Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Crăciun în munţii Făgăraş

Bookmark and Share

Crăciun în munţii Făgăraş - Partea a VIII-a
Sâmbata,
Craciun in muntii Fagaras - Partea a VIII-a
Prima zi de Craciun la cabana Turnuri

Pauza de reculegere la locul marcajului a durat prea mult, frigul incepe sa ma patrunda. Trebuie sa ma grabesc, sa dovedesc si ultima portiune de drum, inca un urcus abrupt pina la marginea padurii. De partea cealalta a vaii se poate zari cabana. Drumul aproape total inghetat este extrem de obositor si, dupa cum imi amintesc din primavara trecuta, nu exista nici o posibilitate de a-l ocoli. Alunec, cad, ma ridic, ma tirasc in patru labe. Toiagul nou-nout mi-a facut o basica in palma dreapta, dar se dovedeste totusi foarte util. Reusesc sa ajung la podet, trec de partea cealalta a vaii si urc panta abrupta pina la cabana Turnuri. Prima etapa a drumului s-a incheiat!

Pe cei neinitiati numele cabanei ii poate deruta. Nu, cabana nu are nici un turn, numele l-a preluat de la Turnurile Podragului din apropiere, un conglomerat de stinci abrupte care intrerup si domina coborisul lin al muchiei Podragu. Cabana este situata foarte aproape de riu, pe un grohotis format probabil inca in epoca glaciara. Cum din acest punct valea devine mai putin abrupta, locul respectiv a fost ales pentru construirea cabanei. Initial, la mijlocul anilor '60, Turnuri fusese conceputa ca loc de popas pe urcusul spre cabana Podragu. Valea Podragului (Zidul Mortii) O casuta din lemn care, desi nu e prea veche, se afla in stare deplorabila, nu te poti astepta nici macar la un minim de confort. Nu exista apa curgatoare, chiar si iarna esti nevoit sa te speli in piriu (daca ai curaj, eu il am cam rar). Sala de mese, care serveste si ca incapere comuna, nu poate fi incalzita. Cind soba din bucatarie e incinsa se poate deschide usa pentru a lasa caldura sa patrunda, numai ca pe tavanul scund se aduna imediat vaporii de apa care incep sa picure pe crestetele celor prezenti. Dar toate astea nu conteaza, gasesc aici intotdeauna ceea ce caut.

In primul rind imi doresc un ceai fierbinte. Ma duc in bucatarie si il salut pe Florin care, impreuna cu fosta lui sotie, Corina, administreaza cele doua cabane din aceasta vale. Nu e o afacere prea buna, ar trebui renovate, dar nu au de unde sa faca rost de fondurile necesare. Se straduiesc pe cit posibil sa mentina cabanele si sa ofere adapost drumetilor.

Dan, un prieten de-al lui Gabriel, si el tot din Pitesti, a sosit inaintea mea impreuna cu Tea (o cheama de fapt Filoftea, dar nu-i place numele), o neobosita alpinista din Pitesti. S-au mirat ca nu sosiem inca, doar plecasem cu o zi mai devreme, dar nu se nelinistisera, stiau ca nu mi se poate intimpla nimic si s-au dus la culcare.

Cu Florin port de multa vreme o discutie despre religie in general si despre budism in special. Desi ne vedem rar, reluam de fiecare data firul acolo unde l-am intrerupt ultima oara. Imi povesteste despre un maestru-Zen care tinuse un curs la Turnuri, dupa ce Florin il convinsese sa urce pina la cabana. Bietul de el! isi imaginase ca urcusul va dura cel mult patru ore, ceea ce s-a dovedit a fi o greseala. Corpolent si pe deasupra fumator, a ajuns la cabana cind se lasase noaptea - total epuizat, insa pe deplin impacat cu sine insusi si cu intregul Univers. Dupa cum mi-l descrie Florin, pare sa fie un om patruns de adevarata religiozitate, cu totul strain de aiurelile la moda ale mult trimbitatei "New Age". Pacat ca nu l-am cunoscut.

Incalzit de ceaiul fierbinte si citeva paharele de tuica, ies din cabana. Cerul e inca acoperit, mi se pare chiar mai innourat decit la urcus. Stratul de zapada e gros si compact, intrerupt doar de riul care vuieste in vale. Imi leg sireturile de la bocanci si pornesc in susul riului. Nu departe de cabana se afla o cascada pe care vreau s-o vad. Pe panta abrupta de pe malul riului se merge greu, dar, pasind apasat pe zapada usor inghetata, reusesc sa-mi sap mici trepte si inaintez fara probleme pina la cascada. Ma asez pe o piatra si incep sa privesc apa care se pravaleste peste stinci, turturii grei de gheata care s-au format pe rocile acoperite de muschi, iarba subtire dar rezistenta de pe malul riului. Prezenta apei face ca in acest loc temperatura sa nu fie foarte scazuta si astfel iarba poate supravietui chiar neacoperita de patura ocrotitoare de zapada. Simt stropii de apa ca o pulbere fina pe fata si pe miini.

Miinile? Ma strafulgera un gind, un gind nou, neasteptat. De fapt nu, nu e un gind, ci o revelatie, nu stiu de ce, nu stiu de unde. Privesc apa care se prabuseste in gol, spargindu-se in mii si mii de picaturi minuscule cind se loveste de stinca de la mijlocul cascadei. O picatura, una singura... Ce se intimpla cu ea? Pentru scurt timp se desparte de suvoiul de apa, isi traieste propria existenta, reuseste sa si-o mentina pina cind cade in riu si se reuneste cu suvoiul de apa. O viata scurta... ca viata mea.

Dar picatura aceea? Odata reintoarsa in apa dispare cu desavirsire? Nu pot sa cred asa ceva. Fusese parte din apa care curge la vale. Inlantuirea unor imprejurari a determinat catapultarea ei in aer. Daca nu ar fi existat, nu ar fi putut nici sa dispara. Continua deci sa existe chiar si dupa ce cade din nou in apa.

Dar daca si la urmatoarea piatra o picatura va fi aruncata in aer, este aceeasi sau alta? Imi dau seama ca la aceasta intrebare nu exista decit un raspuns tipic budist: nu e nici aceeasi, nici alta. Inteleg in sfirsit acest enunt despre care crezusem intotdeauna ca e spus in bataie de joc sau ca ar avea la baza o "pre-logica" neclara. Dar nu! este insusi secretul renasterii. Daca nu ar fi existat, stropul de apa nu ar fi putut nici sa dispara. Daca insa nu dispare, nu se poate naste din nou pentru ca exista in continuare. Si totusi dispare si nu reapare. Ce se naste deci din nou? Sufletul sau nemuritor? si unde se afla? Si atunci - inseamna ca nu se naste din nou? Nu este nici aceeasi, nici alta.

Nimic din ceea ce se intimpla nu ramine fara urmari, oricit de mici si neinsemnate ar fi ele. Scurta existenta a picaturii de apa precede alte transformari ale riului si acestea, la rindul lor, determina existenta viitoarei picaturi. Actuala picatura este cuprinsa in cea viitoare. Exista si nu exista. Nu va renaste pentru ca nu s-a nascut niciodata, pentru ca a existat dintotdeauna. Dar nici nu va fi distrusa. Va parea distrusa cind va cadea in apa, dar va exista in continuare.

Daca insa picatura a aparut datorita unor factori concreti ( viteza de cadere a apei, temperatura apei si aerului, gradul de inclinare a terenului, directia si intensitatea vintului etc.) atunci existenta sa individuala nu este determinata de acest complex de imprejurari? Este deci existenta sa intr-adevar individuala? Nu este picatura de apa mai curind ceea ce a fost inaintea acestei transformari si anume: o parte din suvoiul de apa care se prabuseste in vale? (Nimeni nu ar ezita sa raspunda negativ la intrebarea despre individualitatea picaturii de apa. Imi dau insa seama ce consecinte ar putea avea asa ceva pentru propria mea existenta.)

Privita din alt punct de vedere, picatura de apa dispare brusc din cimpul vizual. Nu vad decit riul. Totul, apa care curge, ca si cea care se scurge in pamint (si este "supta" de plantele de pe mal), cea care se pulverizeaza in aer ca o spuma involburata sau ca o perdea fina de ceata - totul este riul si numai riul. Picatura de apa pare doar sa existe independent de riul din care provine. Nu este o parte din riu, ea este riul inusi, iar riul este aceasta picatura. Nu exista deci nici o picatura, exista doar riul.

Dar ce este de fapt un riu? Matca in care curge nu poate sa fie. Este deci ceea ce curge in matca. Dar ce? Apa pe care o vad in acest moment? Dar in urmatoarea clipa va fi doar un alt riu si totusi acelasi. Ce se intimpla de fapt cu un riu atunci cind se revarsa in altul, ca acest suvoi de apa care se varsa jos, in vale, in riul ce coboara de pe masivul Arpas? Dispare? Este distrus? Cum e posibil asa ceva? Sau exista in continuare? Raspunsul e acelasi: exista si nu exista. Ajunge in mare, iar norii de ploaie il aduc inapoi sau altundeva. Ramine insa acelasi riu? Nu e nici acelasi, nici altul. Ce este deci un riu? Nu exista nici un riu, exista doar acest suvoi de apa, creat de un complex de imprejurari. Un riu nu este.

Si totusi vad acest riu, il cunosc, cind nu sint aici mi-l amintesc, aud susurul apei, ii simt umezeala pe piele. Pot sa beau din el, pot sa ma spal cu apa lui.

Si de ce, ma gindesc, este de fapt atit de frumoasa o cascada? Am venit aici pentru ca aceasta cascada este frumoasa. Dar in ce consta frumusetea ei? Probabil in perfectiune. Oricit ar parea de haotica si imprevizibila caderea apei peste stinci, oricit de haotic s-ar pulveriza apa in cadere, totul urmeaza niste legi clare, totul e acolo unde trebuie sa fie, nimic nu e intimplator. Totul e... perfect. E asa cum trebuie sa fie. Nicaieri altundeva nu putem intelege aceasta ordine aparent dezordonata, nicaieri nu e mai evidenta decit aici. Asta pare sa fie ceea ce ne fascineaza.

E un simbol al vietii in semnificatia sa cea mai profunda. Nimic din ceea ce se intimpla nu este deplasat, totul e la locul lui, supus legilor ce nu pot fi ocolite. Nimic bun, nimic rau, totul e asa cum e: frumos. Este oare frumusetea lipsa de prejudecati? Nu e ceva bun, nici ceva rau, ceva corect sau incorect - este ceea ce este. Si asa cum este, e frumos. Frumusetea, fara opusul ei, uritenia, fara ca macar sa ne-o putem imagina. Dar acolo unde nu exista uritenie, nu exista nici frumusete. Deci doar: frumos. Mai mult decit atit: asa. Este vorba deci de fascinatia a tot ceea ce ni se arata asa cum e, nimic altceva. Cine spunea ca tautologie este atunci cind sustii: "Totul este exact ceea ce este"?

Aceasta picatura de apa imi sugereaza din ce in ce mai mult simbolul propriei mele existente, al tuturor existentelor individuale. Aruncata de suvoiul de apa, de viata insasi, intr-o cataracta smulsa de virtejuri de principalul element din care provine, pentru ca, dupa putin timp, sa se realature acestui element. "Am fost acolo unde m-am aflat intotdeauna, acolo unde sint mereu" - asa isi descrie Tristan moartea; iar Isolda cinta:

"Cum sa parasesc acest tarim ce lumea inconjoara", referindu-se la moartea care, in mod paradoxal, este viata insasi.

Paradox? Doar vad riul din fata mea, vad picatura de apa care din el provine si care la el se intoarce. Moartea nu este sfirsitul, nasterea nu este inceputul. Exist tot atit de putin ca aceasta picatura de apa. O vad cum isi creaza propria existenta, cum se desparte de apa din care provine, din care pare sa fi facut parte. Si totusi - nu vad nimic, oricit as incerca, nu vad decit acest riu, iar picatura nu este altceva decit riul insusi.

Tot ce exista in jurul meu - si eu insumi - nu este decit o astfel de picatura. Nu exista nimic altceva decit acest riu, care este viata insasi. Viata care pulseaza in acest Univers, in cele care au fost si care vor urma, viata care - este. Fara inceput si fara de sfirsit, de neoprit, de nedistrus, vesnic ceea ce este, fara sa aiba nevoie de intrebari, sublima - frumoasa?

What will be will be well, for what is is well.
(Whitman)

Imi bag miiinile in apa si imi ud fata. Ma indrept apoi incet spre cabana, calcind cu grija pe urmele pe care le lasasem la venire in zapada. Dan si Tea au coborit intre timp. Le explic de ce am sosit dupa ei, desi plecasem cu o zi mai devreme.

Incepem apoi sa ne despachetam rucsacurile, fiecare scoate bunatatile pe care le-a carat. Pregatim o cina copioasa, ne sezam in sala de mese neincalzita, bem vin fiert, stam de vorba, planuim ce mai e de facut pentru Revelion si jucam carti pina noaptea tirziu. Asa se incheie prima zi de Craciun - intr-o atmosfera poate cam neobisnuita, dar foarte placuta.

S-a facut tirziu, mergem la culcare. Ne-am ales incaperea cea mai calda, lipita de cosul sobei din bucatarie. Diferenta de temperatura ar putea fi inregistrata doar cu instrumente de maxima sensibilitate, dar - credinta muta muntii din loc. Ne bagam in sacii de dormit - intinsi pe spate, cu miinile incrucisate pe piept, aratam ca trei mumii egiptene intr-un cavou intunecat ca incaperea fara ferestre in care ne aflam. In scurt timp, celelalte doua "mumii" trec in tarimul viselor. Mai ascult putin vuietul riului care patrunde pina la noi, prin peretii de lemn ai cabanei si cad intr-un somn adinc si linistit.

Autor: Werner Hintze
Înscris de: Vasile Coţovanu
Vizualizări: 4891, Ultima actualizare: Duminică, 5 Nov 2000



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Comentariu
Fără foto Sabiescu Silviu, Joi, 8 Mar 2001, 10:35

cel putin la prima citire este fascinant. ma bucur pentru ca acest german a reusit sa-si deschida larg inima nu stiu cum a fost scris si tradus textul, dar este suculent, cu fraze bine inchegate, cursiv chiar daca nu il cunosc tin sa il salut din suflet pe acest om

Fără foto Cătălin Petrescu, Miercuri, 29 Mai 2002, 23:23

Una dintre cele mai bune lecturi de care am avut parte vreodata .
Il felicit pe Werner Hintze si pe traducatorul articolului.

Fără foto Ciprian Thomas, Vineri, 1 Aug 2003, 2:01

O lectura interesanta, sincera si extrem de captivanta. Ma simt de parca as fi fost acolo. Intr-adevar, un articol care merita toata consideratia. Multumesc, domnule Werner. La buna recitire.:-D

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii