Despre Alpinet - Primăvara prin Buila-Vânturarita

Pornim din Pietreni pe traseul tematic "Povestile Padurii" amenajat de administratia parcului si asociatia Kogayon. La recomandarea biologului parcului Monica Huidu las masina chiar la intersectia dintre acest traseu si drumul spre Barbatesti, unde se afla si un panou amenajat cu explicati despre parc si traseele din zona. Oamenii din localitate sunt buni, cu frica lui Dumnezeu. Au inceput sa agreeze chiar si parcul, cand au inteles ca pot avea si avantaje de pe urma lui.

Dupa cativa kiloemtrii pe drumul forestier incepe poteca si curand ajungem la popasul Scarisoara (foto mai jos), cu izvor si banci amenjate.

De aici drumul merge spre Patrunsa iar curand lasa o poteca la stanga, marcata triunghi rosu, spre zona sudica a crestei, muntele Cacova. Se lasa usor seara pentru ca am plecat tarziu din Bucuresti, pe la 14, cerul e acoperit si o liniste desavarsita pluteste prin padurea de fac. Curand ajung intr-o poiana cu un salas abandonat, nu ma tenteaza un somn aici pentru ca nu vad izvor. Dar dupa inca vreun sfert de ora iata-ma la stana din Vacarie. Arata bine, are chia si pat cu arcuri! In apropiere e un izvor amenajat, treabă serioasă.

Imi intind sacul de puf si dorm bustean. Peste noapte aud cu rapaie ocazional ploaia pe acoperis si ma gandesc ce-o fi cu prognoza de vreme insorita vazuta pe un site... Dimineata ma smulg din sac fara sa stiu ora, pentru ca mobilul l-am uitat in masina, umplu stical cu apa si la drum. E pacla, ma fac ca nu vad pe unde era poteca marcata si o iau drept in sus prin pajistea calcaroasa, lasand in curand stana departe.

Mai repede decat ma asteptam interceptez creasta. Sunt curand surprins de amestecul de calcare emergente din sol care dau un aer alpin zonei si florile ca de gradina.

Acum surpriză, ceaţa dispare şi rămâne dedesubt, ca o mare de nori dincolo de care văd creasta principală a Căpăţânilor.

În urmă, zona parcursă, învăluită misterios de pâcle.

Umbrele muntelui se joacă pe valurile de ceaţă dând un relief aparte peisajului dinamic.

În faţă micuţa creastă pare maiestuoasă în întunericul dimineţii de pe acest versant.

Nu mă pot opri să privesc spre crestele de dincolo, spre ceţurile care curând probabil că vor dispărea.

Şaua cea mai joasă din creasta de legătură dintre Buila-Vânturariţa şi şaua Zmeuret e bine punctată, având acum aparenţa unei strâmtori între două mări.

Ei, s-a făcut lumină. După încă un timp observa un lac într-o dolină, aflat pe o creasta secundară chiar deasupra stânii la Văcărie. Frumos loc.

Traseul e ca o plimbare într-un parc, uşor şi frumos.

Colţii unui crai în miniatura împung dimineaţa încă rece.

Distanţele sunt relativ scurte. Nici nu m-am săturat de peisaj că se întrevede curmătura Builei şi dincolo de ea Buila cu platorul adiacent.

O vâlcea plină de brânduşe, să nu mai pleci din loc.

Iar în stânga văd o troiţă (extrema dreaptă a pozei, pe un vârfuleţ), un lac temporar şi silueta întunecată a vârfului Tucla, paznicul dintre nori al schitului Pătrunsa.

Mă urc pe pintenul dintre hornurile Popii (conform toponimiei de pe harta oficială a parcului) şi văd curmătura Builei într-o ipostază de primăvară. Lângă stână se află un refugiu, iar lângă el cineva a pus un cort, iar cum mişuna pe lângă el. E bine sa te trezeşti la prima oara, mai la prânz n-ar mai fi arătat astfel.

Din acelaşi loc privesc şi spre Pătrunsa, care abia se ghiceşte jos în contre-jour. Un puf de ceaţă binevenit dă volum perspectivei.

Cobor pe horn suprinzător de uşor (între şaua Ştevioarei şi Cacova nu mai fusesem niciodată, în tura din 96 venind dinspre Narăţu doar în partea nordică a Builei-Vânturariţa)

Inspectez refugiul. Nou, curat, cu jurnal, dar fără pix. Cineva l-a luat din sfoară şi nu l-a mai pus la loc. Mai greu la noi cu civilitatea turiştilor. Dar poate că încet, încet programul ranger junior va fi extins la şi adulţi... Sau mai degrabă juniorii educaţi în program vor ajunge adulţi:) Oricum, refugiul arată bine, parcă îmi şi pare rău că nu voi dormi în el. Iar din poarta lui peisajul e cel de mai jos.

Pornesc spre Buila şi un val de nori mă acoperă complet. Nu voi mai ieşi prea curând. Dar ma străbat raze de soare, dintre care una îmi crează un halou (de rău augur, mi-au spus cândva nişte polonezi în Retezat). Să sperăm că nu.

Trec de Buila, care pe creastă nu are nimic special (de fapt cuvantul creasta e impropriu pe acesat portiune), trec si de sau Stevioara, gandindu-ma ce dur trebuie sa fie iarna pe aici cu atatea gaoace in calcare si sanse mici sa fie o zapada tare, de coltari, urc apoi la pas prin ceata spre Vanturarita Mare si iata-ma pe varf. Traseul pana aici imi da o senzatie clara de bizar, n-am mai intalnit asa ceva. Las rucsacul sa se odihneasca langa indicator.

Ba chiar trag si eu un pui de somn, dupa ce am rontait un carnat usca si o ciocolata. Un corb de treaba din zona (Nevermore?) e atat de amabil si imi face o poza in timp ce picotesc.

Pana aici a fost cu plimbarea de pensionari, de acum incepe o distractie mai alpina. Creasta incepe sa arate a creasta.

Ba chiar apare si un prim horn. Daca vii cu rucsac mai consistent jnepenii te vor vamui de efort cat de curand.

Poteca slalomeaza pe sub creasta incercand sa gaseasca brese printre micile abrupturi impanzite de jnepeni.

Treaba pare simpla, si chiar este, dar te consuma, mai ales psihic, daca nu esti avizat. Pe ceata e nitel straniu, apar si petice de zapada, desi altitudinea nu a crescut fata de Buila.

Dupa ce urc si cobor de cateva ori, cu mici probleme de orientare deoarece marcajul e mai mult iluzoriu (si e bine asa ca sa nu se bage oricine, sau ma rog, sa nu se introduca) ajung la monumentul celor trazniti. Am trecut pe aici la o luna dupa nenorocire in 96, locul arata sinistru cu lucruri aruncate si arse in toate partile. Profesorul Gheorghe Ploaie, biolog si membru in consiliul stiintific al parcului, mi-a povestit ca atunci a si urcat sa filmeze zona. Se pare ca un cioban prevenise un membru al grupului sa nu porneasca la drum fiind pericol de furtuna, dar au pornit...

Dumnezeu sa ii odihneasca!

Cu oarece morcov mental dupa faza cu haloul si cu crucea intru in partea cea mai expusa a traseului (foto jos). Inca ma mai intreb daca e chiar pe aici si nu mai pe creasta, dar tot pe aici am trecut si in 96 cu Mihaela (Dumnezeu sa o odihneasca), insa in sens invers.

Dupa traverseul expus de mai sus mai e o bucata care n-ar fi decat de atentie fara ruscac, dar in plastici si cu 15 kile voluminoase nu ma incanta. Se trece pe curba ascendent un valcel abrupt (iarna de evitat, probabil avalanse), iar apoi se urca un pinten pe trepte de iarba dubioase pana pe muchiuta lui, de unde nu mai sunt probleme. Culmea tupeului: un marcaj punct rosu inainte de pinten. Abia in curmatura Oale va scrie ca traseul e 1A pana la vf Vanturarita mare. De pe vf Vanturarita mare spre Oale se pare ca nu e 1A, sau in orice caz nu scrie ca ar fi:)

Asta e iesirea de la pinten inapoi sub creasta, prin crengile uscate.

De aici se vede portiune cea mai salbatica a crestei, de dupa Vioreanu, fata de care ce a fost pana aici e parfum in termeni de catarat prin jnepeni.

Dar cel putin nu voi fi singurul pe ziua de azi, un cuplu cu placerea salbaticiei ma precede in sens invers (mi-am dat seama ca e un cuplu mai tarziu, nu prin zoom). Devin usor melancolic, solourile duc lipsa doar de bucuria impartasirii bucuriei, insa traseul ma readuce la realitate.

Pana sa ne salutam am avut de coborat chestia de mai jos. De urcat merge, dar de coborat recunosc ca am facut tractiuni pe invers in jnepenii si arinii din dreapta, ceea ce dotat cu ruscsac e un exercitiu aparte.

Dupa horn vedem clar la vale spre est ca Vanturarita nu e ca Buila, fara indoiala.

Incepe sa se vada bine toata creasta pana la Cheia Cheii, cu Stogu in stanga.

Iar mai detaliat arata ca mai jos. Curmatura Oale e saua profunda din dreapta de unde incepe creasta cu padurea de brazi si molizi (se poate merge si pe aceasta portiune finala, e o trecere ascunsa care te scoate spre saua care separa creasta de iesirea din traseele de alpinism - Paianjenul galben, iar de acolo pana la Cheia e doar un grohotis, insa acum traseul nu se mai poate parcurge fiind in afara potecii in parc. 

Aproape tot pana la curmatura Oale e doar stanca si jnepeni. Voi intra pe ea din curiozitate, pentru ca i-am vazut pe cei doi. In 96 ocolisem bucata din lipsa de apa pe la Comarnice si interceptasem creasta din nou sub Vioreanu.

Aici e chiar sub Vioreanu, spre vest.

In dreapta se ghiceste un tunel prin stanca, acoperit de jnepeni. Pe acolo trece marcajul si se poate cobora mai departe la poiana cu brazi si refugiul omonim.

Insa cum am optat pentru jnepeneala intru direct in ei pe creasta. Crima si pedeapsa.

Insa din cand in cand ajungi pe cat o stanca si vezi un spectacol cu atat mai de apreciat. De exemplu aici unicul Vioreanu, cel cu hornul cvasi-vertical undeva in stanga culoarului de zapada care ajunge pana in varf.

 Iar inspre nord Naratu e tot mai aproape, iar peretele cheii Cheii pare de jucarie.

Iarasi echilibristica si tractiuni, iarasi o priveliste superba. Nu ma mai gandesc unde voi ajunge pana diseara, unde voi ajunge voi ajunge, doar ca apa, cei doi litri, se cam apropie de sfarsit.

Vioreanu se departeaza, inmagazinez in minte si pe card aceste imagini unice cu sentimentul ca n-am sa mai fiu vreodata aici la aceasta vreme.

Un culoar liber, de necrezut, macar o suta de metrii de mers normal.

Acelasi culoar privit in sens invers, in urma, este cel din partea de sus dreapta.

Creasta se lasa, mai sunt doar cateva stanci proeminente. De vreo 30 de min nu mai vad nici o urma a turistilor care urcasera pe aici, desi sunt multe portiuni cu zapada moare (plasticii sunt utili, in fine).

Toate bucata asta a fost vreme bune, ce noroc. Daca ar fi fost vremea ca pe Vanturarita - Vioreanu chiar ca era traseu pentru masochisti.

Vioreanu a ramas mult in urma, sunt uimit de salbaticia locurilor. Dar vad chiar in creasta niste excremente de animal mare! De cal n-are cum, de urs parca sunt prea discretizate, si parca nu mi-ar coveni sa fie de urs.

Ce-o fi, ce-o fi? Ce-o fi o fi...

Iar acum alta surpriza: vad un punct rosu. Nu e datorita efortului, e chiar marcajul, si inca unul proaspat. Coboara din creasta in stanga, versantul vestic. Dar nu ma dau inca pe el, merg spre ultimul loc de belvedere, din cara nu as mai pleca.

Deloc nu as mai pleca: si Naratu, si Cozia, si Cheia Cheii, si Stogu. E cald, e soare, e bine. Am uitat de animalul mare.

Ma intorc pana la urma la acel obraznic punct rosu si ajung in zona aceasta. De aici el va disparea curand, probabil inapoi in creasta in dreapta, o data cu urmele regasite ale colegilor de munte. Eu insa am ales sa merg pe sub creasta, probabil regretabil, prin zapada si prin padure, pentru ca pana la urma sa trebuiasca sa ma retrag tot in creasta deoarece versantul vestic devine prea abrupt. In schimb cel estic devine lejer, desi e prea mult spus ca ar fi vreo poteca. Finalmente traseul iese la 100 m distanta de curmatura oale in est, in traseul care vine de la Pahomie. Mai urcam putin si ajungem in...

Curmatura Oale! Unde se pare ca ar trebui sa existe o stana, dar n-am vazut-o nici in 96, cand am dormit in cort aici, si nici acum. Indicatoarele arata exact spre creasta si perpendiculare pe creasta, ele insa trebuie interpretate alegoric: in realitate ambele poteci sunt la 45 de grade de creasta, una cu punct galben si rosu spre est spre Pahomie (din care dupa 100 m punctul rosu trage in urcus spre creasta la dreapta cum cobori), iar alta cu punct galben spre Comarnice spre vest, usor in coborare, mai mult pe curba de nivel.

Ziua a doua e povestită pe pagina urmatoare.