Craciun in muntii Fagaras - Partea a
VIII-a
Prima zi de Craciun la cabana
Turnuri
Pauza de reculegere la locul
marcajului a durat prea mult, frigul incepe sa ma
patrunda. Trebuie sa ma grabesc, sa dovedesc si ultima
portiune de drum, inca un urcus abrupt pina la marginea
padurii. De partea cealalta a vaii se poate zari cabana.
Drumul aproape total inghetat este extrem de obositor si,
dupa cum imi amintesc din primavara trecuta, nu exista
nici o posibilitate de a-l ocoli. Alunec, cad, ma ridic,
ma tirasc in patru labe. Toiagul nou-nout mi-a facut o
basica in palma dreapta, dar se dovedeste totusi foarte
util. Reusesc sa ajung la podet, trec de partea cealalta
a vaii si urc panta abrupta pina la cabana Turnuri. Prima
etapa a drumului s-a incheiat! Pe cei neinitiati numele cabanei ii poate
deruta. Nu, cabana nu are nici un turn, numele l-a
preluat de la Turnurile Podragului din apropiere, un
conglomerat de stinci abrupte care intrerup si domina
coborisul lin al muchiei Podragu. Cabana este situata
foarte aproape de riu, pe un grohotis format probabil
inca in epoca glaciara. Cum din acest punct valea devine
mai putin abrupta, locul respectiv a fost ales pentru
construirea cabanei. Initial, la mijlocul anilor '60,
Turnuri fusese conceputa ca loc de popas pe urcusul spre
cabana Podragu. O casuta din lemn care, desi nu e
prea veche, se afla in stare deplorabila, nu te poti
astepta nici macar la un minim de confort. Nu exista apa
curgatoare, chiar si iarna esti nevoit sa te speli in
piriu (daca ai curaj, eu il am cam rar). Sala de mese,
care serveste si ca incapere comuna, nu poate fi
incalzita. Cind soba din bucatarie e incinsa se poate
deschide usa pentru a lasa caldura sa patrunda, numai ca
pe tavanul scund se aduna imediat vaporii de apa care
incep sa picure pe crestetele celor prezenti. Dar toate
astea nu conteaza, gasesc aici intotdeauna ceea ce caut.
In primul rind imi doresc
un ceai fierbinte. Ma duc in bucatarie si il salut pe
Florin care, impreuna cu fosta lui sotie, Corina,
administreaza cele doua cabane din aceasta vale. Nu e o
afacere prea buna, ar trebui renovate, dar nu au de unde
sa faca rost de fondurile necesare. Se straduiesc pe cit
posibil sa mentina cabanele si sa ofere adapost
drumetilor.
Dan, un prieten de-al lui
Gabriel, si el tot din Pitesti, a sosit inaintea mea
impreuna cu Tea (o cheama de fapt Filoftea, dar nu-i
place numele), o neobosita alpinista din Pitesti. S-au
mirat ca nu sosiem inca, doar plecasem cu o zi mai
devreme, dar nu se nelinistisera, stiau ca nu mi se poate
intimpla nimic si s-au dus la culcare.
Cu Florin port de multa
vreme o discutie despre religie in general si despre
budism in special. Desi ne vedem rar, reluam de fiecare
data firul acolo unde l-am intrerupt ultima oara. Imi
povesteste despre un maestru-Zen care tinuse un curs la
Turnuri, dupa ce Florin il convinsese sa urce pina la
cabana. Bietul de el! isi imaginase ca urcusul va dura
cel mult patru ore, ceea ce s-a dovedit a fi o greseala.
Corpolent si pe deasupra fumator, a ajuns la cabana cind
se lasase noaptea - total epuizat, insa pe deplin impacat
cu sine insusi si cu intregul Univers. Dupa cum mi-l
descrie Florin, pare sa fie un om patruns de adevarata
religiozitate, cu totul strain de aiurelile la moda ale
mult trimbitatei "New Age". Pacat ca nu l-am
cunoscut.
Incalzit de ceaiul
fierbinte si citeva paharele de tuica, ies din cabana.
Cerul e inca acoperit, mi se pare chiar mai innourat
decit la urcus. Stratul de zapada e gros si compact,
intrerupt doar de riul care vuieste in vale. Imi leg
sireturile de la bocanci si pornesc in susul riului. Nu
departe de cabana se afla o cascada pe care vreau s-o
vad. Pe panta abrupta de pe malul riului se merge greu,
dar, pasind apasat pe zapada usor inghetata, reusesc
sa-mi sap mici trepte si inaintez fara probleme pina la
cascada. Ma asez pe o piatra si incep sa privesc apa care
se pravaleste peste stinci, turturii grei de gheata care
s-au format pe rocile acoperite de muschi, iarba subtire
dar rezistenta de pe malul riului. Prezenta apei face ca
in acest loc temperatura sa nu fie foarte scazuta si
astfel iarba poate supravietui chiar neacoperita de
patura ocrotitoare de zapada. Simt stropii de apa ca o
pulbere fina pe fata si pe miini.
Miinile? Ma strafulgera
un gind, un gind nou, neasteptat. De fapt nu, nu e un
gind, ci o revelatie, nu stiu de ce, nu stiu de unde.
Privesc apa care se prabuseste in gol, spargindu-se in
mii si mii de picaturi minuscule cind se loveste de
stinca de la mijlocul cascadei. O picatura, una
singura... Ce se intimpla cu ea? Pentru scurt timp se
desparte de suvoiul de apa, isi traieste propria
existenta, reuseste sa si-o mentina pina cind cade in riu
si se reuneste cu suvoiul de apa. O viata scurta... ca
viata mea.
Dar picatura aceea? Odata
reintoarsa in apa dispare cu desavirsire? Nu pot sa cred
asa ceva. Fusese parte din apa care curge la vale.
Inlantuirea unor imprejurari a determinat catapultarea ei
in aer. Daca nu ar fi existat, nu ar fi putut nici sa
dispara. Continua deci sa existe chiar si dupa ce cade
din nou in apa.
Dar daca si la urmatoarea
piatra o picatura va fi aruncata in aer, este aceeasi sau
alta? Imi dau seama ca la aceasta intrebare nu exista
decit un raspuns tipic budist: nu e nici aceeasi, nici
alta. Inteleg in sfirsit acest enunt despre care crezusem
intotdeauna ca e spus in bataie de joc sau ca ar avea la
baza o "pre-logica" neclara. Dar nu! este
insusi secretul renasterii. Daca nu ar fi existat,
stropul de apa nu ar fi putut nici sa dispara. Daca insa
nu dispare, nu se poate naste din nou pentru ca exista in
continuare. Si totusi dispare si nu reapare. Ce se naste
deci din nou? Sufletul sau nemuritor? si unde se afla? Si
atunci - inseamna ca nu se naste din nou? Nu este nici
aceeasi, nici alta.
Nimic din ceea ce se
intimpla nu ramine fara urmari, oricit de mici si
neinsemnate ar fi ele. Scurta existenta a picaturii de
apa precede alte transformari ale riului si acestea, la
rindul lor, determina existenta viitoarei picaturi.
Actuala picatura este cuprinsa in cea viitoare. Exista si
nu exista. Nu va renaste pentru ca nu s-a nascut
niciodata, pentru ca a existat dintotdeauna. Dar nici nu
va fi distrusa. Va parea distrusa cind va cadea in apa,
dar va exista in continuare.
Daca insa picatura a
aparut datorita unor factori concreti ( viteza de cadere
a apei, temperatura apei si aerului, gradul de inclinare
a terenului, directia si intensitatea vintului etc.)
atunci existenta sa individuala nu este determinata de
acest complex de imprejurari? Este deci existenta sa
intr-adevar individuala? Nu este picatura de apa mai
curind ceea ce a fost inaintea acestei transformari si
anume: o parte din suvoiul de apa care se prabuseste in
vale? (Nimeni nu ar ezita sa raspunda negativ la
intrebarea despre individualitatea picaturii de apa. Imi
dau insa seama ce consecinte ar putea avea asa ceva
pentru propria mea existenta.)
Privita din alt punct de
vedere, picatura de apa dispare brusc din cimpul vizual.
Nu vad decit riul. Totul, apa care curge, ca si cea care
se scurge in pamint (si este "supta" de
plantele de pe mal), cea care se pulverizeaza in aer ca o
spuma involburata sau ca o perdea fina de ceata - totul
este riul si numai riul. Picatura de apa pare doar sa
existe independent de riul din care provine. Nu este o
parte din riu, ea este riul inusi, iar riul este aceasta
picatura. Nu exista deci nici o picatura, exista doar
riul.
Dar ce este de fapt un
riu? Matca in care curge nu poate sa fie. Este deci ceea
ce curge in matca. Dar ce? Apa pe care o vad in acest
moment? Dar in urmatoarea clipa va fi doar un alt riu si
totusi acelasi. Ce se intimpla de fapt cu un riu atunci
cind se revarsa in altul, ca acest suvoi de apa care se
varsa jos, in vale, in riul ce coboara de pe masivul
Arpas? Dispare? Este distrus? Cum e posibil asa ceva? Sau
exista in continuare? Raspunsul e acelasi: exista si nu
exista. Ajunge in mare, iar norii de ploaie il aduc
inapoi sau altundeva. Ramine insa acelasi riu? Nu e nici
acelasi, nici altul. Ce este deci un riu? Nu exista nici
un riu, exista doar acest suvoi de apa, creat de un
complex de imprejurari. Un riu nu este.
Si totusi vad acest riu,
il cunosc, cind nu sint aici mi-l amintesc, aud susurul
apei, ii simt umezeala pe piele. Pot sa beau din el, pot
sa ma spal cu apa lui.
Si de ce, ma gindesc,
este de fapt atit de frumoasa o cascada? Am venit aici
pentru ca aceasta cascada este frumoasa. Dar in ce consta
frumusetea ei? Probabil in perfectiune. Oricit ar parea
de haotica si imprevizibila caderea apei peste stinci,
oricit de haotic s-ar pulveriza apa in cadere, totul
urmeaza niste legi clare, totul e acolo unde trebuie sa
fie, nimic nu e intimplator. Totul e... perfect. E asa
cum trebuie sa fie. Nicaieri altundeva nu putem intelege
aceasta ordine aparent dezordonata, nicaieri nu e mai
evidenta decit aici. Asta pare sa fie ceea ce ne
fascineaza.
E un simbol al vietii in
semnificatia sa cea mai profunda. Nimic din ceea ce se
intimpla nu este deplasat, totul e la locul lui, supus
legilor ce nu pot fi ocolite. Nimic bun, nimic rau, totul
e asa cum e: frumos. Este oare frumusetea lipsa de
prejudecati? Nu e ceva bun, nici ceva rau, ceva corect
sau incorect - este ceea ce este. Si asa cum este, e
frumos. Frumusetea, fara opusul ei, uritenia, fara ca
macar sa ne-o putem imagina. Dar acolo unde nu exista
uritenie, nu exista nici frumusete. Deci doar: frumos.
Mai mult decit atit: asa. Este vorba deci de fascinatia a
tot ceea ce ni se arata asa cum e, nimic altceva. Cine
spunea ca tautologie este atunci cind sustii: "Totul
este exact ceea ce este"?
Aceasta picatura de apa
imi sugereaza din ce in ce mai mult simbolul propriei
mele existente, al tuturor existentelor individuale.
Aruncata de suvoiul de apa, de viata insasi, intr-o
cataracta smulsa de virtejuri de principalul element din
care provine, pentru ca, dupa putin timp, sa se realature
acestui element. "Am fost acolo unde m-am aflat
intotdeauna, acolo unde sint mereu" - asa isi
descrie Tristan moartea; iar Isolda cinta:
"Cum sa parasesc
acest tarim ce lumea inconjoara", referindu-se la
moartea care, in mod paradoxal, este viata insasi.
Paradox? Doar vad riul
din fata mea, vad picatura de apa care din el provine si
care la el se intoarce. Moartea nu este sfirsitul,
nasterea nu este inceputul. Exist tot atit de putin ca
aceasta picatura de apa. O vad cum isi creaza propria
existenta, cum se desparte de apa din care provine, din
care pare sa fi facut parte. Si totusi - nu vad nimic,
oricit as incerca, nu vad decit acest riu, iar picatura
nu este altceva decit riul insusi.
Tot ce exista in jurul
meu - si eu insumi - nu este decit o astfel de picatura.
Nu exista nimic altceva decit acest riu, care este viata
insasi. Viata care pulseaza in acest Univers, in cele
care au fost si care vor urma, viata care - este. Fara
inceput si fara de sfirsit, de neoprit, de nedistrus,
vesnic ceea ce este, fara sa aiba nevoie de intrebari,
sublima - frumoasa?
What will be
will be well, for what is is well.
(Whitman)
Imi bag miiinile in apa
si imi ud fata. Ma indrept apoi incet spre cabana,
calcind cu grija pe urmele pe care le lasasem la venire
in zapada. Dan si Tea au coborit intre timp. Le explic de
ce am sosit dupa ei, desi plecasem cu o zi mai devreme.
Incepem apoi sa ne
despachetam rucsacurile, fiecare scoate bunatatile pe
care le-a carat. Pregatim o cina copioasa, ne sezam in
sala de mese neincalzita, bem vin fiert, stam de vorba,
planuim ce mai e de facut pentru Revelion si jucam carti
pina noaptea tirziu. Asa se incheie prima zi de Craciun -
intr-o atmosfera poate cam neobisnuita, dar foarte
placuta.
S-a facut tirziu, mergem
la culcare. Ne-am ales incaperea cea mai calda, lipita de
cosul sobei din bucatarie. Diferenta de temperatura ar
putea fi inregistrata doar cu instrumente de maxima
sensibilitate, dar - credinta muta muntii din loc. Ne
bagam in sacii de dormit - intinsi pe spate, cu miinile
incrucisate pe piept, aratam ca trei mumii egiptene
intr-un cavou intunecat ca incaperea fara ferestre in
care ne aflam. In scurt timp, celelalte doua
"mumii" trec in tarimul viselor. Mai ascult
putin vuietul riului care patrunde pina la noi, prin
peretii de lemn ai cabanei si cad intr-un somn adinc si
linistit.
|