Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - No man's land - la granita dintre fantastic si real

Bookmark and Share

No man's land - la granita dintre fantastic si real
Sa tot fi fost vara lui 2006, in luna iulie, adica acum cativa anisori buni cand au avut loc cele povestite aici. Sa prindem din curgerea timpului o clipa dintr-o seara de vara, la munte, cand ochii raman atintiti in jocurile nebune ale flacarilor unui foc din crengi de brad, atunci cand scantei urca spre ceruri din cetina uscata . O noapte vrajita petrecuta fie prin vre-o stana, la povesti dintr-un timp invechit al ciobanilor ce odata stapaneau muntii nostrii, fiindu-le locatari si fratii intr-o unire simpla si frumoasa;fie pe la vre-un refugiu in mijlocul unei mici familii asa numai cum muntele poate sa faureasca intre straini. Sa facem deci din aceasta clipa un dulce prizonier al aducerilor aminte si sa parcurgem paginile urmatoare asemenea unui vals nebun intre vantul inaltimilor si timidele flori de colt . Ca si acum, si atunci se pare sa fi avut o problema cu avertizarile meteorologice ce se prezinta sub forma a diferitelor culori atasate unor coduri cica. Tin minte ca tot urmaream prognoza si atunci timp de vre-o doua saptamani, si tot ploaie si iar ploaie, asta in timp ce fereastra de timp in care puteam pleca se tot inchidea periculos de mult. Si cum se cade sa dau si cateva detalii tehnice, desi nu prea imi sunt mie pe plac: destinatia urma sa fie o bucata din granita Romaniei cu Ucraina, in muntii Maramuresului, pornind de la Vf Pop-Ivan si pana ne-or tine picioarele si vremea catre est, tinand linia crestei si implicit a granitei; participanti, Clau, acum plecata in Franta, Catalin Cerbulescu si eu. Cu toate ca inca cerul se anunta plumburiu pe cateva zile bune hotaram sa plecam la drum spre Sighetul Marmatiei pe 9 iulie 2006 sperand intr-o revedere cat mai rapida a soarelui. Pana la Cluj am avut tren direct si fiind pe noapte am dormit toti care cum a putut. Zorii ne prind in gara Clujului, incercand sa facem legatura spre Sighetul Marmatiei.de aici se schimba si conformatia vagoanelor, parca se zareste si alta mentalitate colectiva, o altfel de ordine, un plus de curatenie, chiar parfum in toaletele vagoanelor, completate de sapun si hartie igienica. Incep sa-mi doresc sa ma mut in Ardeal si pierd in continuare vremea in fata geamului, alergand cu privirea de-a lungul muntilor strapunsi de miriapodul de fier; a fost poate cea mai frumoasa calatorie cu trenul de pana acum;superba insiruirea satelor si cantoanelor mai mici ori mai mari asemenea margelelor unui sirag pe umerii muntilor, ocupandu-si locul atat de firesc cum rar am ajuns sa mai intalnesc. Alunecam de-a lungul Tisei la o aruncatura de bat de limita acestei tari. Ce nume vechi poarta acest rau, ca si cum ar curge in istorie aducand din trecut pe unduirile lui faptele de vitejie ale inaintasilor nostrii . Traversam Maramuresul si pe la 9 suntem in gara din Sighetul Marmatiei. La cateva sute de metrii de gara, pe un stalp de iluminat public gasim ca o avangarda a armatei ce va urma (cum credeam noi), primul marcaj turistic, o cruce rosie pe fond alb, ca o chemare muta spre creasta. Hotaram sa amanam putin plecarea, nestiind cand v-om mai ajunge sa batem atata cale pana aici si hotaram sa facem un mic ocol spre Sapanta. Din cate am inteles se lucra la ceea ce urma sa fie cea mai inalta biserica de lemn din Europa. Nu prea le am eu cu religiile si alte credinte in diferite zeitati, obiceiuri si reflexe de gandire conditionata, ce sunt venite din copilaria nefericita a umanitatii, si inca persista, din pacate pentru evolutia acestei lumi, dar am ramas impresionata de ceea ce pot face acei mesteri din lemn. Sa vezi o scara lunga de 10 m sculptata in sectiunea longitudionala a unui copac, podele, sindrila in mii de bucatii, fiecare manual facuta, trandafiri ce par a inflori din lemnul fatadelor, atat de bine lucrati. O, da! imi plec faptura in fata maiestriei si muncii herculiene a acestor mesteri de mii de ori mai rapid decat as face-o in fata unui barbat imbracat in vesminte negre arabesti a carui munca se refera la invatarea pe de rost a unor rugaciuni si bagatul spaimei in copii prin crearea posibilitatii ajungerii lor intr-un infricosator loc denumid iad. Ne intoarcem in Sighetul Marmatiei, dam tarcoale prin centru vre-o ora pierzand vremea pana la plecarea microbuzului spre Repedea (daca imi aduc aminte bine numele localitatii). Pana acum ploaia nu isi trimisese soli catre noi dar pe picior de plecare se scutura spre noi voioasa si zglobie asemenea unei copile ce duce spre casa cobilita cu apa. Pe amiaza ajungem si la postul de graniceri din Repedea, unde dam cu subsemnatul si ne luam angajamentul solemn de a nu parasii pamantul acestei tarii. Cam ciudat semntimentul dat de intersectarea unei ture frumoase cu probleme oficiale si posibilitatea incalcarilor anumitor legi. Trecem cu bine, ne luam hartiile si bobinam in sus spre sat pana la iesirea pe valea raului Repedea. Fiind pe teren necunoscut, dam sa intrebam pe ce ulita trebuie sa o apucam spre cantonul de graniceri. Trebuie sa mentionez ca pe aici se gasesc sate de ucrainieni si noi tocmai intr-unul din acestea am nimerit. Stiam cam ce inseamna sa fii tratat cu raceala si ignoranta ca vorbitor de limba romana de prin maghiarime, dar astia ii intrec rau de tot. Ne simteam prinsi intr-o menghine de priviri rele, doar ca nu ne-au luat la bataie, desi nu cred ca mai lipsea mult. De fiecare data cand incercam sa aflam vre-o informatie ni se raspundea intr-o rusa corcita cu ucrainiana de ne prindeam urechile. Ce m-a socat a fost rautatea batranilor, erau doua babute de vorba la poarta, mai ca nu ne-au altoit cu bastonul, de parca limba romana le producea dureri acute la auzul ei. Pana la urma reusim sa iesim din belea, si abia cand ne-am departat la o distanta considerabila de sat am rasuflati linistiti de parca ne luptasem cu cine stie ce balauri. Urat sentimentul de ura intre oameni, ura nejustificata si bazata doar pe diferenta intre originile fiecaruia. Dar destul cu introspectia caci seara adie in aer, mai sunt cam 3, maxim 4 ore de lumina si ne asteapta vre-o 15 km de drum forestier namolit bine de atatea saptamani de ploaie, namol bine framantat in slauri imense de catre activitatea forestiera intensa din zona. Cu toate ca suntem la 500 de km distanta de casa si 3 grade diferenta latitudionala se simte in clima si vegetatie schimbarea. Totul parca musteste de apa si muschi de-un verde turbat, zonarea vegetatie pe altitudine scade, zona de molid incepand chiar mai jos de 1000 de metrii. Tot sorbind din privire peisajul parca fugit din taigaua ruseasca trec pe sub picioarele noastre cativa kilometrii buni din drum, cand din spate ajunge la noi uruitul unei masini mari ce se chinuia sa urce. Sub egida “daca tot e, de ce sa nu ne incercam norocul ” dam sa ne intoarcem spre masina, numai ca deja soferul oprise si ne astepta sa urcam. Ne parcheaza la cantonul de graniceri unde dam iar explicatii si lasam datele de contact. Spre deosebire de cei din sat, granicerii de aici nu mai aveau in priviri acea expresie de mirare, neintelegere si prejudecata ce ne facuse sa stam smirna sa nu-i suparam cu ceva. Primul lucru care ni-l interzic este apa din parul ce curge de-a lungul vaii, sub motivul unei mine de uraniu ceva mai sus. Urmeaza niste remarci haioase cu privire la marimea neobijnuita a pastravilor si a vidrelor din rau si cum ca daca il mai supara nevasta, o sa ii aduca o haina din blana respectivelor vietuitoare. Terminam cu cele lumesti si ne duce Alexa intr-o poienita vis-à-vis de canton, sa punem cortul si pleaca spre ale lui, cu promisiunea de a revenii pe seara la o cana de vorba. Era prima tura a cortului, un Hannah Vertigo, numai bun pentru o asa tura, iar ca un facut si-a inceput existenta lui printre crestele Carpatilor cu stangul; de fapt stapana a fost de vina. Cum spuneam, ne apucam sa montam cortul, asezam betele, il intindem si la 500 de km de casa realizam ca si cuiele se afla tot la aceiasi distanta de noi, adica bine mersi acasa, in pat. Iau la pas toti bradutii de pe margina poienii si ma pun pe cioplit taruse pentru cort. Reusim sa intindem si sa fixam cortul mai bine decat as fi crezut, noroc de cateva cuie de rezerva de la cortul lui Catalin ce ne dau putina siguranta. Acel cort mi-a fost camarad de poteca doi ani de zile, vara, iarna, si pana acum a fost unul dintre cele mai bune ca raport pret calitate (un singur minus la el erau fermoarele de la tenta, care atunci cand era bine inchis cortul se desfaceau). Am ramas fara el intr-o primavara pe la Herculane, cand dupa mai bine de 40 de ore de nesomn am pus decat un cort, si restul echipamentelor, printre care si cortul meu strans, erau un absidele cortului pus. O parte din noi atunci au plecat in oras sa ia de mancare si eu am ramas cu inca o persoana la cort. Rupti de oboseala am adormit, si hoti au scotocit fara probleme printre rucsaci in abside, ba chiar au furat si din cort (cu noi in el) sacii de dormit inca ramasi nedesfacuti. Cea mai urata parte a venit atunci cand am realizat ca cei care au facut o asemenea fapta stiau ce furau, alegand doar echipamentele mai bune ca firma si stare de uzura. Atunci am plecat in tura cu un rucsac de 18 kg si m-am intors cu chitara in spate ca un veritabil hoinar. Nu va mai spun ca atunci mi-au furat si actele, fiind portofelul in rucsac, iar un an mai tarziu, datele mele personale ajungand prin cine stie ce maini si-au croit drum pana in penitenciarul de maxima siguranta din Timisoara. Fiind la moda plimbatul detinutilor de la sectie la alta, si cum justitia din Craiova e recunoscuta pentru usurinta cu care ia spaga, mai toti detinutii trageau in Craiova mai ceva ca ursul la zmeura. Una din cele mai cunoscute practice pe atunci era sa dea in judecata pe cineva din orasul respectiv. Eu am cazut in aceasta masinarie idioata, numita sistemul judiciar din Romania, unde este nevoie doar de datele pesonale ale cuiva pentru a il da in judecata, nu si de probe pe care sa iti bazezi gestul de a chema in judecata pe cineva. Partea hilara a fost motivul pentru care eram chemata in judecata: respectivul detinut afirma ca am un copil cu dansul si nu il recunosc de tata, de era sa faca mama infarct cand a primit citatia acasa. Si asa au zburat atunci 10 milioane pe geam, pt o prostie, in loc sa intre intr-un nou cort. Am facut aceasta mica paranteza de la jurnal pentru a va putea avertiza si pe voi sa fiti mai atenti cu corturile si cu datele voastre personale, nu de alta, dar se fac averi cu CNP-urile altora prin puscarii, chiar si la ora actuala, de multe ori chiar avocatii le dau datele necesare pentru deschiderea unei actiuni. Revenind la ale noastre, punem tabara la punct, si ne bagam sub o forma de foisor sa ne adapostim de burnita ca sa papam si noi ceva. Ramane la vorba tot cu ochii spre creste incercand sa ghicim pe unde o v-om lua maine. La un moment dat se aude ceva fosnind prin spatele corturilor, dar nu bagam de seama, caci pana la corturi sa tot fi fost vre-o 30-40 de metrii. La nici cinci minute apare Alexa si Andrei cu doua cani de ceea ce pare a fi lapte (am aflat ca ar fi ceva cu smantana si branza specific zonei) tot razand la noi ca doar ce a trecut pe acolo ursul in vizita. Noi ne-am albit usor, usor concurand la culoare lichidul din cani. Ne linisteste Alexa, asigurandu-ne ca va fi la noapte la 10 metrii de noi, caci tot avea de paza. Inca vazandu-ne nedumeriti si destul de speriati ni-l arata pe cel care il va insotii in patrulare, un frumos pistol mitraliera cu pat rabatabil, spre linistea tuturora. Clau papa in viteza ambele cani, la cat de mult ii place ei laptele si tot ce tine de domeniul asta, nici nu ma mir, iar noi ne punem la povesti, incercand sa descalcim situatia pentru maine si sa mai prindem cateva sfaturi pentru zona de creasta. Ne anunta ca si ei vor urca maine, pentru ca le incepe perioada de patrulare sus, asa ca vor fi acolo pentru a ne ajuta cu orientarea, ne dau cateva directii vagi pentru traseul de apropiere de creasta si ramane sa discutam mai multe maine seara. Facem drum intors la corturi, fiecare pe la al lui, si somn de voie caci maine presimt eu o balaureala de toata frumusetea. Asa linistita nu am dormit niciodata la cort, stiind ce gardian de plumb ne pazeste oasele. Dimineata, cand noi abia ieseam amortiti din corturi, cei doi graniceri trec razand pe langa noi, cu promisiunea de a ne revedea sus. Arunca in aer o intrebare despre cum a fost somnul, dar nu mai apucam sa raspundem ca ii si vedem disparand in padurea de brad. O ora mai tarziu le urmam exemplul si ne incepem asaltul. Ceea ce ne izbeste, cu toate ca stiam, este lipsa marcajelor. Fiind zona de granita, si o cunoscuta ruta de contrabanda se intelege acest aspect, dar, cu toate astea tot am avut un mic sentiment de ratacire. Toate au mers bine pana la prima intersectie, caci Alexa ne spusese sa tinem drumul de taf. Problema era ca acum aveam doua drumuri, in loc de unul. Alegem unul dintre ele fix dupa metoda “din oceanul Pacific, a iesit un drum mai mic…” si ii dam inainte cu increderea doar putin mai scazuta. Acest indice barometric al linistii noastre interioare avea sa scada vertiginos la nici cinci minute la o alta intersectie. Aici mergem dupa principiul “o luam pe drumul care urca”. Vre-o douazeci de intersectii mai tarziu, si cu o incredere aflata undeva la 6 metrii sub nivelul solului dam de prima urma de activitate umana, sub forma unui zgomot infernal. Magnifica fiinta si omul, este capabil sa coboare in abisurile negre ale deznadejdei si sa le urce intr-o fractiune de secunda, uitand cu desavarsire cat de mizerabil se simtise doar cu cateva momente in urma. Daca doar prezenta umana ne facuse sa prindem aripi, dupa ce am stat de vorba cu muncitorii de la exploatatia forestiera, si am aflat ca suntem pe drumul cel bun, riscam sa ne traga pe dreapta Sf Petru pentru depasirea vitezei legale de falfaiere din aripi. Semana cu un musuroi de furnici muntele, bradat de atatea drumuri de taf, incat am constat noi ca urcasem muntele mai mult in zig-zag si mersem cam de 3 ori mai mult decat o ruta directa pana aici. Putin mai sus de muncitori punem si noi de o pauza si de ceva de mancare sa mai inlocuim din caloriile mancate de stresul multitudinilor de alegeri. E clar, in viata mea nu o sa pot juca alba-neagra, eu una m-am saturat sa tot aleg dupa principiul “asta are, asta n-are”. Al dracului de mare consumul de energie! Catalin zareste ceva mai sus o copila la cules de afine si brusc ni se face la toti o pofta nebuna de afine. Punem toti si strangem 10 lei, iar Catalin o ia la pas spre fata sa cumpere afine. Acum ori ca fata nu se astepta, ori ca statura destul de impunatoare a lui Catalin in pantaloni scurti a speriat-o, nu v-om sti, cert e ca a luat-o saraca la fuga lasand si galeata si pieptane jos. Catalin tot alerga cu oala de ceai in mana, strigand dupa ea ca vrea sa cumpere afine, fatuca o luase la sanatoasa serios. Pana la urma franturi din tipetele lui Catalin au ajuns pana la ea, si intelegand despre ce e vorba a coborat spre noi intr-un final. Apoi a urmat o intreaga serie de explicate ca vrem sa cumparam ceva afine, se vedea clar ca nu mai patise asa ceva pana atunci, caci nici nu stia cat sa ne ceara. Cand s-a vazut cu hartia de 100000 de lei in mana ne-a tras un zambet de am ramas socati;era o manifestare a bucuriei pure extraordinara, iar noi fiind obijnuiti cu atatea zambete false in jurul nostru de prea mult timp am ramas incremeniti la o astfel de emotie nedisimulata nici macar o miime de secunda. Poate atunci am reinvatat sa zambesc asa cum mi-a fost dat sa o fac, caci daca esti atent fiecare om ce-si incruciseaza drumul cu al tau chiar si pentru cateva clipe te poate invata ceva ce nu stiai sau poate ai uitat. Am impartit afinele in trei si am lasat mancarea pentru seara. Cand am terminat afinele, aratam ca scapati din filmele cu indieni, manjiti pe fata, pe buze, de maini nu mai zic. Catalin ne trage cateva poze rapid si ne boteaza pe loc “Tribul Mancatorilor de Afine”. Il imputernicim pe el drept Mancatorul Sef si il rugam sa intrebe spiritele incotro sa o luam. Catalin isi ia rolul in serios si dupa o mica transa de mancat si restul afinelor ghiceste in papilele gustative drumul cel bun, asta in timp ce noi tineam ochii inchisi si el vorbea cu cei de la exploatare. De multe ori norocul a tinut cu noi, dar la un moment a dat si el rateuri, asta si pentru ca nu am mai dat de afine pe drum spre a putea imbuna marile spirite ale micului nostru trib. Asa ca ne gasim in postura unui drum infundat la marginea unui parau. Nu paraul era problema, ci ceea venea dupa el, un versant abrupt cu o panta de 70% plina cu vegetatie de ziceai ca am sarit din munti in jungla. Catalin lasa rucsacul jos si pleaca in recunoastere, folosind pentru vre-o 10 minute betele telescopice pe post de maceta. Striga plin de deznadejde ca e imposibil sa o luam pe acolo. Facem drum intors vre-o 2 km si o luam la stanga la urmatoarea intersectie, mai mergem si de-a dreptul, pana ajungem intr-un final in exploatarea de care ne-au zis cei de mai jos. Urmeaza proba de 500 de metrii busteni, si ajungem intr-un final vlaguiti la capatul acestei poieni artificiale, deplorabila ca peisaj, si reusim sa zarim stana din apropierea crestei. Stiam ca de aici mai mult de 20 de minute nu mai avem pana la locul de campare si ne mobilizam ultimele resurse pentru asaltul final din acea zi. Trecem cu bine de stana si poposim pe un platou imens tapetat cu iarba inalta pana la ghenunchi ce unduieste ametitor in bataia vantului. Ma simt prinsa intr-un film vechi, si ne dam toti batuti in fata peisajului. Lasam rucsaci jos spre a face o baie in imensul lac verde ce se intindea sub picioarele noastre. Cat timp ne-am dezmierdat noi in atingerea gingasa a firelor de iarba, dinspre stana a urcat la noi o copila. Sa fi avut vre-o 12-13 anisori. Am inceput sa vorbim cu ea, tot intreband de un loc de campare cu un izvor prin apropiere si de cei doi graniceri. Nici nu apucam sa ne dezmeticim ca si incepe sa alerge pe langa noi, bucuroasa ca stie ea un loc. Imi ia rucsacul de jos, curioasa sa vada cum e, eu ma sperii, stiind cat de greu e si dau sa il iau, insa nu mai apuc ca ea si era cu el in spate si o luase la sanatoasa inspre locul cu pricina. Am ramas socata de ce forta putea sa aiba, mai ales la o varsta asa de frageda. Dupa vre-o 700-800 de metrii se opreste pe o limba de pamant aflata intre doua paraiase, numai buna de pus corturile. De aici urmeaza ca un zid de aparare linia crestei, cam la vre-o 200 de metrii diferenta de nivel deasupra noastra. Un loc mai bun de pus cortul nici ca se putea. Desfacem izoprenele si o poftim sa ia loc, cat cautam prin rucsaci ceva dulciuri. Icep sa apara cateva ciocolati, 2 batoane cu cereale si o mana de bomboane. Si acum imi mai aduc aminte rasul ei si bucuria pentru acele maruntisuri, caci si eu in copilaria mea, cand erau mai rare ma bucuram nespus la o ciocolata sau un jeleu sub forma de banana imbracat in ciocolata. Ne punem la povesti si aflam ca urca aici in fiecare an de prin mai pana toamana cu parintii, au o turma de vacii (a fost prima stana de vaci peste care am dat) si era mandra ca deja merge singura cu vacile in creasta. Imi era greu de inteles cum o fetita asa mica si fragile putea stapanii o turma de 30-40 de animale, dar aducandu-mi aminte de isprava ei cu rucsacul, incep sa ii dau crezare. Pleaca cu parere de rau, promitand sa revina mai pe seara. Acum ca ne-am tras sufletul si transpiratia incepuse sa se raceasca pe noi, ne apucam sa montam corturile iar apoi sa punem de mancare, caci efectul energetic ale vestitelor afine se cam dusese. La un moment dat o vad pe Clau mai crispata decat de obicei, dar nu mai apuc sa intreb ce are ca se napusteste ca turbata spre rucsac cautand cu disperare un articol indispensabil in acel moment. Dispare ca vijelia dupa prima stanca din vale cu sulul de hartie dupa ea. Zece minute mai tarziu revine trasa la fata, cu o expresie de om epuizat total. Mai apuca sa bolboroseasca ceva legat de laptele de aseara si afinele de azi si dispare in cort. Eu si cu Catalin ne facuseram probleme sa nu fi avut ceva de la apa bauta pe drum din diferite paraie, dar punand cap la cap franturile ei de propozitii realizam ce patise colega noastra, si cum dupa ce scapi de griji si realizezi ca ti le-ai facut degeaba am dat-o in rasu-plansu. Pana isi revine Clau, pregatim masa putin pe fuga, manati de niste nori neprietenosi ce traversau valea spre noi dinspre pantele Farcaului. Am mai apucat sa mancam si apoi s-a pus si ploaia. Acum de voie de nevoie ne-am bagat in cort, oleaca mai devreme decat ar fi trebuit, si daca e ceva ce dispretuiesc e statul de nevoie in cort, mai ales unul mic in care singurele miscari pe care le puteai face era sa te intorci de pe o parte pe alta ca puiul la rotisor, pe fundal de poaie izbita in supratenta cortului. Tot rotindu-ma eu la foc constant aud batand in cort, se intorsese fetita, dupa cum promisese. Catalin din celalt cort ia parte la discutiile dintre noi prin sistemul telegraf intre corturi, si asa a mai trecut vre-o ora de povesti, intrerupta brusc de mama fetitei ce a venit val vartej la noi. A scos-o pe saraca fata in palme afara, de am ramas socati, am incercat sa ne cerem scuze, nu prea intelegeam noi ce facuse, caci vorbea in ucrainiana, dar banuiam ca ii speriase mama, aceasta nestiind unde ii disparuse fiica. Mai povestim ce mai povestim, mai o gluma si intr-un final somnul ne prinde din urma, adanc si fara drepturi la replica. Neuronii imi dau trezirea destul de devreme, doar pentru a ma izbii de aceeasi perdea continua de apa de aseara, ce nu dadea semne ca s-ar oprii. Cum e clar ca nu v-om face nici o miscare azi pentru a nu ne vedea in situatia de a ne ratacii prin Ucraina, incepem ziua anemic cu deja mult prea obositorul stat de pomana in cort. Mesterim cate un ceai si o cafea si ii dam cu povestile inainte. Din una in alta, Catalin ne povesteste din una din turele lui prin Maramures, cand tot asa dupa cateva zile de balaurit ajunge la o stana. Aici, baciul stanei era un batran destul de inaintat in varsta cu care Catalin a tot incercat sa se inteleaga in privinta directiei de mers. Ciudat era, spunea Catalin, ca aveam impresia ca il inteleg si cand vroiam sa pun cap la cap cuvintele nu mai iesea nimic, de parca era pasareasca veche;m-am tot chinuit asa ceva timp pana m-am prins ca defapt limba vorbita de baci era aromana sau o forma a ei de prin zona, incheie Catalin. Si cam asa s-a scurs toata ziua mai o poveste, mai o foiala, ce sa mai, plictiseala mare. Spre amiaza ploaia da semne vagi de pauza, insa norii tot raman atarnati in creasta. Cum terminasem de lecturat de doua ori si ultima bucatica de ziar ratacita prin rucsac la invelitul mancarii, hotarasc cu Clau sa incercam sa urcam pana in creasta, poate reusim sa prindem o urma de semnal, sa dam de veste si pe acasa. Dupa vre-o 100 de metrii dam de tufele cu afine si o tinem dintr-o tufa in alta pana sus. Ca un noroc, prindem o fereastra in nori si reusim sa ne bucuram de prima raza de soare de doua zile incoace. Cat timp am dat noi telefoanele de rigoare, din creasta din dreapta a inceput sa coboare spre noi o turma de mioare. Cand am terminat cu telefoanele deja eram inconjurate de oi. Cum pana acum nu am avut nici o rezerva in a intra in vorba cu ciobanii, nici acum nu am vazut de ce sa nu o facem, mai ales ca fiind in creasta puteam sa corelam mai bine informatiile despre zona pe care ni le-ar fi dat. Nu cred sa fi deposit in varsta 35 de ani cei doi ciobani. Ne-au aratat cam pe unde e granita, incotro spre vf Pop-Ivan iar apoi lucrurile au luat o intorsatura ciudata: au inceput timid cu intrebari legate de munte si de ce facem asta si apoi cu apropouri voalate cum ca daca tot ne place atat de mult muntele de ce ne casatorim aici la munte, ei sunt doi, noi suntem doua. Clau deja incepuse sa fiarba de nervi, tot cautand o solutie de iesire din impas;se tot uita saraca la corturile ce acum pareau doua varfuri de ac, doar o iesii Catalin afara. Treptat cei doi ciobani au inaintat si ceva propuneri concrete legate de o vizita la stana lor care se vedea in vale undeva in stanga corturilor cam la un kilometru. Intr-un moment de inspiratie divina, Clau le propune sa trecem noi mai pe seara pe la ei, insa acum trebuie sa coboram la corturi sub pretextul ploii. Nu vreti sa stiti ce viteza am avut pana jos, dar mai mult de cinci minute nu cred sa fi facut, si urcasem in 40 de minute. Ajungem la Catalin cu limba scoasa de atata alergat si incercam printre gafaitui sa ii explicam ce era sa patim, si ca ar fi bine sa mutam corturile mai spre dreapta cat mai mult posibil. Probabil toata amestecatura intre expresiile noastre ingrozite, gesticulatiile largi ale mainilor si vorbirea telegrafica ii creaza lui Catalin un tablou atat de hilar incat se prabuseste pe jos tinanduse de burta sa nu lesine de ras. Printe sughituri si hohote de ras mai scapa cate un cuvant la adresa noastra. Dupa ce se mai linisteste putin sub ploaia de priviri taioase, incearca sa o mai scalde cu o mica poveste, de pe la inceputurile anilor ’90, cand tot asa o mai patisera doua colege de tura, numai ca dansele fiind soare mergeau pe traseu in costum de baie si rucsacul in spate; spre nenorocul lor o mai si luasera inainte, iar cand le-a prins din urma Catalin s-a vazut pus in postura de a negocia cu un cioban care neaparat vroia de nevasta una dintre domnite. A incercat sa ne linisteasca putin Catalin, tot razand ca are experienta in negociatul de fete, si pana la urma, mai de har mai de mar acceptam sa ramanem cu corturile pe loc sub promisiunea solemna a lui Catalin ca ne va pazii el. Am uitat sa va spun ca cele doua izvoare ce incadrau corturile noastre erau tare ciudate, dupa cum a descoperit Catalin: unul avea apa rece ca ghiata, si unul o avea calduta, numai buna pentru o baie. Ne retragem in cort ca sa ii lasam posibilitatea lui Catalin de a se bucura nestingherit de propietatile calorice ale celui de-al doilea parau. Toate bune si frumoase, numai ca la un moment se aude un chiot in toata valea de ziceai ca se pravala muntii;dam sa iesim dar urmeaza un al doilea sunet care ne anunta sa nu iesim inca, ca nu apucase sa se imbrace. Pana la urma reusim sa intelegem si noi ce patinse Catalin, cand ne arata pe malurile paraiasului cateva lighioane mici si negre, asemanatoare pana la identificare cu lipitorile. Incredibil, nu se poate, la o asemenea altitudine. Cautam si in primul parau, si dam si acolo de ele. Cel mai improbabil loc in care te-ai fi asteptat sa gasesti lipitori era un parau la 1600 de metrii altitudine. Ne-am facut plinul la patanii pe ziua de azi si hotaram ca cel mai bine ar fi sa mancam ceva si sa incercam un somn, cu promisiunea ca orice ar fi maine, ploaie, soare, tot sa o luam din loc. Dimineata strangem corturile in viteza si refacem drumul de ieri spre creasta. Trag cu Clau o ocheada spre stana cu pricina si mustacim a victorie. Urcam din sa pe primul varf, apoi pe urmatorul, unul dupa altul insirate cuminti spre nord. Dupa o ora de mers dam de Alexa si Andrei, poposim la o mica orientare, ne explica incotro spre Pop-Ivan, chiar daca nu se vede inca, trebuie sa tinem linia crestei si promit sa ne ajunga din urma. Ne explica ca micuta poteca pe care ne aflam este chiar linia de granita, si in dreapta e Ucraina, iar in stanga Romania. La un moment dat Alexa se lanseaza in fuga spre platoul de jos, si Andrei mai apuca sa zica ceva legat de contrabandisti. Sub ochi nostri are loc o urmarire parca scapata din vestul salbatic. Alexa deja coborase mai mult de jumatate din cei 200 de metrii diferenta de nivel pana in platou si incerca sa taie calea celor doi contrabandisti, incarcati fiecare cu cate o geanta imensa de umar; vuieste valea de somatiile celor doi graniceri, insa nu se trage nici un foc de arma caci reusesc sa ii imobilizeze pe contrabandisti destul de rapid. Urmarim toata scena ca trasniti, chiar nu ne asteptam la o astfel de intamplare. Punem rucsacii in spate si o luam la drum caci timpul nu ne asteapta sa ne dezmeticim dupa o asa patanie. Incercam timid sa glumim spre a schimba starea de spirit, Clau topaia tot in stanga si in dreapta potecii, nehotarandu-se in ce tara sa isi faca drumetia. E tare ciudat acest masiv, o apropiere a doua tipuri de munti totali opusi, doua creste principale sub forma de T. Partea de sus a t-ului pe care ne aflam noi acum, muchia ce ducea spre Pop-Ivan poarta in structura ceva din salbaticia Fagarasului, cu caldari adanc fragmentate probabil de ghetari, cu abruptul spre partea Ucrainiana, iar spre Romania coboara in vai adanci dar frumos rotunjite asemenea parti sudice a Fagarasului, si toate acestea la 1800 de metrii, bine tapetat cu jnepenis pitic, iarba trosnind in verde inchis si muschi ce iti mangaia talpa piciorului asemenea unei catifele supradimensionate. La unul dintre popasuri, Clau renunta la bocanci si hotaraste sa urce desculta, alegere ce ma nelinisteste putin. Dar poti sa te intelegi cu nebuna? Cand isi pune ceva in cap sau isi doreste ceva nu mai ai sanse sa o poti impiedica. Ma linistesc abia dupa cateva sute de metrii cand realizez ca e in regula, si chiar imi confirma ca e o adevarata desfatare sa mearga desculta pe covorul acela de muschi. Intre timp Alexa si Andrei ne depasesc insotiti de doi oficiali probabil mai mari in grad. In treacat ne arunca un zambet complice si isi continua drumul. Urmeaza o coborare zdravana de cel putin 150 de metrii diferenta de nivel pana intr-o sa adanca si apoi ultima urcare pana pe Pop-Ivan. Imi aduce aminte de urcarea pe Serbota aceasta ultima parte. Cat mi-am tarat eu oasele pe acest ultim urcus Clau a si ajuns sus, parca prinsese rachete sub talpi de la muschiul verde. Se pare totusi ca vremea a tinut cu noi, si avem parte de o panorama superba a crestei pana departe. Putin mai jos de varf, creasta se bifurca o parte mergand pe partea cu Romania si o parte coborand spre Ucraina , pe acesta din urma vazandu-se in sir indian cam 7-8 persoane. In 20 de minute ajungem la o adevarata multime pe vf: noi trei, cei doi graniceri plus cei doi mahari sositi, dupa cate am vazut, din propie pofta de a vizita, si nu se puteau lipsi de garda pazita (probabil se temeau si ei, ca si noi doua, de ciobani…) si inca vre-o 8 tineri ucrainiei care nu cred sa fi avut mai mult de 18 ani cel mai mare dintre ei. Oricat ne-am chinuit nu am aflat prea multe denumiri din zona, desi ajunsese sa ma fascineze piciorul care pleca putin mai jos de vf inspre Romania. Aducea a Piatra Craiului, numai ca era imbracat complet in muschi si iarba. In afara putinei stancarii in zonele de abrupt si cateva limbi de zapada, nimic nu scapa invaluiri verzi; atat de bogata in precipitatii este zona incat viata musteste in fiecare coltisori si imbraca fiecare piatra. Sub egida “omul vine, sta oleaca apoi pleaca” o luam usor la vale. In saua adanca reusim sa scapam de cei doi papitoi veniti in plimbari, sunt preluati de o alta patrula spre a fi coborati la canton, iar noi ramanem cu Alexa si Andrei care promit sa ne duc ei la un loc de campare in seara aceea. Pe cat de mohorata a fost vremea ieri, pe atat de de superba este azi, si intr-una din pauze incropim ad-hot o sedinta de scaldat in soare pe unul din multitudinea de varfuri. Ce senzatie sa stai tolanit pe muschi verde si sa nu ai nici un fel de grija, admirand un peisaj mirific, lasand timpul sa se scurga linistit, fara a-ti mai pasa de absolut nimic, intr-o atmosfera molcoma si pasnica parca desprinsa din viata lenesa a unui sejur in Vama. Ne trezeste din molesala o adiere mai rece si ii dam la vale caci seara nu astepta dupa noi. Dupa un timp coboram din creasta undeva la capatul opus al platoului in care pusesem corturile cu o seara in urma. Lasam in urma tabara tinerilor ucrainieni care incinsesera un foc, lucru total interzis in zona de granita si ne indreptam catre ceea ce pare o casuta. Ajunsi acolo observam mai bine stabilimentul, trei pereti plus un pod nu prea bine izolat in care urmau sa doarma Alexa si Andrei, cu o masa si doua bancute in fata casutei. Noi punem corturile la vre-o 200 de metrii de ei, si apoi revenim la masuta sa luam masa impreuna. Se pune la bataie ceva slana, ceapa si vre-o doua conserve, ceai si supa, si incropim toti cinci un festin pe cinste Ne punem la povestile de rigoare dupa masa. Nu pot sa nu remarc echipamentul sumar, daca nu chiar lipsa lui, ce se rezuma la cizme de cauciuc, doua geci putin mai groase, dar care la o ploaie se vor imbiba cu o cantitate enorma de apa, iar pe post de saci de dormit, doua paturi subtirele. Din pacate, ne spun ca si in timpul iernii au acelas echipament, asta in conditiile in care zapada poate ajunge si la 10 metrii in mod normal in aceste zone. Singura piesa de echipament care avea cat de cat o utilitate era un binoclu de vedere nocturna, din cauza caruia in noaptea aceea eu si Clau ne-am cam chinuit in gasirea unui loc pentru efectuarea necesitatilor fiziologice. Apuca sa ne povesteasca de cel gasit cu o luna inainte de a veni noi, exact pe linia granitei, impuscat in cap si ne sfatuiesc ca daca ne intalnim cu patrula ucrainiana sa nu scoatem un cuvant in romana, cel mult engleza sau franceza, si ca cel mai bine ar fi, daca ii vedem de la departare sa ii ocolim sau macar sa nu ne facem simtita prezenta, pentru ca ucrainieni au prostul obicei de a te soma cu arma, chiar daca esti in partea romana si nu prea ai ce face decat sa te duci la ei. Si au patit-o de multe ori sa le trimita oameni inapoi dupa cateva zile numai in chiloti si batuti zdravan. Ne mai povestesc de o patanie intamplata ieri pe ploaia aceea, cand nu au avut cum sa vina la noi caci li s-a ratacit un turist austriac, si fara sa stie a intrat in partea romana, cu toate ca nu avea viza. L-au luat, l-au uscat cat de cat, l-au scos pe om din starea de soc dupa atatea ore de umblat prin ploaie si azi de dimineata cand a iesit soarele, l-au condus pana la granita si i-au explicat pe unde sa o ia sa nu mai intre in belele. Spuneau ca asemenea incidente se intampla des prin acea zona, si spre deosebire de ei, ucrainieni nu sunt atat de binevoitori, caci daca ai nenorocul sa te ratacesti in partea ucrainiana, risti sa ajungi acasa si batut si cu bani luati. Scuturati zdravan in increderea propie, plecam spre corturi sa ne bucuram macar de inca o noapte de paza baietilor, nu inainte sa le multumim din toata inima pentru sfaturi si intelegere. Urmeaza o noapte mai zbuciumata, in care alergam haituita de o patrula ucrainiana. A doua zi avem noroc de vreme buna, si cum azi ne propusesem sa mergem undeva pe la 30 de km la 7 dimineata strangem tabara si o luam din loc. La plecare ne luam la revedere de la baietii si facem schimb de telefoane. De aici incolo lucrurile se mai simplifica, pentru ca linia de creasta se transforma intr-un drum forestier pe partea ucrainiana, iar pe partea romana intr-o poteca anemica. Si de aici drum intins si cale batuta vorba povestii, ca mult mai este. Trecem in drumul nostru pe langa ochiuri de mlastina sau turbarii cum le mai zice, iar Catalin cauta cu ardoare sa gaseasca pentru o poza vestita Roua Cerului. Nu o gasim, in schimb ne incanta privirea tot felul de soiuri de ciuperci, unele mai colorate decat altele, numai bune de privit, ca mai mult, nu ar fi bine sa indraznim. La un moment ajungem intr-un loc puternic scurmat de mistreti, a caror duhoare inca pluteste in aer. Incercam sa ocolim zona, dar nu ne prea atrage ideea de a merge nici macar cativa metrii pe partea ucrainiana si apelam la metoda glumelor si a vociferarilor cu volum ridicat. Cu ochii in toate directiile mai putin la picioare, sa nu fim surprinsi de turma de mistreti reusesc nefacuta de a calca stramb. Nu era prea grava situatia, insa dupa un kilometru hotaram sa facem o oprire pentru masa si folosesc ocazia pentru a imobiliza glezna intr-o fasa elastica, ceea ce a ajutat mai mult decat credeam. Urmeaza o scurta lectie de orientare cu ajutorul hartii si a busolei tinuta de Catalin, folosindu-se pe post de repere de vf Pop-Ivan si vf Farcau pentru a ne afla pozitia pe harta, apoi la drum iara. La vre-o ora de mers zarim patrula ucrainiana, cam la 500 de metrii de noi. Cum mai aveam ceva timp, am coborat cateva zeci de metrii in partea noastra si ne-am bagat dupa niste damburi mai inalte spre a evita orice posibilitate de intalnire intre noi si ei. Facem pe mortu’n papusoi si ii privim cum se departeaza de noi, rasufland linistiti. Clau si Catalin dau sa o ia din loc, iar eu le spun sa mearga mai incet sa ii prind si eu din urma, cat stau sa imi refac bandajul, caci incepuse sa se desfaca. Nu stiu cum au reusit, dar cand am dat sa ma ridic sa plec deja disparusera din raza mea vizuala. Maresc pasul sa-i prind din urma si intr-unul dintre luminisuri reusesc sa ii zaresc undeva in urcare spre urmatorul varf. Toata ziua azi, am mers mai mult prin padure, pe creste domoale iar acum drumul dadea semene de a iesi in gol alpin. Maresc pasul sa ii prind din urma caci nu prea ma simteam in siguranta de una singura insa incheietura incepe sa dea semne de sfarseala caci, dupa pauza luata cu patrula de graniceri, apucase sa se raceasca si acum paraia si scartaia din toate bucatile. Ca un facut, exact in cea mai proasta situatie apare o ruptura de creasta in partea romana. Rucsacul greu, glezna umflata erau factorii care nu prea ma imbiau sa cobor pe abrupt si apoi sa urc in ceea ce parea a fi o mica portiune expusa. Hotarasc sa nu mai pierd timpul si sa ocolesc pe partea ucrainiana, zicandu-mi ca nu o fi moarte de om daca intru 10 metrii la ei. Si cum o nenorocire nu vine niciodata singura, ma trage de manecuta subconstientul sa arunc o privire in stanga mea, in valea ucrainiana. Urmeaza o incrucisare de priviri de cateva secunde intre mine si granicerul aflat vre-o 200 de metrii diferenta de nivel mai jos. Omul se hotaraste ca e cazul sa intervina si o ia la goanna spre mine. Cand l-am vazut cum alerga cu kalasnikovul in brate mi-am zis, ai dat de dracu Anca si am rupt-o la goana. Ce dureri de glezna, ce oboseala, ziceai ca-s capra neagra nu alta. Cat a durat goana mea nebuna tot bagam aer in fluier doar, doar i-oi face sa se intoarca cu fata la mine pe Clau si pe Catalin sa reusesc sa ii anunt de primejdie. Mi-au povestit mai apoi ca se uitasera la mine exact cand treceam pe partea ucrainiana si si-au dat seama ca am ocolit ruptura apoi doua minute mai tarziu eram langa ei de s-au speriat cum am ajuns asa repede. Am rupt-o la vale spre Romania si nu ne-am oprit din goana pana nu am iesit din golul alpin si am intrat in padure. Aici facem o pauza fortata sa imi verific incheietura. Cum nivelul adrenalinei incepuse sa scada au aparut si durerile, sfasietoare. Catalin verifica starea piciorului si nu se anunta prea multumit de cele constatate . Aproape isi dublase circumferinta si incepuse sa se invineteasca. Era clar ca nu se mai putea continua pe creasta, ora era undeva in jurul lui 4 la amiaza. Urmeaza o sedinta tehnica a starii in care ne aflam: singurul calamnt era sub forma unor fiole de piafen, fix frectie la picior de lemn, pe creasta nu avea rost sa continuam, sub noi incepea o vale care banuiam ca ajunge cumva la cantonul de graniceri de la care plecasem. Se punea problema de piciorul meu si cat de repede vom putea merge dupa cei 30 de km de creasta parcursi pana acum, caci ne mai asteptau cel putin 20 de km de mers pana la canton, in conditiile in care urma o coborare directa de cel putin 600-700 de metrii diferenta de nivel, iar ora era deja tarzie. Hotaram sa o luam din loc la vale si incepem sa ne croim drum. Cam la 40 de minute dupa ce ne-am inceput coboratul nimerim intr-o stana nelocuita momentan. Exploram noua locatie, dar hotaram ca nu are rost sa ramanem dintr-un singur considerent: usa cam subreda care nu oferea mai deloc proctectie. La marginea stanei prindem o poteca ce cobora si o luam cu pas saltat la vale. Acum, dupa ce ingerasem doua filole de piafen durerea mai scazuse, dar dupa mica pauza de la stana, iar imi venea sa ma urc pe pereti de durere. Nu o sa uit toata viata mea acel drum, cand ajunsesem sa fac pasul si lacrima de durere. Cum Catalin si Claudia erau mai tot timpul in fata cautand zone de coborare mai usoara pentru mine, am ales sa incerc sa ii sustin cat pot macar psihic si sa tin cat mai mult durerea sub control, ca si asa situatia in care ne aflam vira periculos de mult de o culoare maronie urat mirositoare. Intr-un final, dupa 2 ore de coborare taios de dureroasa ajungem in firul vaii unde gasim asa cum intuisem un drum forestier. Cu toate ca partea mai dificila trecuse, era ora 6 seara, si mai aveam undeva pe la 3 ore de lumina si multi kilometrii de parcurs printr-o zona pustie si plina de fel si fel de vietuitoare. Nici pana acum nu stiu cum s-au scurs acele ore, mai o lacrima, mai un cantec, mai o gluma, stiu ca atunci cand incerc sa imi reamintesc imi revin in minte momentele cand deja mergeam la frontala si pana la noi razbateau sunete stranii, de la tipete de pasarii pana la trosnituri si busituri zdravene. Tin minte ca atunci ne apucasem de cantat mai de frica mai de urat, insa cu toate ca eram unii langa altii, fiecare canta cate un cantec diferit. Cand intr-un final am zarit luminile cantonului de graniceri in departare, cu ultimele fortari am marit ritmul, pana am simtit linistea si protectia data de un amarat de bec. Tot strigand pe langa canton, doar o iesi vre-un suflet sa ne intampine si pe noi, reusim sa bagam sperietii in Andrei, care dormea intr-una din masinile parcate peste drum. Ne imbratisam cu drag de revedere si ne asezam jos lesinati, incercand fiecare pe trei voci sa ii explicam prin ce trecusem. Eu deja imi consumasem toata energia cu marsul fortat si cu durerile atroce din incheietura, am semnat de predare una bucata om lesinat si am tras pe dreapta. I-am lasat pe Clau cu Catalin si Andrei sa isi bata capul cu montatul corturilor in aceiasi poienita in care ne incepusem aventura. A ramas sa ne ajute a doua zi Andrei sa gasim o ocazie pentru a cobora, caci era clar ca eu nu mai am nici o sansa sa fac maine restul de kilometrii pana in Repedea. Mai tin minte ca am lesinat intr-un somn adanc pana a doua zi pe la 10 dimineata, ceea ce eu numesc somn de incarcare. Nici mancare nu mai imi trebuia, vroiam doar sa ma infig in prima farmacie si sa le golesc rafturile cu antiinflamatoare si calmante. De atunci nu mai plec in nici o tura fara o trusa medicala pusa bine la punct mai ales pe partea de calmante, indeajuns de multe si pentru a tranchiliza un urs, orice numai sa nu mai trec prin orele acelea infernale inca o data in viata. Cum intre timp Clau a ajuns pe meleaguri franceze si se pare ca nu o voi recupera prea rapid, iar legatura cu Catalin s-a mai pierdut in timp, inca astept momentul in care voi revenii in creasta Maramuresului spre a putea continua restul din tura cu care am ramas datoare amintirilor mele.
Autor: Anca Ştefănescu
Înscris de: Anca Ştefănescu
Vizualizări: 4885, Ultima actualizare: Joi, 27 Ian 2011



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii MARAMURESULUI  
Comentariu
Fără foto Teofil Ivanciuc, Miercuri, 2 Feb 2011, 19:04

Umblu prin zona ucraineana a Maramuresului din 1986. Este prima data cand aud asemenea comentarii despre etnicii ucraineni de pe Valea Ruscovei. Certific ca am povestit, mancat, baut, glumit cu ei, am dormit in casele sau stanele lor si, desi nu vorbesc ucraineana s-au purtat intotdeauna frumos. Asta v-o pot declara toti romanii sau strainii care umbla regulat prin Muntii Maramuresului. Pacat, faceti spiritul romanesc modern, european si civilizat de ras.
Mai incercati, poate la "Romania Mare" va vor primi cu aplauze.
Teofil Ivanciuc
Sighetu Marmatiei:-(

Fără foto Adrian Rosca, Miercuri, 2 Feb 2011, 19:07

"Stiam cam ce inseamna sa fii tratat cu raceala si ignoranta ca vorbitor de limba romana de prin maghiarime, dar astia ii intrec rau de tot. Ne simteam prinsi intr-o menghine de priviri rele, doar ca nu ne-au luat la bataie, desi nu cred ca mai lipsea mult. De fiecare data cand incercam sa aflam vre-o informatie ni se raspundea intr-o rusa corcita cu ucrainiana de ne prindeam urechile. Ce m-a socat a fost rautatea batranilor, erau doua babute de vorba la poarta, mai ca nu ne-au altoit cu bastonul, de parca limba romana le producea dureri acute la auzul ei."

Am ras de m-am prapadit. Iertati-ma, dar se pare ca aveti o MAARE problema nu numa' cu strainii ci si cu natzionalitatzilii conlocuitoare. Deh, fiecare cu sensibilitatzili lui.

Nu ma intelegeti gresit, jurnalul e fain asa ca va doresc sa nu va opriti din scris!

Fără foto Adrian Rosca, Miercuri, 2 Feb 2011, 19:51

Domnu' Ivanciuc, n-aveti "credibilitate" ca nu aveti nume "romanesc". Probabil ca sunteti "infiltrat":-D:-D:-D

Fără foto Adrian Rosca, Miercuri, 2 Feb 2011, 20:36

"Nu prea le am eu cu religiile si alte credinte in diferite zeitati, obiceiuri si reflexe de gandire conditionata, ce sunt venite din copilaria nefericita a umanitatii, si inca persista, din pacate pentru evolutia acestei lumi"

Si aici tin sa va contrazic, cele mai absurde si criminale regimuri din istorie s-au bazat pe lipsa credintei. Nazistii si comunistii tocmai pentru ca erau atei nu au avut nici cea mai mica remuscare cand au omorat milioane de oameni nevinovati. Pentru ei omul era doar un numar, poate putin mai valoros decat o insecta. Si poate ii intrebati pe coreenii din nord cat de fericiti se simt intr-o societate evoluata care s-a debarasat de rebuturile rusinoase ale gandirii conditionate.

Din punctul meu de vedere aveti un mare gol sufletesc, dovedit si de spaimele si angoasele provocate de strainii cei rai.

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Joi, 3 Feb 2011, 14:55

“Toţi oamenii care gândesc sunt atei.” - Ernest Hemingway
“Toate religiile sunt întemeiate pe teama celor mulţi şi pe isteţimea câtorva.” - Stendhal
“Religia s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost.” - Voltaire
“Citită cum trebuie, Biblia este cea mai puternică forţă pentru ateism concepută vreodată.” - Isaac Asimov
“Religia este o rămăşiţă a copilăriei inteligenţei noastre.” - Bertrand Russel
“Religia este capodopera artei de a dresa animalele, deoarece dresează oamenii cum să gândească.” - Arthur Schopenhauer
"Religia este o iluzie şi îşi derivă puterea din faptul că se potriveşte cu dorinţele noastre instinctuale." - Sigmund Freud
“Puneţi la îndoială cu îndrăzneală până şi existenţa lui Dumnezeu pentru că, dacă ar fi unul, trebuie cu atât mai mult să fie de acord cu omagiul raţiunii decât al fricii oarbe.” - Thomas Jefferson
“Credinţă înseamnă a crede ceea ce ştii că nu e adevărat.” - Mark Twain
“Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios.
Poate dar nu vrea?
Atunci e răuvoitor.
Vrea şi poate?
Etunci este diabolic.” - Epicurus
“Modul de a vedea, prin credinţă, este de a închide ochiul raţiunii.” - Benjamin Franklin
“Religia este excelentă pentru a controla oamenii obişnuiţi.” - Napoleon Bonaparte

Fără foto Dan Loghin, Joi, 3 Feb 2011, 15:50

Citatele - cel putin o parte - sunt scoase cumva din context. Contextul era de exemplificare de paradoxuri (de exemplu) logice. Ca in cazul primei fraze: este ca si cum ai afirma ca aceia care gindesc dar nu sunt atei nu sunt oameni. Si tot asa combinatii...
Probabil ati vrut sa demonstrati ceva. Eu unul nu m-am prins ce anume - si imi pare rau.

Mai la concret, in privinta trilemei lui Epicur(us/os) va rog inlocuiti "neputincios" cu "nu este omnipotent" (in greaca in original) - iar asta e cumva altceva!... "Rauvoitor" nu este exact un "doritor de rau" ci doar ca se "impotriveste" vointei.... considerata aprioric (nu neaparat cu temei) "de bine". Exact sensul lui "Mai binele-i dusmanul binelui".
Apoi "Dumnezeu" nu apare ca fiind folosit ca si termen in sec III i. Hr. cind autorul a zamislit cele citate. In greaca este vorba de Zeul (nenumit ci ca si entitate!) - in particular Zeus. Nici "diabolic" nu exista ca atare, iar sensul originar este de "in afara cailor/vointei zeilor", respectiv "care scapa vointei zeilor". Ceea ce.... Sensul modern, cel pe care il folositi, este cam altul.
Trilema se bazeaza pe amestecul de diferite nivele ale lui "a vrea" si consecintele logice.

Pe de alta parte, eu cred ca puteti face deosebirea intre credinta si religie.

In privinta textului propus, eu insumi ma trag dintr-o regiune cam tot atit de "xenofoba". Cei din regiune formau o comunitate in care fiecare era la fel cu fiecare, indiferent de nationalitate, religie, limba si alte cele. Cei din afara comunitatii aveau insa oarece probleme... mai ales de comunicare. Chestiune de respect de identitate proprie.
Parerea mea!

Fără foto Adrian Rosca, Joi, 3 Feb 2011, 15:56

Da, si ce-i cu asta? Nu dovediti nimic altceva decat ca stati foarte bine la cursurile de 'materialism dialectic si stiintific' si 'ateism' (materii gasite in carnetele de note din prin anii '60) sau ca printre lecturile Dvs. stau lucrari gen 'Niciun zeu in Cosmos'.

Omul fiind inzestrat cu liberul arbitru este capabil de rau absolut si de bine absolut. In acest context, ce e rau absolut pentru unii poate sa fie bine absolut pentru altii. Totul e relativ, deoarece nu exista niciun adevar suprem si nici valori morale absolute.

Daca asta reprezinta 'progres' si 'evolutie', atunci Miscarea Pentru Extinctia Voluntara a Omenirii reprezinta pasul evolutiv urmator. Oricum, din punctul asta de vedere existenta umana este ilogica si inutila.

Daca veniti cu citate, citez si eu pe cineva: Mitchell Heisman.

http://www.scribd.com/doc/38104189/Mitchell-Heisman-Suicide-Note

Serban Leoca Serban Leoca, Joi, 3 Feb 2011, 21:28

Domnule Loghin,

Imi pare mie sau chiar o suspectati pe autoare ca a gandit citatele acestea? Sau ca le-a cules, cel putin, din lectura autorilor? Va propun urmatoarea experienta: selectati intregul text al comentariului domniei sale, de la "Toti oamenii" la "Bonaparte". Puneti aceasta selectie in Google si dati un Search. Veti obtine o multime de site-uri (fara numar!) care contin aceste intelepte citate, formulate la fel, cu greseli cu tot.

De exemplu, e evident ca ultima intrebare din Epicur nu e "Vrea şi poate?", ci "NU vrea si poate?". Altfel pretinsul "diabolism" nu prea e. Dar unul l-a citat prost si ceilalti l-au preluat ca atare, mecanic si absurd.

Exigentele unei traduceri adecvate imi par, in context, curata (desi frumoasa) zadarnicie.

Fără foto Dan Loghin, Luni, 7 Feb 2011, 13:02

Am inteles, dle Leoca - pot fi de acord cu aprecierea privind zadarnicia!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii