverare diabolicum, reuşesc iar să nu mă angajez la un moment dat pe malul stîng. Din acea popreală, Cezar continuă fără probleme, dar fricoşii se întorc şi apucă malul opus. În schimb voi repera la fix locul unde iar se iese din vale, către Brîul Priponit, unde treci orizontal din nou în talvegul Văii Priponului. Aici, pe malul opus, ne întîmpină o balustradă nesfîrşită de lanţ alb orbitor (de care ştiam, dintr-o vizotă relativ recentă la Căminul Alpin). Într-adevăr, de acolo a căzut fatal un confrate, la începutul acestui an, dar cred că totuşi montarea acelei balustrade este un exces, mai ales din partea unui club alpin... Trec peste faptul că lanţul este foarte posibil să momească spre înstrăinare anumiţi semeni de-ai noştri...

Spre locul unde colegii mei şi-au lăsat maşinile, la bifurcaţia potecii de Omul din şoseaua Văii Cerbului. În ciuda oboselii, trioul este destins...

Unul dintre noi va pleca acasă, la Cîmpina, în vreme ce restul montează şi – după o necesară masă – trece la somn. Deasupra cerul este senin, între altele lăsînd vederii Carul Mare (pentru un orăşean vederea acestuia nu e de colea!), dar şi umana Cruce a Eroilor. În relativ scurtă vreme, previziunea lui Eugen se adevereşte, pornindu-se ploaia. Petrecăreţii din jur nu o iau excesiv în serios, profitînd de o pauză a acesteia, dar o nouă repriză lichidă ne va scuti pe diverse şi lumpenproletare piese...

Mica problemă este – pe lîngă un cort fără pretenţii... ("Nu am putut pentru ca să ştiu că va ploua!") – răpăiala nu încetează nici dimineaţa. Hotărît lucru, s-a schimbat frontul atmosferic. Nici gînd, prin urmare de lălăială plus vizitat amici în Buşteni! Strîngem urgent calabalîcul şi purcedem în Scenicul lui Cezar. Nici gînd de matinal ness ori barim de mic dejun! Şoseaua este în schimb liberă.

DSCF0184

DSCF0185

Munţii rămîn în urmă...

DSCF0187

DSCF0188

În timpul drumului, pentru a n-a oară nu pricep cum vine asta, radio Europa FM, pentru milioane de români. Ceva îmi sună a nucă în perete.

Muzica de acolo este însă bunicică.

PS

Recomand nişte poze ale turei mai bune decît ale mele la:

http://picasaweb.google.com/oldrocker1950/MalinValeaVerdeSeacaCostileiTapuluiBriulDeSusPriponCuMirceaOrdean? feat=content_notification#

O să ziceţi c-avem aranjament la periat recoproc, însă realmente observ că Cezar - între altele - imortalizează mai bine ca mine mişcarea. Asta deşi aparatul său foto este unul... ataşat telefonului!

PS 2

Mi-a tot fugit mintea, redactînd acest material, la o poză din vechime a lui Mihai Gold (Haret), ce-avussem senzaţia că e luată în locul unde noi, la 2010, am făcut la dreapta ("Sufleţel alunecă spre dreapta!", se zicea în "Bietul Ioanide"...) din Mălin spre Poiana omonimă... Nu mai ştiam unde o văzusem pe net (culmea este că o am undeva şi în colecţia personală de cărţi poştale!), dar am dibuit-o iute.

Am găsit şi altele, legate de drumul descris în aceasă postare. Aş fi onorat dacă leaţia corda atenţie...

Ele sînt preluate de pe www.eco-bucegi.eu, şi doresc să mulţumesc pe această cale animatorilor săi...

Malin_old_00008

Malin_old_00007

Malin_old_00001

Malin_old_00002

(Apropo de imaginea de mai sus, nu bag mîna în foc, dar îmi pare făcută - cum ziceam - în dreotul trecerii spre Poiana Mălinului. Accept fără ezitare şi alte păreri!

Îmi pare bizară lipsa vegetaţiei... Parcă e bărbierită valea, şi locul pare totuşi în canionul de mijloc al văii, între Cotitură şi Poiana la Lespezi.)

Malin_old_00003

(Dacă celelalte imagini erau dinainte de primul război, aceasta e datată 1935... Poate mă ajută cineva s-o poziţionez, pe teren...)

Malin_old_00004

Asta e clar sub săritoarea zisă Mare, imediat deasupra confluenţei cu Valea Colţilor!

Malin_old_00005

"Mamă, mîine duminică venim în Sinaia şi ne căutăm în parc, după prînz.
Sărutări de mîini!
Traian, 16 iulie, 1905"

Hai s-o localizăm... ce-o fi colţul din stînga? Cel din planul doi pare să fie creasta Priponului...

Malin_old_00006

Poiana Pietrei Pîrlite, în dreptul văilor Caprelor şi Priponului, se pare...
ŞI aici, mi se pare aiurea de sterp - de pildă versantul dinspre Moraru din prim plan...

Autor: Mircea Ordean
Vizualizări: 8751, Ultima actualizare: Marţi, 31 Aug 2010


Comentariu
Fără foto Cristi Cuţurescu, Miercuri, 1 Sep 2010, 17:20

Multumesc pentru insemnari! Frumoasa vilegiatura alpina!
Pe Valcelul lui Teodoru (Ascuns) am coborat cu mai bine de o luna in urma, sperand ca-l voi indragi ceva mai mult decat pe-al Poienitei, insa nu m-a castigat de simpatizant. Este pamantos, ba nu, nesuferit de pamantos, cu un amestec de grohotis ce te imbie la mersul taraie fund, dar si periculos pentru cei care traiesc "bucuria" de a urca in timp ce tu tintesti la vale.

Fără foto cezar jipa, Miercuri, 1 Sep 2010, 22:11

@cristi.ma gindeam asa, intr-o doara, o tura comuna intre o echipa formata de curind, cezar-mircea si alta cristi-(cine vrei tu), traseul fiind tot unul de balaureala, d-astea inedite...trasel lui kargel a fost mai atragator decit clasicul malin.cu mircea ziceam de un hornul coamei dupa care pe briu prin zona asta a tapului, urzicii, dar colindat(balaurit) pe alte braie.bine, ar mai fi si altele prin zona, in fine...cum se zicea pe vremuri la anunturi, asteptam provincia...@mircea.ce zici de ideea mea...ciuce-ciuca?

Daniela Ursu Daniela Ursu, Miercuri, 1 Sep 2010, 22:31

Săracu' domn din Câmpina... Pe unde l-aţi dus voi, veteranii!...:-)
Un articol deosebit, exact de gustul meu - deşi, personal, mă-ndoiesc s-ajung vreodată la performanţa asta - l-am citit şi recitit, de sus în jos şi de jos în sus, de-a ameţit şi scroll-ul mouse-ului...
Deosebite şi de suflet şi fotografiile - mi-a făcut plăcere să le revăd şi pe cele mai vechi (după cum ai scris, din arhiva personală), mi le trimisesei şi mie acum 3 ani...
Doar tu - cel mai scump la vedere, de-mi venea să te întreb "Dar pe tine nu te-a pozat nimeni în tura asta?..."

Felicitări şi să ne mai scrii, Mircea!

PS. Dacă nu mă înşeală memoria, parcă şi dl. Cuţurescu rămăsese dator/restant cu un jurnal....:-)

Fără foto Mircea Ordean, Joi, 2 Sep 2010, 14:10

Daniela,
Păi Eugen ot Cîmpina s-a simţit bine. Una la mînă pentru că am intuit corect care-i erau posibilităţile fizice. Doi, se pare că îi lipsea o asemenea tip de companie, pe un aşa drum - pură întîmplare.
Nu e un drum cine ştie ce dificil. Cum îi spuneam şi lui Eugen, e posibil ca fizic (alpin) el să stea mai bine decăt mine, dar contează multişor şi experienţa. Nu o spun să mă dau leu, ci pur şi simplu pentru că, umblînd nişte ani într-un domeniu, se şi lipeşte ceva, după un timp...
PS 1 Poze mai vechi? Nu-mi dau seama despre ce e vorba...
De pozat... m-au pozat colegii.
http://picasaweb.google.com/oldrocker1950/MalinValeaVerdeSeacaCostileiTapuluiBriulDeSusPriponCuMirceaOrdean?feat=content_notification#

Daniela Ursu Daniela Ursu, Joi, 2 Sep 2010, 15:07

Nu la dificultatea drumului mă refeream, ci la arta narativă a ta.:-)

PS1: M-am delectat - după ce-am citit articolul - şi cu pozele lui Cezar.
PS2: Poze mai vechi, din arhiva ta, ţi le retrimit pe mmordean cand voi fi on-line.

Fără foto Cristi Cuţurescu, Joi, 2 Sep 2010, 19:29

Cezar, eu nu refuz o tura la munte intr-o companie placuta:-). Mai ales alaturi de veterani!

Daniela, ma batea gandul sa incep unul, dar daca m-ai atins cu dl. Cuturescu, hmm, parca nu ma mai simt in stare sa-l dau gata:-)

Fără foto Mircea Ordean, Vineri, 3 Sep 2010, 10:42

Nu ştiu dacă m-aş agăţa de postura asta de veteran...
Prefer să mă gîndesc c-am urmat un rîu frumos însă tare vijelios, care nu m-a aruncat de la primii kilometri în decor... Şi aici nu ştiu cît e meritul meu, cît al şansei...
În context, răutăcios ca întotdeauna, meditam legat de nişte tineri care dădură de subsemnatul de toţi pereţii (cazul registru Ac Morar): ce se va alege de ei în 5-10 ani... Mai ales de energicele dudui.

Fără foto cezar jipa, Vineri, 3 Sep 2010, 13:59

@explicatii la zisele lui mircea.balaurind noi prin morar, zona ripei zapezii si firelor de final, mircea mi-a zis intr-o doara, eu avind 60 el 53, citi dintre cei care acum fac trasee tari prin pereti, vai etc.vor mai cocota peste 25 ani?o intrebare cam...filozofica dar de bun simt.am incercat sa ne aducem aminte de citiva prieteni de tinerete de ai fiecaruia, daca acum, dupa trecerea multor ani, mai cocoata ceva, nu prea am gasit, care cu burtica, care cu o articulatie mai anchilozata, care mai fara chef samd.ah, ca exista si altii care au posibilitati sa cocoate prin alpi sau mai stiu eu unde, norocul lor dar sunt putini.filozofia majoritatii romanilor trecuti de o virsta si oaresice realizati material, sa umplem matul, sa ne plimbam qintalul in masini bengoase...ce, sa ridicam paharul sau friptana si sa le ducem la gura, nu e tot miscare?fara sa supar pe cei mai tineri, sa vedem nitel si in viitor, d-aia sfatul meu catre cei tineri este, faceti cit de mult si cit mai variat cit sunteti lipsiti de griji, vin ele si greutatile ca nu totul e roz in viata.scuze daca m-am lungit cu vorba.

Fără foto Mircea Ordean, Sâmbătă, 4 Sep 2010, 8:49

Risc aici să transform comentariile la o tură oarecare în filozofeli la distanţă, dar poate e de făcut... Dacă mai calc pe munte, este pentru că minusurile existenţiale (existente cred la toţi, vezi o zisă a lui Freud) se vor completate pe calea asta, şi nu pe alta. De ce astfel, se poate discuta... Unii au găsit alte izvoare (de la profesie, la familie sau un anumit gen de activitate în natură), în vreme ce altora pur şi simplu li s-a terminat benzina - deseori se vede pe chip. Nu aş rîde, că se ia... Iar dacă-s eu mai cu moţ, poate-ar fi bine să nu uit că. pînă la urmă, repartizarea pe oameni a anumitor însuşiri, putirinţe nu o facem noi, ci ursitoarele sau echivalentul lor...

Fără foto cezar jipa, Sâmbătă, 4 Sep 2010, 17:23

cum azi nu iesii pe munte, nevoia de miscare ma facu sa mai trag o bicla pina la faleza de la basarbovo, ieri, vineri, una dar pina dincolo de parcul prista, ieri si azi, ture de cam 55 km, peste suta, nu e rau ptr.mine.zic, azi la basarbovo la faleza avui surpriza sa dau de ceva figuri cunoscute, rudi si inca ceva baieti si o fata din bucale se cocotau pe faleza.schimbaram ceva vorbe, cascai ochii, salivai nitel...imi fu rusine sa-i zic lui rudi sa ma lase sa ma cocot si eu, asigurat de el.rusinea mea consta in faptul ca nema material, eu eram echipat ptr.bicla nu ptr.perete.din vorba in vorba, zicind ca luna viitoare fac vreo 60, unul mai tinerel, mai mic decit copiii mei imi zise ca la 60 se traieste o noua tinerete, probabil citise pe undeva, eu am confirmat, intradevar, ma simt fizic si psihic ca la 30, ma rog la cel de sus macar vreo doua decenii sa ma mai tina asa...

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii