Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Turnul dintre ziduri - Clăbucetul Măneciului

Bookmark and Share

Turnul dintre ziduri - Clăbucetul Măneciului

Locatia: Clabucetul Măneciului (1460m) – jud. Prahova

Traseu: prin padure la nimereala (dar nu chiar)

Ziua: 22 septembrie 2010

Cine? Eu, Ioan.

Prima oara cand am constientizat acest varf a fost cand am urcat in muntii Tătaru, pe Varful lui Crai, in primavara acestui an. Am mers cumva pe la poalele lui, si de-atunci mi-a lasat impresia unui varf singuratic, salbatic, pe care se ajunge urcand la nimereala abrupt prin padure.

L-am revazut apoi din muntii Grohotisului si din Ciucas – iesea atat de usor in evidenta! De pe varful Ciucas se vede privind spre sud, dincolo de statiunea Cheia. Iese in evidenta pentru ca e singurul care scoate varful golas deasupra padurii in acea zona, si pentru ca e inconjurat din toate partile de vai mari, impadurite. Poate nu mi-ar fi atras asa mult atentia daca nu avea varful acela golas, de unde imi era tot mai clar ca peisajul trebuie sa fie superb! Adica… daca pe el il vedeam din toate partile, inseamna ca de pe el vezi toti muntii aceia din jur… pe toti dintr-un singur loc. Ca un castel inconjurat de zidurile unei cetati, un turn de veghe de unde sa observi tot ce misca in jur… pe ceilalti munti!

vazut_din_zaganu

L-am tot admirat si analizat apoi de mai multe ori acasa – pe Google Earth – incercand sa-mi dau seama pe unde ar fi mai usor sau mai interesant de urcat si coborat. Ba chiar am pornit o data la drum cu gand sa ajung pe varf, dar pentru ca ploua prea tare si pe varf era ceata, m-am intors din drum. Avantajul era ca am rude la Slanic Prahova, si oricum eram in zona – am putut vedea varful de deasupra Slanicului, cocotandu-ma pe ”Piatra Verde”, o cariera de piatra… verde.

De data asta insa vremea era superba, mai mult de sfarsit de vara decat de inceput de toamna. Asa ca iata-ma pe drumul national DN1a, indreptandu-ma singurel spre Cheia. Unde nu am ajuns pentru ca traseul pe care mi-l stabilisem incepea din alta parte, din zona numita ”la Orății” (nu stiu ce inseamna dar e un afluent al Teleajănului). Eu am gasit destul de usor punctul de intrare pe traseu, care se afla cam la 12 km de Cheia. Ca punct de reper clar, dupa ce depasiti borna ce indica 12 km pana la Cheia (venind dinspre Bucuresti, dinspre Valenii de Munte), la cateva sute de metri se face un drumulet pe dreapta (care merge inainte), care coboara pana la râu (la Teleajăn) (cam 150 de metri). Daca veniti cu microbuzul ce merge spre Cheia, km12 e punctul de reper cel mai bun. Apoi jos inainte de râu e si o pensiune destul de mare pe stanga, am lasat masina acolo pe marginea drumului. Drumul forestier se cheama Monteorul, ca si valea raului pe unde urca pe munte si pe unde am mers si eu.

Podul care traverseaza Teleajanul e prevazut cu o bariera, care era ridicata atunci cand am trecut eu (pe jos). Dar la intoarcere era inchisa, asa ca mai bine nu treceti cu masina dincolo de pod. 

DSC_4821

Am intreabat cativa oameni din zona cum fac sa ajung pe varf si am aflat astfel ca drumul forestier merge destul de aproape, iar apoi trebuie urcat abrupt prin padure – asa cum imi si doream. Exista si o poteca de vanatoare, care merge pe culmea de pe stanga drumului, dar am preferat sa merg pe drum, mai pe la lumina. Un nene cand a vazut ca ma interesez de muntele asta m-a intrebat daca sunt cu cei care vor sa faca partie de ski acolo, si astfel am aflat ca cineva are in plan asa ceva. Ma abtin de la comentarii.

Daca ziua buna se cunoaste de dimineata, atunci parca si ziua pe munte se cunoaste dupa felul in care percepi prima portiune de traseu. Senzitia pe care o am cand incep efectiv sa merg, cand ma simt intrat pe traseu, pe munte, si nu la sosea sau langa case, masini si oameni, e destul de importanta pentru mine. Pentru ca si traseul  seamana putin, nu pot sa nu-mi amintesc de excursia din Podu Calului, unde inceputul a fost cum nu se poate mai prost! Simtisem un disconfort la picioare din primul kilometru de mers pe drumul forestier, si asta mi-a stricat toata buna-dispozitie pentru mare parte din traseu.

DSC_4823

Acum insa e celalalt sentiment care predomina – bucuria aceea de a te simti eliberat de orice griji care nu au legatura cu muntele, de a fi singur si liber intr-o lume pe care o iubesti si pe care nu stii cum sa faci sa o cuprinzi mai mult, sa iei cat mai mult din ce e frumos in ea si sa pui in tine. Si apoi si invers. E sentimentul acela care te face sa canti razand in timp ce mergi, bucuros pentru tot ce e in tine si in jur in acele momente. Si daca Ion Creanga zambea la cer si se indepartau norii ca sa iasa soarele, Ioan canta la creanga si se indeparteaza ursii si lupii :)) Ca tot mi-a spus un om in padure ca ar fi o ursoaica prin zona, cu tot cu pui dupa ea.

Cand eram copil si urcam singur pe dealurile din jurul Slanicului, nu stiam mai nimic despre ce inseamna mersul pe munte. Dar simteam dorinta aceea de a urca de nebun prin locuri ce-mi erau dragi – unde mergeam sa strangem fanul cu tataie. Aveam cred  in jur de 14 ani cand am fost singur si am vazut doi lupi alergand pe la marginea padurii, si mi s-a facut inima cat un purice si m-am lasat in jos dupa un mal de pamant, sperand ca nu m-au vazut si ei – dar in acelasi timp ma uitam si dupa vreun prun mai usor de catarat aflat in apropiere…

Sunt cateva lucruri pe care cei doi Ioani le au inca in comun, dar revenind la traseu, e prima oara (dupa atata timp) cand urc fara rucsac. Practic cu mainile in buzunare! (a se citi ”pe betele de trekking”). Am luat doar geanta aparatului foto, in care incape o sticluta de apa si cateva ciocolati, ochelarii si un tricou de schimb. Ah, si frontala, pentru orice eventualitate. Calculasem ca as putea face 2 ore pana pe varf, la coborare poate tot doua ore, aveam timp destul sa urc si sa cobor, chiar daca am pornit abia la ora 12.45. Nu am luat nimic de ploaie pentru ca se anuntase senin toata ziua, nici de vant sau de frig pentru ca nu-mi păsa, mancasem cate ceva la masina, aveam tot ce-mi trebuia cu (in) mine! Mai putin trusa medicala, dar mi-am asumat lipsa ei.

DSC_4828

Drumul forestier e tare frumos, mai frumos decat altele. Merge pe la inaltime (raul e in vale pe dreapta) si, desi nu vezi in departari din cauza copacilor, si padurea e frumoasa! Cu fagii ingalbeniti doar puțintel, pe la marginea frunzelor. I-am simtit atat de aproape de a-si transforma culorile, ca pe niste boabe de porumb puse in ulei incins, care stau, stau, stau, se umfla doar putin, tremura, se deschid putin la varf, apoi poc! Dintr-o data se deschid si se transforma in pop-corn! Sau in cazul asta – in culori minunate de toamna. 

Dupa vreo 40 de minute cand pe la soare cand pe la umbra, ajung la punctul pe care il asteptam, unde urma sa parasesc drumul forestier pentru a intra cu adevarat in padure. Fara o harta clara la mine (doar cea cu imaginea din satelit), e destul de greu sa te orientezi, mai ales cand nu vezi in jurul tau decat padure. Dar aici a fost usor, pentru ca exista ramasitele unei cabane ca punct de reper. Drumul face o curba mare spre dreapta, usor in coborare, iar eu, dupa ce inspectez putin constructia de lemn, incep sa urc prin stanga ei pe un firicel de apa.

DSC_4832

E ca si cand ai da la o parte o perdea, in cazul asta una de copaci, si descoperi ce se ascunde dincolo… Acum imi amintesc si de Dr Parnassus (era un film) pentru ca vizibilitatea e redusa in interiorul padurii de la drum. Insa dupa ce treci de primii copaci, atunci te simti cuprins de ea din ce in ce mai mult, totul se schimba atat de repede! Si in acelasi timp te simti tot mai departe de drum, de oameni, poate si de tine cel de zi cu zi.

DSC_4836

Nu stau mult pe acel fir de apa si urc pe un mal pe partea stanga (asta dupa ce umplu sticluta de 0, 5l). De acolo incerc sa ma mentin pe culme, si merg pe acolo pe unde mi-e mai usor sa inaintez. Pe jos sunt multe crengi uscate rupte, frunze uscate, ba chiar si o balta interesanta la un moment dat.

DSC_48432

Padurea e luminoasa datorita fagilor inalti, poti vedea destul de mult printre tulpini. Dar ce sa vezi? Padure si atat! O bucurie! O poteca daca ar fi fost ar fi directionat cumva privirea, ti-ar fi dat un punct de reper, te-ar fi facut sa te uiti mai mult intr-o anumita directie. Dar aici… esti inconjurat! Poti foarte bine sa incepi sa te invarti in jurul propriei axe privind in sus, cu mainile intinse, si sa te simti ca intr-un film in care personajul vede cu repezitorul de jur imprejur si nu stie unde se afla sau ce-i cu el – dar intr-un mod placut! Diferenta fata de o padure prin care treci urmarind o poteca marcata e ca aici te simti mult mai in mijlocul salbaticiei, ba chiar ma gandeam ca poti practic sa mergi, sa calci pe zone unde nu a mai calcat niciun om inainte! E posibil! Uneori ma gandesc cat de tare ar fi sa merg prin astfel de locuri, si sa gasesc ceva… o pestera necunoscuta pana acum, niste ruine de ziduri nedescoperite inca… o comoara, de ce nu? :)) Dar pana la comoara din cufărul de lemn putem sa avem grija la comoara din noi si din jur. Deci nu ai cum sa nu urci razand prin astfel de locuri si momente. 

Padurea isi schimba doar putin aspectul pe masura ce urci. De fapt cred ca o singura schimbare majora am constatat. Urci de-a dreptul, la nimereala, tinand directia est – si padurea e de fag, toata gri. Dar apoi ajungi pe un tapsan larg, o zona orizontala ca un platou. Pe acest platou e mai intuneric, sunt brazi in loc de fagi.

DSC_4858

Cand incepi iar sa urci, pe ultima portiune inainte de creasta – acolo sunt iarasi fagi, si lumina soarelui capata iar acces spre frunzele uscate de jos. Si nu doar spre ele, ci si spre cateva floricele mov, branduse de toamna cred, ce ma surprind atat de placut!

brandusa 

Padurile  acestea sunt pline de  animale salbatice, dar uneori locul e atat de frumos si momentul atat de placut incat te gandesti ca animalele nu ar face altceva decat sa se adune toate in cerc si sa cante si sa danseze impreuna. Ca intr-un desen animat. Si eu sa fiu musafirul lor binevenit! :)) Dar sa nu fie ca in episodul acela din South Park, in care animalele jucause si dragalase il venerau de fapt pe diavol si faceau incantatii! :)) (sezonul 8 episodul 14).

Dupa sectorul ingust de brazi incepe un ultim urcus mai abrupt, tot printre fagi, si apoi se iese in creasta. E atat de placuta senzatia aceea de a nu sti ce urmeaza, de a nu vedea nimic, si dintr-o data sa vezi totul! Bine, nu se se vedea chiar dintr-o data totul, dar iesirea din padure la golul de pe varf e incantatoare! Iesi intr-o poiana acoperita de iarba calda si galbena, cerul e albastru si, pe masura ce urci mai sus, lasand in urma padurea, reusesti sa vezi tot mai mult in departari!

Ajung astfel pe un prim varfulet mai inalt, de unde zaresc si varful principal, la fel de evident ca de oriunde altundeva.

DSC_4894

In departare spre nord se vede Ciucasul, cu ambele creste, inspre vest e creasta lunga a muntilor Grohotisului, cu varful cel mai inalt intr-o parte, iar dincolo de el, putin mai in stanga, departe in spate se zaresc Bucegii – cu turnul de pe Costila, varful Omu si Bucsoiu atat de evidente – pentru cine le cunoaste. Sentimentul de bucurie te umple intr-un fel cum… mai multe lucruri ar trebui sa o faca. Dar daca acolo reusesti sa simti asta, atunci nu-i de mirare de ce iti doresti sa revii…

DSC_4893

 Spre sud se zaresc acoperisurile satelor de pe vai stralucind in soare, se vedea chiar si Ploiestiul in departare. Eu ma grabesc insa spre varful cel mai inalt – desi e soare, adie un vant rece, si parca si norii sunt din ce in ce mai multi. Atat de frumosi insa!

In valea din stanga la marginea padurii e o stana (arata destul de bine), iar pe partea dreapta a culmii e o alta casuta de lemn, mult mai darapanata insa. Am fost pana la ea pe poteca ce devia din poteca principala de creasta, apoi am urcat un pic abrupt inapoi.

DSC_4938 

Si imediat ajung si pe varful cel mai inalt, unde peisajul te rasplateste din plin pentru efo… dar ce efort, am ajuns aici dupa circa 2 ore de cand am plecat de la masina. M-am mirat pana si eu, ca atat anticipam, dar nu imi bazam pe mare lucru anticiparea, cred ca era mai mult ca o autoimpulsionare, ceva gen ”hai ca nu e mult”. Si chiar nu a fost mult. Vai, dar cat de frumos a fost! Si daca acest munte chiar seamana cu o piramida, ascutit, triunghiular, atunci si senzatiile traite in aceasta excursie au fost ca o piramida. Au crescut si ele pe masura ce am urcat spre varful piramidei. Si iata-ma deci pe varf, ignorand tricoul ud ce-mi tine rece la spate din cauza vantului (oricum l-am scos sa se usuce), plin de… oare nu e de ajuns sa spun ”plin” si atat? Nu s-ar intelege? Ei, cineva care n-a mai urcat niciodata poate sa creada ca eram plin in sensul ca mancasem mult si gata, nu mai puteam! Eram plin! :))

Dar sa privim in jur, ca sa intelegem mai bine.

DSC_4988 

De acum vad atat de clar Varful lui Crai din muntii Tataru.

 DSC_4987

 Iata si imaginea vazuta in sens invers, de pe varful lui Crai (facuta prin mai):

de_pe_vf_lui_crai

 Si masivul Siriu – ba chiar si varful Tataru Mare sub el, unde am pus cortuletul Ferrino pentru prima oara, in mai:

DSC_4971

 Ciucasul e inconfundabil (mai ales ca mi se pare ca arata la fel de oriunde l-ai privi – desi mai trebuie sa-l vad si dinspre nord)

DSC_5010

Muntii Grohotisului, cu norii drept umbrela, cu o creasta atat de molcoma si frumoasa… Recunosc nu doar varful cel mai inalt, care e mai in stanga, spre vest, dar si varful Fața lui Gherghel, un varf abrupt, impunator – mai spre dreapta.

DSC_4939

Mai spre sud se vad alte creste ce tin de muntii Grohotisului (chiar si varful Nebunu Mare, desi e cam intunecat pentru ca imi bate soarele in ochi), dar si valea Teleajănului ce merge spre varsarea in Prahova.

DSC_4953

Se zareste de acum si o coada din lacul Maneciu – nu la fel de frumos cum ma asteptam, poate pentru ca se zareste exact partea cu barajul – ca si cand lacul a fost taiat in acel loc de oameni cu o linie dreapta de beton. Dar de la lac porneste pe o culme lina de deal, un drum. Drumul acela superb pe care am mers in primavara, pe deasupra satului Slon (care se vede si el). Drumul de pe care priveam spre acest varf si il gaseam atat de provocator, de salbatic, de putin cunoscut sau urcat.

DSC_5002

 Si poza cu varful vazut de undeva de pe acel drum:

de_deasupra_barajului

Peisajul este superb de pe acest varf, asa cum ma gandeam ca trebuie sa fie. Dar cu siguranta la infrumusetarea peisajului din acea zi au contribuit si norii, si cerul albastru si soarele. Pentru ca poti ajunge si poate sa ploua, sa nu vezi nimic. Nu vreau sa cred ca tine de noroc, pentru ca nu-mi place sa ma bazez pe noroc – ci mai mult pe ceea ce depinde de mine si eu pot influenta. Nu poti influenta ploaia, dar te poti adapta ei… Am stat pe varf in jur de 30 de minute – cam putin, dar incepea sa fie racoare, si vroiam sa ajung pe lumina la Slanic.

Coborarea am facut-o pe o alta culme, cred ca se chema culmea Pleșu, dar nu sunt sigur. Harta e mai elocventa. Am ales acea culme pentru ca era singura care mai oferea un alt punct de belvedere, un alt varfulet fara padure, de unde peisajul sa se deschida minunat in toate partile. Asa ca am inceput sa ma indrept spre marginea padurii, coborand abrupt de la varf.

DSC_5033

Pana sa ajung insa la padure am trecut printr-o zona uscata probabil de vreun fulger, printre tufe de ienupari unde am gasit cele mai mari afine pe care le-am mancat sau vazut vreodata. Erau de doua ori mai mari decat cele mai mari pe care le mancasem in Penteleu sau pe varful Lespezi anul trecut. Cu toate astea, gustul nu era la fel de bun – se simtea ca sunt pe trecute, asa ca nu am zabovit mult printre ele. Am stat aplecat insa mai mult timp pentru a face cateva poze cu niste branduse de toamna – atat de frumos luminate de soare printre crengile uscate.

DSC_5029

 Privind spre vest, am incercat sa-mi notez in minte directia de urmat, de sus poti sa vezi poiana unde trebuie sa ajungi si culmea impadurita pe care trebuie sa o urmezi. Dar dupa ce intri in padure, totul se schimba.

DSC_5035

Dar surpriza! Nu se schimba in rau, ci doar in ceva diferit! Cum imi place mie sa spun, ”diferit nu inseamna neaparat gresit„ – iar in cazul asta padurea e si mai incitanta si frumoasa decat la urcus! Poate si pentru ca nu mai trebuie sa depui efort sa inaintezi, fiind mai mult de coborat.

Sunt totusi si vreo 2 portiuni de urcat la inceput, pana sa gasesti poteca de culme. Pentru ca exista o poteca, si e superba! Exista si marcaje forestiere, doua benzi rosii verticale, dar odata intrat pe poteca de culme, e greu sa o mai parasesti – sunt vai mari si in stanga si in dreapta. In stanga e mai lumina, de acolo bate soarele, dar in dreapta, valea e intunecoasa, si, desi e putin mai lina (nu asa abrupta ca in stanga), pare mult mai salbatica! Poate pentru ca te gandesti ca si animalele prefera un teren mai lejer, nu sa stea pe pante abrupte.

Pe culme poteca se strecoara printre fagi superbi, e o potecuta de poveste poteca aceasta, atata timp cat bate soarele printre crengi cel putin.

DSC_5060

Dupa circa 20 de minute am ajuns si la poiana pe care o asteptam, de pe celalalt varf golas al acestui munte. Unul mai scund putin (1344m am gasit undeva). De aici parca cel mai frumos se vede spre Ciucas: creasta, norii, copacii asteptand toamna si iarba galbena. E o poiana calda, frumoasa, inconjurata de padurea ce coboara spre vai.

DSC_5092 

Inspre sud valea e abrupta, si se vede dincolo de ea si culmea pe unde am urcat. Ma gandesc ca e si asta o varianta de coborat, direct spre vale – in cele din urma iesi intr-un drum forestier. Dar e prea abrupt, si se termina prea repede – e mai interesant pe culme!

In urma se vede si varful Clabucetul, si peisajul ma duce un pic cu gandul la Penteleu.

DSC_5099

Trebuie atentie la reintrarea in padure, directia e vest. Poteca nu e foarte evidenta la inceput, dar cand intri in padure isi reia aspectul clar si de poveste.

De acum apar pe margine si mesteceni, atat de multi si de frumosi. Si printre ei, o multime de ciuperci rosii ce si-au scos puiutii la plimbare prin padure.

DSC_5130

Am gasit si cateva stanci interesante, am coborat putin intr-o râpă unde mi se parea ca ar putea fi ascunsa o comoara, intre stanci, o intrare secreta… dar nu parea sa fie nimic. Cum nimic?

Apoi mestecenii sunt si mai multi, captivanti, si poteca se strecoara lina si verde printre ei. Pana ajungi la capatul culmii. E atat de evident unde se termina aceasta culme, pentru ca padurea isi schimba aspectul, devine mult mai deasa, vale mai abrupta, si e clar ca nu pe acolo trebuie mers. Asa ca merg spre stanga, un pic la nimereala, coborand pana cand reintru in poteca marcata (cu semnele forestiere) care urmeaza de acum o alta culme. Pe aici gasesc mai multe pandare, adaposturi de vanatoare – desi nu stiu cat de mult te poti adaposti pe ele, sunt destul de jos plasate.

DSC_5146

Merg foarte repede, in ciuda frumusetii potecii si a vremii frumoase, si dupa o ora si jumatate de cand am intrat in padure la varful cel mai inalt, ajung la drumul forestier. Adica pe la ora 17. Ma gandeam ca voi iesi destul de jos, aproape de rau si de sosea, dar nu. Mai e de mers pe acest drum, care face mai multe curbe si care ma face sa-mi dau seama ca din sens invers e foarte greu sa nimeresti intrarea pe acea poteca frumoasa. Ea se afla totusi la capatul serpentinelor, acolo unde drumul incepe sa devina drept (se vede si pe harta).

Eu mai scurtez unele serpentine taind prin padure, si uneori la fel face si poteca aceea marcata – pe care pana la urma o parasesc in favoarea intuitiei, gandindu-ma ca ea nu ma duce neaparat unde am eu masina lasata. La un moment dat drumul schimba directia, dinspre vest spre nord, si aici il parasesc si eu – facand stanga pe un alt drum de tractor ce coboara spre Teleajan.

DSC_5182

Ajung la rau destul de repede, si ma hotarasc sa merg chiar pe prundul raului, si nu pe drumul ce-l urmeaza pe undeva pe partea stanga. Am ajuns la rau dupa circa 18 minute de cand am intrat pe drumul forestier, dar timpul asta nu e relevant, eu nu aveam bagaj, am mai si scurtat unele curbe etc.

Desi pe firul apei se mai zaresc sticle de plastic goale, malurile sunt dragute – si dupa vreo 15 minute si o multime de poze ajung la podul pe care incepuse excursia mea. Este ora 17.30, deci am stat pe munte mai putin de 5 ore – intr-un circuit ce s-a dovedit a fi atat de frumos!

DSC_5199

Si daca e asa usor sa pierzi 5 ore in viata de zi cu zi, facand lucruri care nu te fac fericit sau nefacand nimic, iata ca e la fel de usor sa le castigi, daca iti doresti sa faci asta si reusesti sa faci primul pas. Primul pas spre gara, primul pas spre munte, primul pas spre ceva mai bun, care sa aduca bucurie si tie, si poate si altora.

Ioan Stoenică, 5-8 octombrie 2010, despre excursia din 22 septembrie de pe vf Clabucetul Măneciului.

PS. Pe drumul national m-am oprit putin si in dreptul lacului Maneciu, unde am reusit sa fac cateva poze care sa ma incante, pe malul apei, printre mesteceni. Le gasiti aici, impreuna cu mai multe poze (si mai mari) din aceasta excursie:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/TurnulDintreZiduriSingurPeClabucetulManeciului? feat=directlink

Autor: Ioan Stoenică
Înscris de: Ioan Stoenică
Vizualizări: 7487, Ultima actualizare: Marţi, 2 Nov 2010



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii TATARU  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii