22 octombrie
Astăzi au sosit noi
vizitatori: doi tineri din Sibiu. Unul din ei este
electrician, vrea să controleze generatorul. Visul lui
Vasile este repunerea în funcţiune a hidrocentralei din
apropiere, după ani de zile ar avea din nou curent
electric în cabană.
Generatorul, însă, se
dovedeşte a fi de fapt un motor electric. Nimic de zis,
bun şi un motor electric, numai că nu poate fi folosit
ca generator. Nimeni nu-şi poate explica cum de a ajuns
aici.
Tinerii au adus vin. Se
anunţă o seară veselă. De munţii Iezer putem uita,
poate reuşim totuşi să străbatem creasta
Făgăraşului?
23 octombrie
Nici o speranţă. Din
nou, vreme proastă. Pentru scurt timp cerul se
limpezeşte şi urc spre muchia care desparte Valea
Podragu de Valea Podrăgel.
Un loc de o frumuseţe
copleşitoare, mai ales cînd vizibilitatea e bună. Mi
se aşterne în faţă întregul lanţ muntos, de la
urcuşul lin, în răsărit, peste spectaculoasa zonă de
mijloc (Podragu-Bîlea-Negoiu) pînă în apus, la
coborîşul spre Valea Oltului. Culmile sînt
înzăpezite, în lumina soarelui strălucesc
povîrnişurile ruginii ale munţilor uriaşi. Nu simt
nici frigul, nici vîntul, rămîn nemişcat multă
vreme, înmărmurit de această privelişte ameţitoare.
S-ar putea să existe munţi mai sălbatici, mai
înalţi, pîrtii mai periculoase. Pentru mine însă,
acesta este cel mai frumos loc din lume. Poate mi se
pare. Cert este că bucuria care mă cuprinde este cu
atît mai mare la gîndul că în cabana întunecată şi
murdară mă aşteaptă oameni atît de dragi mie, cu
care voi bea din vinul acru şi voi discuta vrute şi
nevrute.
24 octombrie
Ne trezim cu noaptea-n
cap. Nu avem somn, ne aşteaptă o zi plină. In timp ce
mîncăm auzim zgomotul unui elicopter, vin vînătorii.
Le ieşim în întîmpinare. Vremea s-a facut mai bună,
pentru noi din păcate prea tîrziu, mîine trebuie să
coborîm.
Elicopterul aterizează.
Coboară cîţiva bărbaţi, se îndreaptă spre cabană.
Unul dintre ei, cu părul cărunt, probabil şeful
grupei, e plin de sine, pare să nu aibă nici o
îndoială că este cel mai important om de pe faţa
pămîntului. Nu ne bagă în seamă, se uită prin noi
de parcă am fi de sticlă. Cîţiva pădurari cară
rucsacurile incărcate cu tot echipamentul de
vînătoare. Compatriotul meu (în fond ar putea fi
austriac, nu l-am auzit vorbind) nu-şi dă seama că
sînt german. Dar nici eu nu mă grăbesc să-i spun. Mă
incearcă un sentiment foarte ciudat: mă tratează ca pe
cei de aici, crede că sînt român. Oare există pentru
el ceva mai demn de dispreţuit? Probabil că nu. Nu
catadicseşte nici măcar să ne salute, pentru el pur
şi simplu nu existăm. Fierb de mînie.
Elicopterul aterizează
din nou, coboară înca un bărbat, însoţit de o
femeie... După cum aflu ulterior, se laudă că s-ar
număra printre primii zece mari bogătaşi din ţara
lui, este însoţit de maestrul de vînătoare, o
secretară şi un lacheu. Bineînteles, în cabană nu
intră, ar fi nevoit să treacă pe lîngă noi. N-avem
de gînd să părăsim terasa, aşa că preferă să
rămînă afară, altfel, mai ştii? ar fi în pericol
să se atingă de noi. Încep să-mi imaginez cum pot fi
fabricate bombe...
În cele din urmă ne
întoarcem în cabană, să ne continuăm micul dejun. Ne
distrăm copios, de atîta rîs nu mai sîntem în stare
nici să mîncăm, dezgropăm bancuri vechi, rîdem cu
poftă. Nenorocitul, aşa-i trebuie! Nu ştie ce pierde!
Ies din bucătărie să
caut ceva pentru micul dejun. Mă întîlnesc cu lacheul
bogătaşului. Se uită dezorientat în jur, pare să se
fi rătăcit în întuneric. Mă apropii de el şi îl
întreb în germană: "Pot să vă ajut cu
ceva?" Tresare speriat: "Aaaa...nix
verstehn..." După o clipă de uimire îmi este
clar: nu a realizat că i-am vorbit in germană. Încerc
din nou: " V-aş putea ajuta cu ceva?" Efectul
e şi mai puternic: uluire, profundă nedumerire:
"Ah, vorbiţi germană"? "Da, de
obicei", îi răspund mormăind. Bietul om nu e
dispus să continue conversaţia, îmi văd de treabă.
Îmi amintesc de un banc pe care mi l-a spus Gabi. Pe o
stradă din Bucureşti, o bătrînă întîlneşte un
negru. Îngrozită, începe să strige: "O
maimuţă! O maimuţă!!" Unul din trecători
încearcă s-o calmeze: "Stai uşurel, mătuşă, nu
e nici o maimuţă! E un om ca oricare altul, numai că
are pielea neagră". Bătrîna se uită mai bine,
da, are pielea neagră..."Îmi pare rău, v-am
făcut de 'maimuţă', n-am ştiut..." "Ah, nu
face nimic" răspunde negrul. Nevenindu-i a crede,
bătrîna răcneşte cît o ţine gura :" Vorbeşte!
Vorbeeeeeşte!!!"
Vînătorii pleacă după
capre. Din nou se lasă ceaţa. Sîntem siguri că
elicopterul nu se mai întoarce să-i ia pe noii sosiţi.
Facem focul în două camere, unde să poată înnopta.
Aşteptăm cu o plăcere diabolică să se întoarcă cu
coada-ntre picioare.
E ultima noastră zi
aici, în vîrful muntelui, am putea face o mică
plimbare. Urcăm pe creastă, ne îndreptăm spre apus.
După vreo jumătate de oră ajungem la un mic lac
îngheţat. Stratul de gheaţă pare să fie destul de
gros ca să ne ţină, chiar dacă pe alocuri se aud
pocnituri cam suspecte. Fiecare încearcă să-l
traverseze, găureşte gheaţa, controlîndu-i grosimea.
Aşteptăm cu nerăbdare să vedem cine va fi primul
căruia apa îi va ajunge pînă la gît...
Am noroc, mă cufund
numai pînă la genunchi!... Mă întorc spre cabană cu
bocancii şi pantalonii leoarcă. E cumplit de frig,
suflă vîntul, mă pricopsesc cu o răceala.
Ajunşi in cabană,
începem să gătim...astăzi mîncăm spaghetti. Apelez
la toate cunoştinţele mele culinare şi prepar un sos
de roşii, de-ţi lasă gura apă. Sînt cu toţii
încîntaţi, nu mai prididesc cu laudele. Pe bună
dreptate!
Vînătorii s-au întors
cu două mari capre negre. Stau în sala de mese,
tăcuţi şi abătuţi (probabil la gîndul că vor
trebui să-şi petreacă noaptea aici). Cu noi
bineînţeles că nu vorbesc. Beau din coniacul pe care
l-au adus (îngrozitor de scump!) pentru însoţitorii
lor români au desfacut o sticlă de rom ordinar,
producţie locală.
Cei bogaţi nu au numai
bani, au şi noroc: se înseninează, vine elicopterul
şi-i ia să-i ducă în vale. Rămîn doi pădurari,
nimeni nu ştie de ce. Decidem să sărbătorim ultima
noastră seară pe munte. Dar cum să sărbătorim fără
vin? Nu ne-a mai rămas nici o picătură. N-avem
încotro, trebuie să ajungem cu toţii la Turnuri.
Pe la jumătatea drumului
ne piere cheful, Vasile coboară singur. Rămînem pe loc
să-l aşteptăm. Încet-încet coboară întunericul.
Linişte absolută. Sîntem singuri cu noi înşine şi
cu restul lumii. În vale pîlpîie primele luminiţe,
apar stelele, e frig. Trece aproape o oră fără că
vreunul din noi să fi scos o vorbă .
Aşa ne găseşte Vasile.
A adus cîteva lanterne, să nu orbecăim pe drumul de
întoarcere. Cei doi pădurari au preparat între timp
măruntaiele înnotînd în untură.Vinul curge din
belşug, pe muzică de Strauß. Petrecem de minune. Numai
soba fumegă, trebuie mereu să deschidem uşa. În
cameră e frig, dar nimeni nu observă... Pe la ora 2 în
zori nu mai rezistăm şi ne ducem la culcare.
25 octombrie
Ne trezim pe la ora 10.
Nu mai avem cum să prindem trenul şi ar trebui să am
un noroc nemaipomenit ca avionul să nu plece fără
mine. Dar nu ne pierdem cumpătul. Avem certitudinea că
ceva, cumva, ne va scoate din încurcătură.
După ce mîncăm pornim
la drum. Vinul de seara trecută îşi face efectul, am
senzaţia că mi-e capul strîns în chingi. Toarnă cu
găleata, dar nu e frig. M-am îmbrăcat prea gros,
încep să transpir. Mă opresc la Turnuri, să mai scot
nişte haine de pe mine. Florin se miră că sosesc atît
de tîrziu, îmi dă un pahar de vin şi lapte fierbinte.
Mă simt ceva mai bine, durerea de cap începe să
cedeze. Şi totuşi, coborîşul va fi un chin.
Este! Dar nu avem
încotro, trebuie neapărat să coborîm şi să
încercăm să ajungem cumva la Bucureşti.
La 4 şi zece ajungem la
autogara din Victoria. Ultimul tren pe care am mai avea
şansa să-l prindem pleacă la 4 şi jumătate din Ucea.
Dar nu mai vine nici un autobuz. Pînă la Ucea sînt
vreo 10 kilometri - adio!
Fără să ne facem prea
multe speranţe, încercăm totuşi să oprim o masină
şi... reuşim! Şoferului îi este clar că nu putem
prinde trenul, dar se hotărăşte să încerce totuşi.
Gonind nebuneşte pe şoseaua udă şi alunecoasă, ne
duce pînă la Ucea. Puteam să jur că îmi trăiesc
ultimul ceas din viaţă. La gară ne urcăm în tren...
răsuflăm uşuraţi! Buuun...
Dar mai departe? Înainte
de Bucureşti trebuie să ajung neapărat la Piteşti. Am
făcut prostia să-mi las acolo toate actele. Din Sibiu
pleacă un personal la Bucureşti. Trece prin Piteşti,
însă nu mi-ar rămîne destul timp să-mi iau actele.
Un taxi de la Piteşti la Bucureşti m-ar costa vreo 100
de mărci - cam mult!
Gabriel telefonează unui
prieten din Piteşti: îl găseşte! Vine cu maşina la
Râmnicu-Vâlcea. Nu trece mult şi ajungem la Piteşti.
În timp ce trenul face un ocol uriaş, noi stăm la
căldurică şi gustăm din bunătăţile Cristinei
(bineînţeles nu lipsesc cafeaua, vinul şi ţuica).
26 octombrie
Pe la 4 dimineaţa
soseşte trenul la Piteşti. În vagonul nostru e
lumină!!! În rest, ca de obicei.
Sosim la timp la
Bucureşti, luăm un taxi spre aeroport, discutăm despre
Revelionul pe care îl vom petrece la Podragu, în cele
din urmă trebuie să mă duc la controlul
paşapoartelor. Totul decurge fără probleme, dacă
facem abstracţie de cele două ore de aşteptare şi de
toaleta defectă. Dar trec şi peste aceste neajunsuri
şi, cu binecunoscutul confort Tarom, ne îndreptăm spre
Berlin.
Ciudată
ţară, România...Un străin care vrea să-şi petreacă
acolo vacanţa trebuie să ştie la ce să se aştepte.
Ce va găsi? În primul rînd şi mai presus de toate:
murdărie, murdărie, murdărie. Va găsi locuinţe în
care apa caldă curge numai două ore pe zi, locuinţe
neîncălzite iarna, în care oamenii se culcă
îmbrăcaţi în pat. Va trebui să călătorească pe
distanţe lungi in trenuri murdare, care parcă se
tîrăsc. Va trebui să renunţe la orice noţiune de
confort. Dar dacă nu se va descuraja şi dacă va ţine
ochii larg deschişi, va descoperi o ţară cu totul
aparte, cu o cultură deosebită, bizară. Iar cine
reuşeşete să primească şi să răspundă cu inima
deschisă la căldura cu care oamenii acestei ţări îl
întîmpină, va avea trăiri care îi vor face viaţa
mai bogată.
|