Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Jurnal din Muntii Fagaras

Bookmark and Share

Jurnal din Muntii Fagaras - Partea a III-a
Untitled Document

22 octombrie

Astăzi au sosit noi vizitatori: doi tineri din Sibiu. Unul din ei este electrician, vrea să controleze generatorul. Visul lui Vasile este repunerea în funcţiune a hidrocentralei din apropiere, după ani de zile ar avea din nou curent electric în cabană.

Generatorul, însă, se dovedeşte a fi de fapt un motor electric. Nimic de zis, bun şi un motor electric, numai că nu poate fi folosit ca generator. Nimeni nu-şi poate explica cum de a ajuns aici.

Tinerii au adus vin. Se anunţă o seară veselă. De munţii Iezer putem uita, poate reuşim totuşi să străbatem creasta Făgăraşului?

 

23 octombrie

Nici o speranţă. Din nou, vreme proastă. Pentru scurt timp cerul se limpezeşte şi urc spre muchia care desparte Valea Podragu de Valea Podrăgel.

Un loc de o frumuseţe copleşitoare, mai ales cînd vizibilitatea e bună. Mi se aşterne în faţă întregul lanţ muntos, de la urcuşul lin, în răsărit, peste spectaculoasa zonă de mijloc (Podragu-Bîlea-Negoiu) pînă în apus, la coborîşul spre Valea Oltului. Culmile sînt înzăpezite, în lumina soarelui strălucesc povîrnişurile ruginii ale munţilor uriaşi. Nu simt nici frigul, nici vîntul, rămîn nemişcat multă vreme, înmărmurit de această privelişte ameţitoare. S-ar putea să existe munţi mai sălbatici, mai înalţi, pîrtii mai periculoase. Pentru mine însă, acesta este cel mai frumos loc din lume. Poate mi se pare. Cert este că bucuria care mă cuprinde este cu atît mai mare la gîndul că în cabana întunecată şi murdară mă aşteaptă oameni atît de dragi mie, cu care voi bea din vinul acru şi voi discuta vrute şi nevrute.

 

24 octombrie

Ne trezim cu noaptea-n cap. Nu avem somn, ne aşteaptă o zi plină. In timp ce mîncăm auzim zgomotul unui elicopter, vin vînătorii. Le ieşim în întîmpinare. Vremea s-a facut mai bună, pentru noi din păcate prea tîrziu, mîine trebuie să coborîm.

Elicopterul aterizează. Coboară cîţiva bărbaţi, se îndreaptă spre cabană. Unul dintre ei, cu părul cărunt, probabil şeful grupei, e plin de sine, pare să nu aibă nici o îndoială că este cel mai important om de pe faţa pămîntului. Nu ne bagă în seamă, se uită prin noi de parcă am fi de sticlă. Cîţiva pădurari cară rucsacurile incărcate cu tot echipamentul de vînătoare. Compatriotul meu (în fond ar putea fi austriac, nu l-am auzit vorbind) nu-şi dă seama că sînt german. Dar nici eu nu mă grăbesc să-i spun. Mă incearcă un sentiment foarte ciudat: mă tratează ca pe cei de aici, crede că sînt român. Oare există pentru el ceva mai demn de dispreţuit? Probabil că nu. Nu catadicseşte nici măcar să ne salute, pentru el pur şi simplu nu existăm. Fierb de mînie.

Elicopterul aterizează din nou, coboară înca un bărbat, însoţit de o femeie... După cum aflu ulterior, se laudă că s-ar număra printre primii zece mari bogătaşi din ţara lui, este însoţit de maestrul de vînătoare, o secretară şi un lacheu. Bineînteles, în cabană nu intră, ar fi nevoit să treacă pe lîngă noi. N-avem de gînd să părăsim terasa, aşa că preferă să rămînă afară, altfel, mai ştii? ar fi în pericol să se atingă de noi. Încep să-mi imaginez cum pot fi fabricate bombe...

În cele din urmă ne întoarcem în cabană, să ne continuăm micul dejun. Ne distrăm copios, de atîta rîs nu mai sîntem în stare nici să mîncăm, dezgropăm bancuri vechi, rîdem cu poftă. Nenorocitul, aşa-i trebuie! Nu ştie ce pierde!

Ies din bucătărie să caut ceva pentru micul dejun. Mă întîlnesc cu lacheul bogătaşului. Se uită dezorientat în jur, pare să se fi rătăcit în întuneric. Mă apropii de el şi îl întreb în germană: "Pot să vă ajut cu ceva?" Tresare speriat: "Aaaa...nix verstehn..." După o clipă de uimire îmi este clar: nu a realizat că i-am vorbit in germană. Încerc din nou: " V-aş putea ajuta cu ceva?" Efectul e şi mai puternic: uluire, profundă nedumerire: "Ah, vorbiţi germană"? "Da, de obicei", îi răspund mormăind. Bietul om nu e dispus să continue conversaţia, îmi văd de treabă. Îmi amintesc de un banc pe care mi l-a spus Gabi. Pe o stradă din Bucureşti, o bătrînă întîlneşte un negru. Îngrozită, începe să strige: "O maimuţă! O maimuţă!!" Unul din trecători încearcă s-o calmeze: "Stai uşurel, mătuşă, nu e nici o maimuţă! E un om ca oricare altul, numai că are pielea neagră". Bătrîna se uită mai bine, da, are pielea neagră..."Îmi pare rău, v-am făcut de 'maimuţă', n-am ştiut..." "Ah, nu face nimic" răspunde negrul. Nevenindu-i a crede, bătrîna răcneşte cît o ţine gura :" Vorbeşte! Vorbeeeeeşte!!!"

Vînătorii pleacă după capre. Din nou se lasă ceaţa. Sîntem siguri că elicopterul nu se mai întoarce să-i ia pe noii sosiţi. Facem focul în două camere, unde să poată înnopta. Aşteptăm cu o plăcere diabolică să se întoarcă cu coada-ntre picioare.

E ultima noastră zi aici, în vîrful muntelui, am putea face o mică plimbare. Urcăm pe creastă, ne îndreptăm spre apus. După vreo jumătate de oră ajungem la un mic lac îngheţat. Stratul de gheaţă pare să fie destul de gros ca să ne ţină, chiar dacă pe alocuri se aud pocnituri cam suspecte. Fiecare încearcă să-l traverseze, găureşte gheaţa, controlîndu-i grosimea. Aşteptăm cu nerăbdare să vedem cine va fi primul căruia apa îi va ajunge pînă la gît...

Am noroc, mă cufund numai pînă la genunchi!... Mă întorc spre cabană cu bocancii şi pantalonii leoarcă. E cumplit de frig, suflă vîntul, mă pricopsesc cu o răceala.

Ajunşi in cabană, începem să gătim...astăzi mîncăm spaghetti. Apelez la toate cunoştinţele mele culinare şi prepar un sos de roşii, de-ţi lasă gura apă. Sînt cu toţii încîntaţi, nu mai prididesc cu laudele. Pe bună dreptate!

Vînătorii s-au întors cu două mari capre negre. Stau în sala de mese, tăcuţi şi abătuţi (probabil la gîndul că vor trebui să-şi petreacă noaptea aici). Cu noi bineînţeles că nu vorbesc. Beau din coniacul pe care l-au adus (îngrozitor de scump!) pentru însoţitorii lor români au desfacut o sticlă de rom ordinar, producţie locală.

Cei bogaţi nu au numai bani, au şi noroc: se înseninează, vine elicopterul şi-i ia să-i ducă în vale. Rămîn doi pădurari, nimeni nu ştie de ce. Decidem să sărbătorim ultima noastră seară pe munte. Dar cum să sărbătorim fără vin? Nu ne-a mai rămas nici o picătură. N-avem încotro, trebuie să ajungem cu toţii la Turnuri.

Pe la jumătatea drumului ne piere cheful, Vasile coboară singur. Rămînem pe loc să-l aşteptăm. Încet-încet coboară întunericul. Linişte absolută. Sîntem singuri cu noi înşine şi cu restul lumii. În vale pîlpîie primele luminiţe, apar stelele, e frig. Trece aproape o oră fără că vreunul din noi să fi scos o vorbă .

Aşa ne găseşte Vasile. A adus cîteva lanterne, să nu orbecăim pe drumul de întoarcere. Cei doi pădurari au preparat între timp măruntaiele înnotînd în untură.Vinul curge din belşug, pe muzică de Strauß. Petrecem de minune. Numai soba fumegă, trebuie mereu să deschidem uşa. În cameră e frig, dar nimeni nu observă... Pe la ora 2 în zori nu mai rezistăm şi ne ducem la culcare.

 

25 octombrie

Ne trezim pe la ora 10. Nu mai avem cum să prindem trenul şi ar trebui să am un noroc nemaipomenit ca avionul să nu plece fără mine. Dar nu ne pierdem cumpătul. Avem certitudinea că ceva, cumva, ne va scoate din încurcătură.

După ce mîncăm pornim la drum. Vinul de seara trecută îşi face efectul, am senzaţia că mi-e capul strîns în chingi. Toarnă cu găleata, dar nu e frig. M-am îmbrăcat prea gros, încep să transpir. Mă opresc la Turnuri, să mai scot nişte haine de pe mine. Florin se miră că sosesc atît de tîrziu, îmi dă un pahar de vin şi lapte fierbinte. Mă simt ceva mai bine, durerea de cap începe să cedeze. Şi totuşi, coborîşul va fi un chin.

Este! Dar nu avem încotro, trebuie neapărat să coborîm şi să încercăm să ajungem cumva la Bucureşti.

La 4 şi zece ajungem la autogara din Victoria. Ultimul tren pe care am mai avea şansa să-l prindem pleacă la 4 şi jumătate din Ucea. Dar nu mai vine nici un autobuz. Pînă la Ucea sînt vreo 10 kilometri - adio!

Fără să ne facem prea multe speranţe, încercăm totuşi să oprim o masină şi... reuşim! Şoferului îi este clar că nu putem prinde trenul, dar se hotărăşte să încerce totuşi. Gonind nebuneşte pe şoseaua udă şi alunecoasă, ne duce pînă la Ucea. Puteam să jur că îmi trăiesc ultimul ceas din viaţă. La gară ne urcăm în tren... răsuflăm uşuraţi! Buuun...

Dar mai departe? Înainte de Bucureşti trebuie să ajung neapărat la Piteşti. Am făcut prostia să-mi las acolo toate actele. Din Sibiu pleacă un personal la Bucureşti. Trece prin Piteşti, însă nu mi-ar rămîne destul timp să-mi iau actele. Un taxi de la Piteşti la Bucureşti m-ar costa vreo 100 de mărci - cam mult!

Gabriel telefonează unui prieten din Piteşti: îl găseşte! Vine cu maşina la Râmnicu-Vâlcea. Nu trece mult şi ajungem la Piteşti. În timp ce trenul face un ocol uriaş, noi stăm la căldurică şi gustăm din bunătăţile Cristinei (bineînţeles nu lipsesc cafeaua, vinul şi ţuica).

 

26 octombrie

Pe la 4 dimineaţa soseşte trenul la Piteşti. În vagonul nostru e lumină!!! În rest, ca de obicei.

Sosim la timp la Bucureşti, luăm un taxi spre aeroport, discutăm despre Revelionul pe care îl vom petrece la Podragu, în cele din urmă trebuie să mă duc la controlul paşapoartelor. Totul decurge fără probleme, dacă facem abstracţie de cele două ore de aşteptare şi de toaleta defectă. Dar trec şi peste aceste neajunsuri şi, cu binecunoscutul confort Tarom, ne îndreptăm spre Berlin.

Ciudată ţară, România...Un străin care vrea să-şi petreacă acolo vacanţa trebuie să ştie la ce să se aştepte. Ce va găsi? În primul rînd şi mai presus de toate: murdărie, murdărie, murdărie. Va găsi locuinţe în care apa caldă curge numai două ore pe zi, locuinţe neîncălzite iarna, în care oamenii se culcă îmbrăcaţi în pat. Va trebui să călătorească pe distanţe lungi in trenuri murdare, care parcă se tîrăsc. Va trebui să renunţe la orice noţiune de confort. Dar dacă nu se va descuraja şi dacă va ţine ochii larg deschişi, va descoperi o ţară cu totul aparte, cu o cultură deosebită, bizară. Iar cine reuşeşete să primească şi să răspundă cu inima deschisă la căldura cu care oamenii acestei ţări îl întîmpină, va avea trăiri care îi vor face viaţa mai bogată.

Autor: Werner Hintze
Înscris de: Vasile Coţovanu
Vizualizări: 4727, Ultima actualizare: Duminică, 5 Nov 2000



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: Creasta Vartopel Arpasel, Muntii Fagaras, înscris de cătălin pobega -
E ora 5.30 am si sar din somn ca un arc. Sunt la Balea impreuna cu Corina Drosino, si sarcina mea in acea noapte de sambata spre duminica era sa veghez asupra evolutiei vremii. Toata ziua de sambata a fost o vreme mizerabila, iar duminica dimineata la ora 3 am cand alarma mi-a dat trezirea nu se intamplase nici o minune. Ceata si vantul pareau ca au pus stapanire pe caldare, unindu-si fortele pentru a ne strica din nou planurile ...

Un traseu: [N-am găsit]

Comentariu
Fără foto Costangioara Iulie, Duminică, 24 Dec 2000, 13:15

Super jurnal! L=am citit pe tot..

Fără foto Lucian Mureşan, Luni, 30 Iul 2001, 5:46

Acum citiva ani eram in Romania, inca Webmaster la un ISP. Am cyber-povestit un pic pentru ca ti-am vazut galeria de poze, superba ... cred ca pe atunci se 'infiintzase' top 100. Ma bucur sa te reintilnesc tot in mediul asta muntzoman. Si felicitari pentru Jurnal. Citesc iemdiat si celelalte parti.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii