Craciun in muntii Fagaras - Partea a
VII-a
Ingropat pina la git in zapada
(II)
La Piciorul Podragului
mi-am permis atunci, in aprilie, o pauza ceva mai lunga.
Desi transpiratia, zapada si apa in care cazusem ma
udasera pina la piele, nu simteam frigul. Eram atit de
extenuat, aproape inert, incit totul imi devenise
indiferent. Nu-mi mai simteam bratele amortite de efortul
cu care imi facusem drum prin zapada, eram plin de
vinatai si zdrelituri de la atitea cazaturi, genunchii ma
dureau, gleznele devenisera rani deschise in bocancii
imbibati de apa. Orice miscare era o adevarata tortura.
M-am gindit ca ar fi poate o idee buna sa ramin acolo
peste noapte si sa-mi continui drumul a doua zi
dimineata. Era insa devreme, n-as fi putut dormi atit de
mult, iar perspectiva de a ramine singur toata noaptea in
padurea inzapezita nu-mi suridea deloc. In acelasi timp
insa, eram din ce in ce mai putin convins ca voi putea
ajunge la cabana. Trebuia sa gasesc o solutie! Din dreptul indicatorului
porneste spre valea riului Arpas o poteca ingusta, prost
marcata, pe care cu greu o ghicesti. In vale se afla un
mic refugiu pentru padurari, folosit insa adesea de
drumeti. Il zarisem cindva de la inaltime, de pe muchia
Podragului. Din cite imi aminteam, ar fi trebuit sa fie
mai aproape si mai usor accesibil decit Turnuri. M-am
decis sa cobor in vale si sa caut refugiul unde as fi
putut innopta, urmind ca a doua zi sa continui spre
Turnuri.
Desi acoperita de
zapada poteca era de nerecunoscut, am reusit totusi sa-mi
dau seama unde se afla podul de peste piriul din vale. Nu
trebuia decit sa ma indrept spre acest pod. Nu dupa mult
timp am ajuns pe fundul vaii, am trecut de partea
cealalta si am inceput sa urc. Dupa numai citiva pasi
m-au cuprins indoielile: e totusi prea periculos,
intr-adevar vazusem refugiul de la inaltime, dar nu am
fost niciodata acolo. Nu cunosteam drumul, nu era exclus
sa trec pe linga refugiu fara sa-l vad. Nu puteam sti
nici macar in ce stare se afla, mai mult ca sigur nu erau
lemne de incalzit. Si chiar daca ar fi fost, probabil ca
soba era de nefolosit si as fi fost nevoit sa-mi petrec
noaptea in frig. Cine stie daca as mai fi fost apoi in
stare sa-mi continui urcusul dupa inca o noapte
nedormita, cu hainele ude, probabil chiar inghetate de
ger.
Starea unor astfel de
refugii neadministrate este unul din capitolele triste
ale drumetiilor in muntii Romaniei. Cei care se
adapostesc in ele le lasa cel mai adesea intr-o stare
practic de nefolosit. Mi se spusese ca refugiul din Valea
Arpas este unul din cele mai bine echipate din Fagaras.
In ultimii ani, insa, a fost jefuit si distrus fara mila.
Nu ar fi fost exclus sa nu aiba nici macar o usa care sa
se poata inchide. De pe muchia muntelui zarisem atunci
urmele de ursi, nu departe de refugiu - mi-am imaginat
cum ar fi fost sa ma trezesc in mijocul noptii cu un urs
linga mine si m-au trecut fiorii... In plus, nu puteam
exclude nici posibilitatea de a-mi rupe vreun picior pe
stincile alunecoase de pe malul piriului. Pe principalul
drum spre Turnuri aveam macar sansa ca cineva sa ma
gaseasca si sa-mi vina in ajutor. Pe aici insa, in mod
sigur nu va trece nimeni multa vreme. Cu inima grea am
fost nevoit sa recunosc ca ideea de a cobori in vale nu
fusese prea fericita. M-am intors fara probleme la locul
indicatorului, insa pierdusem timp pretios. Din acest
punct, drumul avea sa fie citva timp ceva mai usor. In
pofida durerilor insuportabile pe care le simteam in tot
corpul, am reusit sa ma apropii de cea de a doua banca.
Stiam ca nu mai ramasese mult de mers. Nu mi-am permis
insa nici o pauza, incepuse sa se intunece, ma opream
doar pentru a-mi croi drum prin zapada. In mod
surprinzator, durerile disparusera, nu le mai simteam
aproape deloc. Nu faceam decit sa merg, sa merg inainte
gifiind, ud pina la piele - cadeam, ma ridicam, cadeam
din nou, mergeam mai departe, nu voiam decit sa ajung cit
mai repede la cana cu ceai fierbinte pe care mi-o va da
Vasile. Vorbeam cu mine insumi fara intrerupere,
suparindu-ma pe slabiciunea si lenea mea, facindu-mi
curaj, indemnindu-ma sa nu ma dau batut. La numai citiva
pasi in spatele bancii drumul urca in serpentine, pe o
panta abrupta. Alunecam pe gheata acoperita de zapada, pe
alocuri eram nevoit sa umblu in patru labe pentru a putea
inainta cit de cit. In mod normal, nimeni nu parcurge
pina la capat ultima serpentina foarte lunga, ci o ia pe
scurtatura, urcind direct pe panta. Cum insa de data
aceasta scurtatura nu putea fi localizata din cauza
zapezii, m-am hotarit sa nu ma indepartez de drumul
marcat. Numai ca locul in care serpentina isi schimba
directia, cotind brusc, este prost marcat, asa incit l-am
ratat si m-am impotmolit din nou in zapada care imi
ajungea pina la piept. Deasupra mea se afla o stinca de
care atirnau turturi grei de gheata, sub mine o alta care
ajungea pina la vreo 20 de metri in adincime. Suprafata
dintre ele nu era mai lata decit o talpa de picior. Mi-am
dat seama ca nu aveam cum sa gasesc curba si m-am intors
pina la locul in care banuisem ca se afla scurtatura. Cu
curajul pe care ti-l da disperarea, m-am avintat inainte.
Panta acoperita de pomi cazuti si vreascuri nu este nici
macar in timpul verii usor de urcat - acum insa, cind
peste tot nu era decit zapada, urcusul devenise aproape
imposibil. De citeva ori am fost nevoit sa cobor din nou
pe panta pentru a evita obstacolele ce-mi stateau in
cale. In cele din urma ajunsesem sa ma tirasc pe burta ca
un animal, pe trunchiuri de pomi, tufisuri si stinci,
avind grija ca nu cumva, din neatentie, sa ma indepartez
de drum. Cu chiu cu vai am reusit: in fata mea am vazut
pomul pe care se afla marcajul, eram pe drumul cel bun.
De acum inainte nu ma astepta decit o singura portiune
dificila, cel putin asa credeam: poteca disparuse in urma
unei alunecari de teren. Deasupra stincilor cineva
ridicase un mic podet peste care se putea trece. Banuisem
ca nu va fi simplu sa trec de partea cealalta, dar cind
am ajuns la locul respectiv mi-am dat seama ca fusesem
prea optimist - incepind de la peretele stincii pina la
marginea podetului nu era decit zapada noua sub care se
intarise cea veche, devenind alunecoasa. Podetul neavind
balustrada, ar fi fost suficient un singur pas gresit
pentru a ma prabusi in gol, ceea ce ar fi insemnat
sfirsitul, nu numai al drumetiei. Am incercat totusi sa
trec podetul pe partea vaii unde stratul de zapada nu era
prea gros, ceea ce mi-a permis sa calc direct pe lemnul
ud si alunecos, pe alocuri putrezit. In astfel de
conditii ar fi fost totusi mult prea periculos sa
inaintez. Incet-incet, pas cu pas, m-am retras mergind cu
spatele spre locul de unde pornisem si am ajuns la
peretele stincii in punctul in care se termina zapada
veche. Agatindu-ma cu unghiile de stinca am reusit sa
trec de locul respectiv. Uff, am rasuflat usurat, ce
fusese mai greu trecuse. Intre timp se intunecase, dar
stiam ca pina voi iesi din padure nu mai e mult. Ajuns la
ultimul indicator, am mai facut o mica pauza, mi-am scos
lanterna din rucsac. Am urcat apoi ultimele serpentine,
nu dupa mult timp am lasat in urma mea padurea. Abia in
acest moment mi-am dat seama cit de dificili urmau sa fie
ultimii metri pina la cabana. Necunoscind drumul decit
foarte vag, l-am pierdut imediat. Poteca fiind foarte
ingusta, daca o pierzi te trezesti in tufisurile de pe
margine, ceea ce iarna nu e chiar o placere. Nu departe
de mine am zarit un pom, mi-am zis ca trebuie sa se afle
exact la marginea drumului si am inceput sa ma indrept
spre el. Nu puteam insa inainta din cauza zapezii adinci,
m-am lasat pagubas. Banuind ca drumul era de fapt
deasupra pozitiei in care ma aflam, am incercat sa urc
panta. N-am fost in stare, ma lasasera puterile. Refuzam
insa sa cred ceea ce devenea din ce in ce mai clar: nu
voi putea ajunge la cabana! Era atit de aproape - mi s-a
parut chiar ca de partea cealalta a vaii zaresc o
luminita in ceata - si totusi inaccesibila. Nu puteam
crede asa ceva. Cu ultimele puteri am incercat din nou sa
inaintez macar pina la pom cind, deodata... mi-a disparut
pamintul de sub picioare! Cazusem intr-o groapa adinca de
vreo doi metri, nu o putusem banui din cauza zapezii. In
acest loc nefiind atit de moale, zapada m-a acoperit si
m-a blocat in asa fel, incit nu-mi mai puteam misca nici
miinile, nici picioarele. Am incercat din rasputeri sa-mi
misc partea de sus a corpului inainte si inapoi pentru a
largi astfel groapa, ceea ce mi-ar fi permis sa-mi
eliberez cit de cit bratele. Cu chiu cu vai am reusit.
Daca as fi cazut intre doua pietroaie, ceea ce nu ar fi
fost exclus, n-as mai fi avut nici o sansa, acolo mi-as
fi gasit sfirsitul. Total epuizat m-am lungit pe zapada
si am inceput sa-l strig pe Vasile cu voce pierduta. In
zadar. Intre noi vuia piriul, chiar daca din intimplare
Vasile ar fi iesit din cabana, nu m-ar fi putut auzi. Am
incercat din nou sa ma apropii de pom si... am cazut in
alta groapa. Numai printr-o minune am putut sa ma
eliberez si de aceasta data. Subit, totul devenise cit se
poate de clar: trebuia sa ma dau batut! Nu mai ramasesera
decit citiva metri pina la destinatie, insa nu aveam sa
fiu nici primul, nici ultimul drumet inghetat chiar in
apropierea cabanei salvatoare. Ratiunea m-a indemnat sa
ma intorc din drum. Linga ultimul indicator era un loc
neted unde as fi putut ramine peste noapte. In padure era
intuneric-bezna, insa cu ajutorul lanternei mi-am putut
regasi urmele. Am batatorit bine zapada, am intins o
folie de plastic, peste ea sacul de dormit, o alta folie
deasupra si - gata! Mi-am schimbat camasa pentru a nu
intra ud in sac, pantalonii i-am lasat asa uzi cum erau,
n-am mai avut putere sa-i schimb, speram sa se usuce
noaptea pe mine. Mi-am scos bocancii si m-am bagat in
"pat". Cu certitudinea ca nu poti ingheta in
somn, m-am intors pe o parte si am adormit pe loc. De
cind plecasem din Victoria trecusera 15 ore. 15 ore in
care aproape fara intrerupere ma tirisem pe poteci
inzapezite. Eram atit de istovit, incit chiar si in cele
mai vitrege conditii as fi dormit ca in sinul lui Avram.
Am adormit la 9
seara. Cind m-am trezit din cauza frigului care
patrunsese prin sacul ud de zapada era ora 4 si jumatate.
Dormisem aproape 8 ore! M-am autofelicitat pentru aceasta
performanta (cine altcineva ar fi putut s-o faca?) si
m-am decis sa pornesc spre Turnuri, mai ales ca intre
timp incepuse sa se lumineze de ziua. Rucsacul aveam de
gind sa-l las acolo, il voi lua mai tirziu, n-avea rost
sa-l mai car cu mine. In momentul in care am vrut sa-mi
incalt bocancii mi-am dat seama ca facusem o mare
greseala. O greseala de incepator. Cum de nu ma gindisem?
Ar fi trebuit sa-i iau in sacul de dormit! Inghetasera
bocna, erau tari ca piatra, pur si simplu nu-i puteam
incalta. Ei, nu, era prea de tot! Reusisem sa trec totusi
cu calm peste toate pericolele, insa de data asta m-a
cuprins panica: nu pot merge descult pe gerul asta! Cum
sa ajung la cabana in picioarele goale? Cu un efort
supraomenesc am reusit sa-mi bag picioarele in bocancii
care ma tineau acum ca niste instrumente de tortura a
Inchizitiei.
Colac peste pupaza,
mi s-au rupt sireturile. Nici pina in ziua de azi nu stiu
cum am reusit sa le reinnod cu degetele inghetate. Ca si
cum n-ar fi fost de ajuns, imi inghetasera si manusile.
Din fericire mai aveam la mine o pereche de manusi
subtiri din Polartecpe care le luasem pentru
eventualitatea ca ar fi trebuit sa folosesc primusul cu
benzina, erau numai bune sa-mi incalzeasca degetele.
Mi-am pus toate
lucrurile in rucsac, l-am acoperit cu o folie si am
pornit mai departe. Starea sufleteasca mi se imbunatatise
simtitor, eram chiar bine dispus, o noapte bine dormita
facuse adevarate minuni. Pina la capatul padurii am
fredonat cintece de drumetie si m-am distrat cu bancuri
romanesti. Nu dupa mult timp am revazut gropile in care
cazusem. Jos palaria, Werner! erau mai periculoase decit
crezusem cu o seara in urma. N-am mai incercat sa gasesc
drumul, ci m-am indreptat direct spre piriu. Fara rucsac
si odihnit dupa o noapte de somn, am indraznit sa trec
prin locuri pe unde seara nu as fi avut curajul. Am
inaintat in vale cu multa grija, incercind cu batul
rezistenta zapezii la fiecare pas pentru a evita
eventualele punti inselatoare de zapada ce se pot forma
intre blocurile de stinca de pe mal. Am ajuns insa fara
probleme la piriu si am gasit un loc pe unde puteam trece
prin apa. Nu ma mai deranja ca apa imi intra in bocanci,
stiam ca voi ajunge la cabana peste doar citeva minute.
Ah, macar de-ar fi Vasile acolo! Am incercat sa nu ma
gindesc ca s-ar putea prea bine sa nu fie si am inceput
sa urc pe partea cealalta a vaii. Zapada tare, urcus
usor. Manusile subtiri mi se imbibasera cu apa, miinile
imi inghetasera. Ma opream din cind in cind si imi bagam
degetele inghetate in gura, sa le incalzesc. Inaintam
incet, dar ma simteam in siguranta. Am zarit in sfirsit
indicatorul din apropierea cabanei si imediat dupa el
terasa dinspre vale. Inca putin si ma aflam pe poteca ce
duce spre cascada. N-am putut insa vedea nici o urma
proaspata: Vasile nu-i aici! Dar macar ajunsesem, cabana
era chiar in fata mea. Am apasat clanta usii de la
bucatarie, nimic! era inchisa. Fara prea mari sperante ca
cineva imi va deschide, am batut in usa. Nici o reactie.
Am inceput sa bat mai tare. Tocmai incepusem sa ma
gindesc unde mi-as putea petrece noaptea, cind am auzit o
miscare. Usa s-a deschis si... in fata mea statea Vasile!
Nu-i voi uita niciodata expresia fetei, parca vazuse un
strigoi. Pe fata i se citea uimirea: e vis sau realitate?
"Werrneer?..." - ah, ce mult imi place cum mi
se pronunta numele in Romania! acest "e"
deschis si "r"-ul atit de clar - dupa 24 de ore
care mi se parusera o vesnicie auzeam prima voce
omeneasca. Vasile a ajuns in cele din urma la concluzia
ca nu sint totusi o fantoma si ne-am dus in bucatarie.
Uimirea sa era de inteles, nu stia ca urma sa sosesc si
chiar daca ar fi stiut, nu si-ar fi putut imagina ca voi
sosi la ora asta. Mi-am putut bea in sfirsit ceaiul
fierbinte la care visasem tot drumul. I-am povestit pe
scurt ce mi se intimplase si m-am trintit pe pat. Cind
m-am trezit, mi-am vazut rucsacul linga pat. M-am intors
pe partea cealalta si m-am prefacut ca dorm: Vasile nu
trebuia sa-mi vada lacrimile de emotie si recunostinta.
Sau era doar oboseala? Ce conteaza? Mi se parea cam
ciudat dar si frumos in acelasi timp.
Doar la micul dejun
mi-a devenit clar ca poate cea mai mare ciudatenie a
acestei aventuri a fost faptul ca, in pofida tuturor
pericolelor si a indoielilor mele, nu mi-am pus nici un
moment intrebarea: ce rost au toate astea? Daca are vreun
sens sa trec prin astfel de incercari, daca n-ar fi fost
mai bine sa ramin acasa sau undeva, pe o plaja, cu burta
la soare.
Pentru mine ramine o
enigma: ce-i indeamna pe oameni sa faca asa ceva? Motivul
nu poate fi adrenalina, in ce ma priveste cedez imediat
placerea acestui drog modern ahtiatilor dupa Snowboard,
Mountainbike si Bungee-Jumping. Nu poate fi vorba nici de
mult trimbitata "regasire de sine". Cum sa ma
pot "regasi" cind, mort de oboseala, nu mai
sint in stare sa stiu cine si ce sint, nici macar daca
mai exist? Nici de goana dupa performante sportive nu
poate fi vorba (oricum nu sint capabil de asa ceva) si
nici de curiozitatea de a-mi da seama care imi sint
propriile limite. Ce atunci? Ce vreau? Ce caut? Nu stiu.
Intrebarile acestea mi se par insa cu totul irelevante,
sint intrebari care nu au nevoie de raspunsuri atunci
cind ma aflu pe munte. Probabil ca e destul de simplu:
sau esti nascut pentru munti sau nu! Iar cine e nascut
pentru munti nu-si pune astfel de intrebari pentru ca le
cunoaste raspunsul, un raspuns ce nu poate fi exprimat in
cuvinte. Dar nici nu va renunta vreodata sa se duca in
munti, acolo si numai acolo unde poate gasi toate
raspunsurile, dincolo de orice argumentari sterile si
pretentioase.
|