Pentru al treilea an consecutiv, perioada dintre Crăciun și anul nou
am petrecut-o pe munte. Dar nu oricum, ci în ceea ce aveam să numesc
încă o dată, “ultima mare aventură din an” (2012). O excursie de iarnă
nu e deloc ușoară, dar când e vorba să petreci în sălbăticie, departe de
oameni și confort, 4-5 zile, atunci cu siguranță experiența devine o
aventură.
Frigul, zăpada, distanțele mari, urcușuri și coborâri,
depărtarea de oameni, de cineva drag, toate sunt obstacole greu de
depășit, care te împing spre limitele corpului și ale psihicului. Dar
toate devin în același timp testul de care, poate fără să știi, aveai
nevoie pentru a crește. Pentru mine, efortul acela este o metodă bună de
a scăpa de măști, de imitații, de lucruri inutile – e o cale de a
ajunge spre ceea ce se ascunde, uneori prea adânc, în interior. Deși
frigul te face să mai pui pe tine o haină, în același timp te face să te
dezbraci de tot ce este în plus, inutil pentru ceea ce-ți trebuie de
fapt. Până la finalul excursiei, într-un mod vizibil poate doar pentru
tine, ajungi să fii gol la exterior, dar atât de plin în interior...
...
La sfârșitul lui 2010 am traversat munții Nemira de la sud la nord în 3 zile, în decembrie 2011 am traversat munții Vrancei
de la vest la est în 5 zile, iar acum, în 2012, munții Bistriței aveau
să ne surprindă prin dimensiunea sălbăticiei lor, care ne-a pus
rezistența fizică și psihică la încercare timp de 4 zile și un pic.
De
fiecare dată am mers cu Otto, un prieten din Cehia, așa că și anul asta
am reușit să ne sincronizăm pașii pentru a merge împreună. Niciunul din
noi nu mai fusese in munții Bistriței, dar eu eram super entuziasmat de
faptul că văzusem pe hartă un traseu foarte interesant. Voiam să
traversăm întreg masivul de la SE (Grințieș) la NV (Păltiniș) apoi spre
NE (Zugreni), parcurgand un arc de cerc pe creasta principală a acestor
munți. Durata estimată: 5 zile.
Eu eram deja în Piatra Neamț duminică seara, pe 23 decembrie – pentru că tocmai fusesem 3 zile în Ceahlău – așa zisa “tură de încălzire”.
Iar luni dimineața, pe 24, cu un autobuz am ajuns la coada lacului, la
Poiana Largului, iar de acolo cu un microbuz am ajuns în Grințieș pe la
ora 9. Otto ajunsese și el de vreo 15 minute, după o călătorie lungă cu
trenul până la Toplița apoi cu un microbuz până la poalele Ceahlăului și
a munților Bistriței.
Ziua 1. 24 decembrie 2012. Când am înțeles cu ce avem de-a face.
Ne-am
întâlnit în cofetăria surprinzător de frumoasă și dotată, de lângă
biserica din centrul satului. Dacă nimeream în ea la finalul turei și nu
dimineața la 9, ar fi fost mai bine pentru toată lumea! Am stat un pic
de vorbă, ne-am mai uitat pe hartă, am mâncat ceva bun și ne-am făcut
curaj să ieșim în frig pentru a porni pe traseu.
Teoretic traseul
ar trebui să fie marcat cu Bandă Roșie – așa apare pe hartă. Pe teren nu
am găsit însă semne mai deloc, iar în prima parte chiar niciunul. Așa
că am început urcușul prin spatele școlii, după ce am traversat pe șosea
râul Grințieșul Mare. Din fericire, panta pe care voiam să urcăm e
foarte evidentă încă de la șosea (vezi poza de mai jos) – spre niște
relee aflate pe deal.
Așa
că nu ne facem griji că nu vom ajunge pe culmea corectă. Din curtea
școlii ne dăm și mai bine seama pe unde trebuie să o luam și, chiar dacă
am sărit și-un gard, am intrat repede în drumul de culme din spatele
nostru.
În această excursie eu am avut o mulțime de piese de echipament recent achiziționate (Doamne ajută cu proiectul ăla din Leaota!)
– dar primul lucru pe care voiam să-l dau jos din spate erau rachetele
de zăpadă. Am zis că voi merge cu ele doar în picioare, că rucsacul avea
oricum aproape de 20 de kg, adică foarte greu pentru mine. Zăpadă pe
jos era destulă, așa că se putea merge pe rachete.
O să menționez
în text și numele produselor noi pe care le-am testat, pentru că dacă
există oameni care ar vrea să afle mai multe despre ele, să gasească
astfel pe net câteva informații. A fost prima sau a doua oară când am
folosit și Pantalonii Gravity, Geaca Patagonia Piolet, Bocancii
Zamberlan Vioz Gt, dar și un trepied nou sau o geantă foto mai mare
(Lowepro 170aw), în care să încapa și obiectivul Nikon 70-300 mm VR luat
cu ocazia Black Friday.
Într-un fel ar putea fi riscant să pleci
într-o tură lungă și grea cu echipament pe care nu l-ai folosit aproape
niciodată (și deci nu știi cum se comportă), dar am avut încredere în
produsele respective, că erau produse de calitate. Până la finalul
excursiei am înțeles mai bine cam ce face fiecare și cum ne descurcăm
împreună.
...
Trecem de releul metalic și ne ridicăm
deasupra văii și a localității. Casele rămân tot mai jos, soarele se
luptă să iasă dintre nori iar noi... ne luptăm cu panta asta lungă și
afurisită. Otto nu dormise aproape deloc pe drum până aici, eu dormisem
vreo 4 ore in Piatra Neamț, așa că oboseala ne-a îngreunat traseul de la
început.
Momentan
poteca e bătută, sunt urme de... nu știm ce. Poate de lemne trase cu o
sanie, poate de căruță. Cert e că ne bucurăm de ele, pentru că altfel,
chiar și cu rachete, în zăpadă mare tot te scufunzi.
Abia așteptam
să ajungem pe culme, să terminăm cu urcușul accentuat. Și într-adevăr,
după o oră ajungem la primii brazi și panta se domolește, așa că mergem
un pic mai ușor. Găsim pe-aici și câteva garduri, chiar și două căpițe
de fân, cum imi plac mie: cu zăpadă pe ele. În spate, Ceahlăul are capul
în nori...
Spre
depărtare vedem cu greu spre ce ne îndreptăm și ne e greu să
identificăm ceva cu ajutorul hărții. Începem doar să înțelegem mai bine
dimensiunea a ceea ce ne înconjoară. Foarte departe bănuim că s-ar vedea
vârful Grințieș, prima noastră țintă. Mult mai departe decât ne
așteptam.
Cât
am avut urme făcute prin zăpadă am mers mai bine – dar urmele de
bușteni trași la vale s-au terminat, așa că greul a început. Zăpada e
adâncă și chiar și cu rachete constatăm rapid că ne scufundăm. În
Ceahlău folosisem rachetele pentru prima oară și mi-era teamă că le-am
luat prea mici – adică incapabile să țină mai mult de 80 de kg. Eu cu
rucsac cu tot aveam vreo 90 – dar le-am testat și fără, ma scufundam
oricum. Mă mai liniștesc în privința lor când văd că și Otto se
scufundă, iar ale lui sunt nițel mai mari. E de fapt destul de normal să
intri în zăpadă, important e că, deși poate nu-ți dai seama pe moment,
ele chiar îți ușurează mult înaintarea. Fără ele ar fi mult, mult mai
greu. Însă nu-mi dădeam seama prea bine de asta, pentru că eram prea
ocupat să mi se pară grea înaintarea.
Intrăm
un pic la adăpostul căsuței de lemn și bem puțin ceai din primusul lui
Otto – era cald încă. Cred că un ceai cald pe un astfel de traseu e cel
mai bun lucru la care poți spera. Setea e destul de accentuată, pentru
că, deși afară nu e cald (un avantaj), tot pierzi mult lichid prin
efortul depus – iar lipsa lui se simte.
Mai sus mai era o căsuță,
dar n-am mai intrat – deși curând stomacul meu și-a amintit că n-am prea
mâncat de dimineață – așa că vom avea nevoie de o nouă oprire. În urmă,
printre copaci se zărește lacul Izvorul Muntelui...
Pe
culmea pe care mergem sunt multe zone defrișate – iar pădurile rămase
sunt in mare parte de conifere. Mi se par potrivite pentru o excursie de
iarnă, dar în același timp îmi dau seama că pe-aici nu ar trebui să vii
toamna. Ai veni degeaba, culorile foioaselor nu ajung aici pe prea
multe pante.
Deși nu am găsit absolut niciun marcaj până acum, ne e momentan destul de ușor să urmăm culmea.
Pe
partea stângă avem permanent lunga vale a Grințieșului Mare, iar pe
dreapta, dincolo de o vale se vede o culme mai înaltă decât a noastră.
Aceea era de fapt culmea principală, care pornea din Bistricioara. Pe
hartă vedem locul unde cele două culmi se unesc și ne mirăm că n-am
ajuns încă acolo – ba mai mult, vedem în fața noastră că mai avem ceva
de mers până la intersecție. Harta are o scară foarte mică și am
printat-o și eu doar A4, de aceea distanțele erau mult mai lungi în
realitate decât ne-ar fi plăcut nouă să credem analizând harta. În față
vedem mai bine acum vârful Grințieș, dar începem să ne îndoim că vom
ajunge până la el, mai ales că deja ne simțeam foarte obosiți.
Până
ca cele două culmi să se unească, a noastră face un pic dreapta –
drumulețul forestier e evident chiar și așa, acoperit cu zăpadă. În zonă
găsim ceva interesant, ceva ce eu n-am mai văzut până acum: locul unde
au dormit câțiva mistreți. Zăpada era topită de la căldura corpului și
erau și multe urme de copite...
Am
stat și să mâncăm ceva, așezați pe rucsac în zăpadă, într-un loc cât de
cât ferit de vânt. Puțină lipie, cașcaval și un cârnăcior, ceva care să
compenseze caloriile pe care mersul ni le cere. Mă simțeam destul de
lipsit de puteri, m-aș fi oprit mai des, aș fi băut ceva cald în
continuu. Poate a fost și lipsa de antrenament din ultima lună, în care
n-am prea făcut ture de anduranță. Mi se părea mereu că Otto merge mai
bine ca mine, deși se afla și el în aceeași situație în privința
antrenamentului sau a lipsei de odihnă.
Am mai găsit apoi o mică
stână dărăpănată, unde ne-am și oprit puțin. Pe interior era scrijelit
pe un perete, pe lângă multe nume ale celor ce-au trecut pe-aici, o
propoziție care ne-a îngrijorat (sau ne-a amuzat, nu mai știu). Era
scrijelit “zile grele te așteaptă...” Știam de fapt asta de când am
pornit la drum, dar de unde știa cel care a scris asta??
Îmi place
cerul negru, împreună cu arborii uscați crează o atmosferă
interesantă... de parcă ai fi într-o lume stranie, un pic
înfricoșătoare. Iar noi, în loc să o părăsim, ne adâncim tot mai mult în
ea...
Am
mers destul de mult pe la lumină, adică prin zone defrișate, care ne
permiteau să vedem cât de cât în jur. Intrăm însă și printr-o pădure mai
deasă, unde zăpada e mai mică – așa că ne mișcăm nițel mai bine. Fixez
aparatul de tulpina unui copac, să pot face o poză cât de cât clară.
Rucsacul
mă deranja aproape permanent, era prea greu și nici nu stătea prea bine
pe spate – probabil și din cauza genții foto – care apăsa mai mult pe
un umăr. Am regretat puțin că am o geantă mai mare și un obiectiv nou
destul de greu – înainte era mai bine, cu geanta mică și 55-200mm in loc
de 70-300mm. Mai bine ca greutate pe umăr, nu mai bine din punct de
vedere optic. Chiar și așa, pe viitor voi analiza mai atent dacă e
nevoie să car acest obiectiv cu mine – pentru că pe unele trasee, în
unele excursii, s-ar putea să îl cari degeaba. Eh, eu tot speram la o
întâlnire cu vreun urs sau mistreț...
Măcar nu îmi era frig – cel
puțin în mers. Bluza de corp x-bionic își făcea treaba, așa că în
general am mers doar cu ea și cu windstopper-ul pe deasupra. Când
ieșeam în zone cu vânt, mai puneam si geaca nouă – de care nu voiam să
abuzez prea mult, că mi-era milă de ea. Windstopper-ul e piesa mea de
echipament cea mai folosită. Vara, iarna, am folosit această bluză în
fiecare excursie. Fără geacă am mers vreo 2 ani, dar fără windstopper nu
aș fi reușit. Așa că m-am bucurat că înainte de această excursie i-am
pus un fermoar nou, să îl pot folosi la capacitate maximă.
Undeva
greșim direcția, drumulețul ne poartă pe dreapta unui vârf împădurit și
ne scoate într-o poiană. Ne dăm repede seama că dacă-l urmăm nu e bine,
așa că tăiem poiana spre stânga, prin zăpada mare și ceața care s-a
lăsat peste noi...
Când
ceața se ridică puțin, vedem că am intrat pe culmea corectă – dar vedem
și câteva căsuțe – unele mai aproape, altele un pic mai departe. Ne e
clar că la una din ele vom rămâne și noi să campăm, dar mai întâi să
vedem în ce stare sunt.
Pe
prima căsuță găsim un marcaj și un scris care ne anunță că spre stânga,
la 100 de metri, se găsește refugiul Preluca. Ne surprinde să aflăm
asta, dar nu ne facem prea mari speranțe. Las rucsacul și merg puțin
spre stânga, până pe marginea văii. În vale văd doar câteva bârne de
lemn împrăștiate pe poiană. Nu mi se părea că ar fi 100 de metri până
acolo, ci mai puțin – așa că mă gândeam că refugiul ar putea fi undeva
printre copaci, mai la vale. Cam mult de coborât totuși, iar șansele ca
el să mai existe erau foarte mici. Până la urmă ne gândim că bârnele
acelea au fost cândva un refugiu, așa că mergem mai departe pe culme.
Căsuțele din această poiană erau foarte dărăpănate, așa că facem un
ultim efort să traversăm spre poiana următoare.
Traversăm
o porțiune de pădure și, când întunericul aproape pusese stăpânire pe
dealuri, ieșim în apropiere de celelalte stâne pe care le văzusem. Erau
mai multe construcții, dar ne îndreptăm cu greu prin zăpadă spre cea mai
apropiată. Era ora 17.
Deși
nu oferă cine știe ce condiții de lux pe care oricum nu le așteptam,
avem două elemente importante: 2 priciuri (ca să nu dormim pe solul
înghețat) și faptul că vântul nu bate printre lemne. Căsuța era destul
de bine izolată, cu ușă care se închide - un avantaj mare, având în
vedere că afară vântul a început să bată cu forță.
Ne-am
bucurat că am găsit un adăpost atât de primitor, asta ne va ușura mult
seara. Adică avem condiții mai bune să topim zăpadă la primus, să
fierbem apa, să facem ceai și să gătim. În cort nu prea poți face asta,
iar afară, din cauza vântului, totul e mult mai greu de făcut. Chiar și
așa, din cauză că ne-am oprit, începeam să simțim rece la picioare. Eu
aveam o pereche nouă de bocanci, de care în Ceahlău am fost cât se poate
de mândru. Bocanci de piele dintr-o singură bucată, Zamberlan Vioz GT.
Șosetele erau însă un pic umede de la transpirație, așa că a trebuit să
le schimb.
În excursia din Ceahlau au fost între -10 și – 17
grade, ceea ce a făcut ca zăpada să rămână uscată – deci și noi la fel.
Acum însă temperaturile crescuseră foarte mult, se anunțau zile
călduroase, iar asta ne-a îngreunat mult înaintarea. Peste noapte,
zăpada de pe acoperișul stânei s-a topit constant, afară când ieșeai
ziceai că plouă de pe acoperiș. Singurul avantaj al acestui lucru a fost
acela că zăpada pe care o topeam conținea foarte multă apă (nu ca
zăpada uscată), așa că ne-a fost nițel mai ușor să facem rost de apă
pentru ceai și gătit. Chiar și așa, buteliile de gaz își pierdeau repede
presiunea – erau totuși în jur de zero grade. Pentru a menține flacăra
la o putere acceptabilă trebuia deseori să iau cratița de pe primus și
să agit butelia cu forță (cu flacăra aprinsă). Își mai revenea un minut,
apoi iar scădea...
Afară cerul era cam înnorat, dar pe valea
Bistriței se vedeau câteva luminițe din cine știe ce sat. Dincolo de
Bistrița sunt culmi din munții Stânișoarei. Noi venisem pe la marginea
pădurii din dreapta, de la vârfulețul care se vede în spate.
Cina
noastră specială din seara de Ajun a inclus în primul rând câte un
litru de ceai (toată ziua ne-a fost sete), apoi fiecare ce-a poftit
să-și pregătească din rucsac. Paste sau piure, orez cu ton sau
cârnăciori cu lipie. Orice ai mânca în acele condiții ți se pare
delicios și prinde foarte bine. Sarmale nu am avut și nici nu le-am dus
lipsa. Contează mult să știi ce iei la tine - cum să îmbini numărul de
calorii (cât mai mare) cu o greutate cât mai redusă dar și cu un gust
bun, dacă se poate.
Intratul în sacul de dormit e una din
bucuriile mult așteptate. Zero grade afară înseamnă că peste zi îți
poate fi destul de frig, măcar la extremități – dar înseamnă că peste
noapte, sacul de dormit de iarnă se va descurca fără probleme! În plus,
am avut de data asta și un izopren nițel mai de iarnă – din acela cu
bile, pe care-l luasem după tura din Vrancea, dar pe care n-am apucat
să-l testez prea bine. Am pus și sacul și izoprenul în suprasac, pentru a
le proteja de murdărie, ba chiar și șosetele umede sau mănușile au
dormit lângă mine – să le am calde a doua zi.
Iarna îmi place tare
mult faptul că ziua e scurtă și noaptea lungă. Deși asta nu prinde bine
când ai în plan un traseu așa lung, prinde tare bine din alt punct de
vedere: mergi mai puțin, te odihnești mai mult! Sigur, cele 7-8 ore de
mers iarna prin zăpadă mare sunt oarecum egale cu 10-12 ore de mers
vara, dar cele 10 ore de odihnă nu se compară cu cele 6-7 ore de odihnă
pe care le ai vara. Așa că nu ne e deloc rușine că ne-am culcat la ora
20, mai ales că dormisem atât de puțin în noaptea dinainte.
...
Ziua 2, 25 decembrie 2012. Vârful Grințieș - poieni și păduri.
...
Acasă,
când făceam calcule pe hartă, mă gândeam că vom ajunge să dormim în
prima seară pe vârful Grințieș - dar n-am reușit să ajungem până acolo.
Zăpada adâncă și umedă ne-a făcut să mergem destul de greu. Nu știu de
la ce altitudine am pornit, dar știam că ne așteaptă un urcuș susținut
spre cel mai înalt vârf din zonă.
Momentan însă încercăm să ne
bucurăm puțin de culorile răsăritului – chiar dacă nu ne aflăm în cel
mai bun loc pentru a face asta.
Cerul se colorează foarte frumos, dar mi-e greu să găsesc niște
unghiuri mai interesante din care să pozez. Nu e de ajuns să ai culori
frumoase, importante sunt și elementele care umplu cadrul – dar și felul
în care ele sunt așezate în cadru. Dar pentru a ilustra momentul și
locul, merge până la urmă și o poză mai banală.
Pe
valea Bistriței se vede un norișor care acoperă satele, iar culmile din
munții Stânișoarei seamănă binișor cu cele pe care ne aflăm.
În
apropiere mai erau două construcții – una lungă, pentru animale, dar și
o căsuță ce părea nouă. Am mers să le inspectăm și am râs un pic când
am văzut ce condiții de lux erau în a doua căsuță. Paturi cu saltele,
chiar și o sobă, mai multe camere, o masă pe terasa cu priveliști
frumoase...
Am
fost surprinși că pe partea vestică a vârfului din apropiere, zăpada
era topită – asta ne-a dat speranțe că poate mai sus va fi mai puțină
zăpadă și vom merge mai ușor. Iată și căsuța la care nu am dormit...
De-aici vedem mai clar cât mai avem de mers până la vârful Grințieș. Sperăm să ne descurcăm prin pădure să rămânem pe culme.
Întorși
la stâna noastră să facem bagajele, Otto găsește la el în rucsac un
cadou lăsat de Moș Crăciun pentru mine... două perechi de șosete, pe
care “Moșul” le-a cărat special până în vârful muntelui. Mi-a părut rău
că n-am luat și eu ceva pentru “moș”, dar m-am bucurat de surpriza
aceasta.
Plecăm de la căsuță destul de târziu, pe la 9.40. Intrăm printr-o pădure deasă de brad, pe unde ne duce potecuța.
Ieșim
pentru o clipă la lumină și vedem în urmă căsuța “de lux”, dar și culmi
din munții Stânișoarei – luminate de un soare bun pe care ni-l doream
și noi.
Drumulețul
înzăpezit nu merge chiar pe culme și ni se pare că merge prea pe jos,
așa că noi încercăm să rămânem pe culme. Ne-am băgat cred destul de
inutil prin boscheți, dar e un sentiment plăcut să mergi prin locuri pe
unde simți că doar animalele sălbatice trec. Curând însă revenim pe
drum, pe unde înaintarea e un pic mai comodă.
Frumoase
sunt razele ce se strecoară printre tulpinile copacilor – parcă ar fi
niște războinici dornici să lupte cu întunericul și cu frigul – dar care
se lovesc de soldații de lemn ai pădurii...
Momentan
n-am avut prea mult de urcat, iar noaptea de odihnă a prins bine, așa
că suntem în formă. Asta se schimbă însă ușor când dai de un urcuș mai
susținut, așa cum urma să întâlnim și noi. Îmi place însă șirul de urme
ce rămâne după noi – urme de Bigfoot, e clar. Nu s-a gândit nimeni că
Bigfoot era de fapt un om care mergea cu rachete de zăpadă? Sunt sigur
că acest mod de a merge prin zăpadă era cunoscut de foarte mult timp –
chiar dacă rachetele arătau altfel în trecut... improvizate poate din
crengi de copac arcuite în formă de rachetă de tenis.
Din
cauza zăpezii, uneori drumul e greu de urmărit. Apar și drumuri de taf,
nu tot timpul reușim să mergem pe varianta cea mai ușoară. Am început
la un moment dat să urcăm destul de abrupt prin pădure, pentru că drumul
mergea probabil spre dreapta - și nici nu ne-am dat seama dar nici nu
eram siguri că el urcă unde vrem noi.
Am ieșit la soare într-o
zonă cam defrișată, unde zăpada era mult mai adâncă decât în pădure.
Adăugăm la asta panta mai înclinată și rezultă poate cel mai greu urcuș
al zilei. Și vârful nu se vede...
Foarte
greoaie înaintarea, chiar și pe rachete, conta mult cine era primul –
pentru el era mult mai greu! Am făcut cu schimbul, dar Otto a mers mai
mult primul – chiar dacă rachetele lui adunau multă zăpadă și nici nu
aveau înălțător pentru călcâi. Eu m-am bucurat de înălțătorul acela, dar
și pe ale mele se aduna multă zăpadă – pentru că era umedă și se lipea.
Trebuia destul de des să lovim rachetele cu bețele de trekking, să mai
scăpăm de greutate. Și era o mare greutate în plus! Nu te-ai gândi cât
de grea poate fi zăpada udă, poate doar atunci când vezi ce efort depui
numai ca să ridici piciorul.
Urcușul acesta mi s-a părut foarte
greu și nici măcar nu era urcușul spre vârful principal. Cel puțin avem
mulțumirea că în urmă se văd Ceahlăul și lacul Izvorul Muntelui...
În
cele din urmă pare că ieșim din pădure, pe o culme acoperită și de
poieni. Avem momentan priveliști spre partea dreaptă, spre nord – acolo
unde se află munții Stânișoarei – mai lungi decât munții Bistriței.
Înspre
vest, intuim printre brazi vârful Grințieș - dar mai avem un pic de
mers până la el. Și noi ne gândeam că vom ajunge acolo în prima zi...
Prin
poieni, zăpada e în general mai mare – pentru că nu sunt copaci care sa
apere pământul de invazia fulgilor – iar vântul o depune în straturi
mai mari. Pe-aici însă găsim si zone unde ea a fost întărită de vânt,
sau topită de soare – așa că mergem parcă mai ușor. Și un alt lucru care
ne face să mergem mai ușor e acela că simțim că ajungem în sfârșit
undeva! Am ieșit pe un prim vârfuleț golaș, de unde vedem clar cât mai
avem până la vârful Grințieș - dar și culmea pe care vom continua, spre
stânga. Și mai mult de atât: e soare și senin!
In
spate avem peisaje tot mai largi, cu Ceahlăul ieșind ușor în evidență –
dar și cu o mulțime de alte culmi pe care ne e greu să le recunoaștem –
probabil munții Giurgeu.
Pe
jos găsim urme de cocoș de munte, pe care merită să le arăt, că nu
multă lume le vede. Poate voi reuși cândva să pozez si posesorul acestor
urme. Lângă ele, o urmă mare de Ioan de munte.
Da,
e frumos în jur! În sfârșit apare și un sentiment de reușită, un
sentiment de mulțumire pentru ceea ce vedem în jur și pentru locul în
care suntem. Ajută mult să fie o zi senină, cu soare, după atâta efort.
Deși
pe ecran se vede mai micuță, o panoramă cu tot ce se vedea spre sud-est
ajută pentru a-ți face o idee asupra peisajului. Ceahlăul e in centru.
Și
iată că am ajuns în sfârșit pe vârful Grințieș (1758m), după circa 4
ore și jumătate de când am plecat de la căsuță. Mult am mai făcut! Vara
se merge mult mai bine, dar oricum, distanța mare nu-i de neglijat.
Vedere spre nord-vest, cu Budacu ieșind rapid în evidență, că-i cel mai înalt și alb.
Ceea
ce ne iese rapid în evidență este vârful Budacu, cel mai înalt vârf din
munții Bistriței, pe care-l vedem spre vest. La el voiam să ajungem,
dar se pare că de el ne desparte o vale foarte mare! Asta nu era în
plan...
Oau,
va fi o adevărată provocare să ajungem acolo... și evident, ne va lua
mult mai mult decât anticipam! Cine l-a pus așa departe pe vârful ăsta?
Momentan ne tragem sufletul puțin și facem și-un mic filmuleț de pe
vârf, din care nu se înțelege mare lucru – că bătea vântul tare.
Foarte
cuprinzătoare peisajele de pe acest vârf – se vedeau la depărtare și
munții Călimani! Așa că, dacă tot am cărat cam degeaba noul obiectiv
tele (70-300mmVR), care mi-a îngreunat mult geanta și mersul, măcar să
vedem acești munți cu zoom.
Un
pic spre nord se vedeau și munții Rarău (dreapta) și Giumalău (ascuțit
și alb, stânga), ceea ce e foarte tare, că nu-s chiar așa aproape.
În
urmă, rămas destul de departe, Ceahlăul – care mi se pare că seamănă cu
un cap de broască cu doi ochi: D În stânga e vârful Toaca, iar în
dreapta Ocolașul Mare.
Am
fi stat mai mult aici pe Grințieș, dar ziua e scurtă și drumul e lung.
Am stat doar vreo 20 de minute în care, în ciuda vântului, ne-am bucurat
de soare, de priveliști și de reușita de a fi ajuns până aici. Dar
acum... pauza s-a terminat, capul la fund! Serios. Continuarea presupune
o nouă rundă de desiș de crengi, de zăpadă adâncă, de rătăcire și
orientare... O să fie greu să ajungem la vârful Budacu, dar sperăm să
reușim să ajungem azi.
Mi-e
greu să descriu următoarea porțiune a traseului – aceea care leagă
vârful Grințieș de vârful Budacu. De fapt aceste două vârfuri nici nu
sunt unite în mod direct, creasta ce continuă spre vest ajunge în vârful
Țibleșul Mare – de unde trebuie făcut dreapta spre Budacu. A fost cea
mai dificilă parte a traseului – chiar dacă pe alocuri, din când în
când, am mai găsit și câte un semn de marcaj (BR) care să ne ajute.
Foarte dificilă orientarea pe unele porțiuni, asta și pentru că poteca
era acoperită de zăpadă, iar crengile aplecate deasupra ei de multe ori.
Prima
parte grea a fost să reintrăm pe culme, de la vârful Grințieș. Pe hartă
se vede că trebuie făcut mai întâi stânga și coborât într-o șa – așa că
asta am încercat să facem și noi - strecurându-ne mai întâi printre
brăduți mici, apoi trecând cu greu printre crengile dese ale brazilor
înalți și apropiați unii de alții. Trebuie să fii tare inspirat (sau să
știi bine ce faci) încât să ajungi unde trebuie. Nu e deloc ușor! Nu
vezi în jur decât brăduți mici, sau copaci deși, ceva urme de animale
care te pot induce în eroare sau poate vreo poiană din care să nu știi
pe unde trebuie să ieși.
Dar cumva am reușit să ajungem într-o poiană mai mare...
De
acolo am reușit să intrăm în pădure pe unde trebuia - și aici ne-a
salvat un pic și un marcaj vechi, care ne-a surprins. Am avut apoi parte
și de zone mai line, prin păduri largi – unde marcajele se vedeau parcă
mai bine. Vechi și rare oricum, dar suficiente cât să-ți confirme din
când în când că ești încă pe drumul cel bun.
Înaintarea
este grea în continuare, zăpada ne epuizează chiar și cu rachete în
picioare. Mi-era deja dor să merg pe iarbă, să scot rachetele... Și ne
ere mereu sete! Aveam un termos cu ceai cald, din care mai beam câte o
ceșcuță din când în când – dar asta e ceva mărunt. Nu poți să mergi o zi
întreagă cu doar 500 ml de lichid. Care, pentru că era cald și bun, ne
prindea totuși incredibil de bine!
Pentru
a compensa lipsa de lichid, mai topeam în gură zăpadă de pe crengi.
Aceasta era destul de umedă, pentru că temperaturile erau destul de
ridicate – așa că puteam chiar vedea lichidul în zăpada de pe crengi.
Curgeau picături din ea – așa că profitam și le storceam bine la noi în
gură.
Se
apropie deja seara. Soarele se zărește uneori printre crengi într-un
mod plăcut. Dacă ne-am opri un pic, am putea să ne bucurăm de el mai
mult – de liniștea ce ne înconjoară, de pădurea înghețată. Dar
apropierea întunericului ne grăbește, așa că trebuie să învățăm să ne
bucurăm și din mers. Un lucru tare greu de realizat, având în vederea
cum zăpada ne chinuie și setea continuă să-și facă simțită prezența,
făcându-ne să visăm la căni mari de ceai cald. Ah, ceai cald... stați să
beau puțin! Gata.
Pe
la ora 17.30 zărim pe partea dreaptă o poiană mai mare. Ne abatem un
pic de pe culme și coborâm să vedem ce-i cu ea. Zăpada e mult mai mare
ca în pădure, așa că lăsăm jos rucsacurile pentru a ne putea mișca mai
bine.
Ieșirea
în poiană ne-ar fi putut ajuta să ne orientăm, să ne dăm seama cât mai
avem de mers – că din pădure e tare, tare greu să aproximezi, să-ți dai
seama. Aveam mereu impresia că am avansat mult, că mai avem puțin... De
data asta nu ne dăm seama de mare lucru, e clar că suntem departe de
Budacu, dar poate că poiana ne poate oferi măcar un adăpost pentru
noapte. O căsuță dărăpănată de la o veche stână, undeva în mijlocul
sălbăticiei pe care iarna o scoate și mai mult în evidență.
Căsuța
nu oferea cine știe ce adăpost - și mai aveam vreo 30 de minute de
lumină. Parcă am fi vrut să mai mergem, în speranța că am putea ajunge
la poienile de la poalele vârfului care ne interesa, Budacu. Dar dacă
până acolo mai e mult și noi nu știm, ne va prinde noaptea în pădure.
Mai bine ne oprim aici.
Nu
prea ne inspiră interiorul construcției de lemn. Nu sunt priciuri, ar
însemna să dormim pe pământul înghețat, nu e spațiu bun nici de pus
cortul. Așa că hotărâm doar să gătim aici, dar pentru dormit să montăm
cortul mai sus undeva, în zăpadă. Așa că ne punem pe bătătorit un spațiu
drept în acest sens. Rachetele sunt utile pentru asta, altfel ai avea
de făcut multe ture cu bocancii, să reușești să faci 2 metri pătrați de
teren drept și bătătorit. Chiar și așa, zăpada era destul de prăfoasă,
așa că gâlme tot rămâneau. Măcar urma să dormim pe ceva moale.
Cu
ultima rază de lumină am mers la pădure să strângem și crengi uscate,
pentru un foc. De obicei evit să fac focul pe munte, nu îmi place.
Miroși îngrozitor a doua zi, hainele, părul, toate se umplu de miros de
fum – care e cu atât mai rău dacă faci focul în interior, într-o stână.
Asta e deranjant mai ales atunci când a doua zi urmează să ajungi jos,
la localități. În plus, vara și toamna există un mare pericol de
incendii, pentru că totul în jur este foarte uscat – așa că prefer să
evit acest risc.
Iarna
însă lucrurile stau un pic altfel. De data asta mai aveam de mers
câteva zile, așa că nu conta mirosul așa mult. În plus, puteam face
focul chiar în zăpadă – nu ar fi avut ce să ia foc, că nu eram în
pădure. Iar focul ar fi fost util din două puncte de vedere importante:
ar fi ținut la distanță animalele sălbatice și ne-ar fi ajutat să facem
rost de apă mai ușor, topind zăpadă cu cratița direct în foc. Cratița
lui Otto era deja neagră de la astfel de activități, așa că economisim
butelie și putem topi câtă zăpadă vrem! Așa că să fie foc și... să fie
ceai! Un litru de ceai pentru fiecare! Și apoi încă unul!
A
fost o seară binevenită, odihnitoare și călduță – datorită focului.
Poți usca șosetele umede, care altfel te pot face să îngheți atunci când
stai pe loc. Luna aproape plină lumina și ea deasupra și noi încercam
să ne dăm seama, analizând harta - și poate imaginile surprinse de pe
vârful Grințieș, unde ne aflăm. Nu știam unde suntem – pe hartă apăreau
doar două puncte mai joase pe această culme - și ni se părea că trecusem
parcă mai multe. Posibil să ne fi aflat totuși undeva între cele două,
greu de spus. Interesant însă gândul că dimensiunea munților ce ne
înconjoară este atât de mare.
Ne-a indus rău în eroare harta pe
care o aveam – acea schemă cu crestele, stilizată fără prea multe
detalii. Scara mică ne făcea să credem că distanțele sunt mai mici, ceea
ce era stupid – că puteam calcula ușor că între cele două vârfuri sunt
mai bine de 7 km. Și noi nu mersesem poate nici jumătate.
Speram
totuși ca a doua zi să nu mai fie mult până la Budacu – eram oricum
destul de în urmă față de calculele pe care le făcusem acasă. Planul
inițial începea să pară tot mai greu de realizat.
Încet încet,
focul a început să se stingă, iar stelele au început să strălucească mai
tare deasupra poienii în care ne aflam. Liniștea a pus iar stăpânire pe
marginea pădurii sălbatice iar noi am intrat în cort, obosiți după o zi
plină, cu gândul la aventura prin care urma să trecem și zilele
următoare. Am fi vrut să auzim lupii urlând în pădurea de lângă noi, dar
probabil că focul și-a făcut bine treaba - iar fumul ne-a anunțat
prezența până departe, printre copaci. Cândva însă, poate...
Ziua 3, 26 decembrie 2012 – vârful Budacu, cel mai înalt din munții Bistriței.
Temperaturile
destul de ridicate au făcut ca noaptea să fie plăcută în sacul de
iarnă. Ai crede că dormitul pe zăpadă e mai friguros decât dormitul pe
pământ, dar asta nu-i neapărat așa. Zăpada izolează mai bine, pământul
îți fură imediat căldura și te face să te răcești mult mai repede, dacă e
înghețat. Așa că a fost bine pe plapuma albă.
Dimineața am fost gata de plecare pe la ora 9 – după ce am băut ceva cald, să începem ziua bine.
Am
revenit în culmea împădurită – urcând mai ușor panta acum, pentru că
aveam deja urme săpate de aseară. Dar odată ajunși în culme, trebuie să
pornim mai departe spre vest – prin zone încă neumblate și necunoscute.
Avem
de urcat. Zăpada face urcușul mai greu, ca de obicei – dar cel puțin
culmea ni se pare evidentă. E greu să-ți dai seama însă de traseu,
pentru că poteca nu se vede. Așa că urcăm la nimereală o pantă destul de
accentuată, spre un vârf ce pare promițător. Am găsit pe el copaci mai
rari, dar și arbori căzuți - și am sperat să găsim și un punct cu
vizibilitate, să ne orientăm. Brăduții nu ne lasă însă să vedem mare
lucru iar zăpada e și mai mare printre ei.
Ajungem
pe vârf, dar nu vedem nimic, așa că îl depășim, sărind peste arbori
căzuți și strecurându-ne printre crengi. Sperăm să găsim dincolo de el
continuarea pe culmea care ne interesa.
Din păcate, încep să apară
semne că ceva nu e în regulă. De la vârf găsim un picior de munte care
începe să coboare spre nord, dar el pare să coboare mult prea mult. Iar
printre copaci, zărim în fața noastră o vale imensă – dincolo de care
vedem câteva culmi despădurite. Seamănă bine cu cele de sub vârful
Budacu – dar asta înseamnă că, mergând în această direcție, trebuie să
coborâm toată valea, până la firul apei, apoi să urcăm înapoi tot ce-am
coborât, dar în partea opusă.
A
fost un moment de cumpănă. Am sperat să existe totuși o șa, care să ne
permită traversarea mai departe, dar nu era. Culmea pe care intrasem era
o culme falsă – un picior de munte ce cobora tot mai abrupt spre firul
văii. Ce-i de făcut?
Greu să te orientezi când nu vezi aproape
nimic în jur – dar chiar și așa, indiciile terenului ne-au ajutat. Am
reușit să ne dăm seama unde am greșit, așa că ne-am întors, ocolind de
data asta vârfulețul pe sub el. Nu trebuia urcat, culmea era mai prin
stânga lui – dar cine să-și dea seama de asta? Harta nu era suficient de
detaliată. De fapt, așa cum spuneam, harta noastră era doar o schemă.
Și-n plus, nici nu era desenată cu nordul în sus – nordul era mai în
dreapta hărții – ceea ce m-a indus de mai multe ori în eroare - și pe
traseu, dar și când am scris jurnalul.
Am reintrat însă pe culme
și asta ne bucură. Am pierdut ceva timp cu vârful acesta – ca să nu mai
zic de efort – dar bucuria e mai mare când dai de greu și reușești să-l
depășești, comparativ cu mersul ușor tot timpul. Bine, ușor nu a fost
niciodată în această excursie, dar faptul că ai fost pierdut și ai
reușit să-ți găsești traseul dorit îți oferă o bucurie specială.
Prin
zăpadă găsim acum un șir frumos de urme de lup, care a mers în direcția
noastră. Nu suntem chiar siguri dacă sunt de lup, dar ce să caute un
câine pe acolo? Plus că lupii merg în linie dreaptă, foarte ordonat (pun
piciorul unul in fata celuilalt, nu unul in stanga și unul in dreapta).
Cam așa:
Deși
culmea e uneori destul de lină, ea e tare greu de traversat. Am găsit
poieni mărginite de brazi care erau super astupate de zăpadă! Ne doream
să nu avem parte de poieni, să mergem doar prin pădure - și uneori le
mai ocoleam pe la margine. A fost ciudat și faptul că, după ce traversam
o astfel de poiană și apoi continuam prin pădure, ajungeam la o nouă
poiană care arăta absolut identic! Ca și când am mers în cerc – lipseau
doar urmele noastre în zăpadă care să confirme asta. A fost interesant
dar devenea frustrant că nu știam deloc cât mai avem de mers și unde am
reușit să ajungem.
A
urmat o porțiune tare lungă. Incredibil de lungă. Atât de lungă încât
abia dacă făceam o poză pe oră. Totul era la fel! Tunelul prin pădure,
tunelul prin poiană, păduri înalte, urcat un vârf pentru a coborî iar și
a urca iar mai apoi. Cum de eram atât de departe? Așa puțin avansasem
în ziua precedentă de la vârful Grințieș?
Complicată tare
înaintarea, a fost un test fizic și psihic destul de dur – pentru că
deși ne intrasem în ritm și mergeam aproape ca niște roboți, te putea
dărâma psihic faptul că pare să mergi în gol, degeaba! Că nu reușești să
ajungi undeva, că totul e la fel în jur! E drept că era frumos, nu zic
nu!
Țin minte că au fost însă și zone în care a trebuit să ne
orientăm, ca să ne putem menține pe culme, pe traseu. Apropo, marcaje nu
mai erau deloc! Am avut de urcat un vârf mai înaltuț, iar acestea sunt
destul de periculoase din punct de vedere al orientării. Că îți dai
seama ușor că trebuie să-l urci și pe unde, dar e mult mai greu, ajuns
în vârf, să-ți dai seama pe unde trebuie să cobori de la el. Iar acesta
avea în partea cealaltă o vale destul de mare – continuarea culmii era
mult mai jos față de vârf. În astfel de situații e foarte ușor să intri
pe o culme greșită.
Am
mers câteva ore în felul ăsta, urmărind urmele de lup, dar fără a ne
face speranțe că am putea să vedem vreunul. Evident, ne-am fi dorit, dar
era imposibil. Înaintarea prin zăpadă e foarte zgomotoasă, orice animal
te-ar simți de la distanță. Poate nu-ți dai seama de asta în timp ce
mergi, dar poți face un mic exercițiu: depărteaza-te puțin de cel/cei cu
care ești și oprește-te, la vreo 50 de metri de ei. Ai să vezi cum,
stând pe loc, auzi mersul celorlalți – chiar și tu! Care ești om și nu
ai super auzul pe care-l au animalele. Așa că șansele noastre de a vedea
animale erau foarte mici în timp ce mergeam – mai ales prin zone cu
pădure întinsă.
Facem și o pauză de ascultat pădurea și de ronțăit ceva. Otto fixează aparatul pentru o poză cu amândoi (eu sunt cel din stânga).
În
cele din urmă am ieșit într-o poiană diferită. Ea părea să ducă spre
marginea pădurii – spre o poiană și mai mare. O bucurie să simțim că în
sfârșit ajungem undeva, ba mai mult! Am găsit și un izvor amenajat –
semn că ne apropiem de o stână. Apa in formă lichidă ne-a prins bine, am
luat provizii cu noi – dar ne-a fost greu să o bem, la cât de rece era.
Am mai pus în sticlă o pastilă cu vitamine, din aceea efervescentă, să
ne refacem stocul pierdut pe drum...
O
da! În sfârșit putem striga “Aliluiaaaa”! Am ieșit undeva la lumină,
lângă o stână cam dărăpănată – avem acum peisaj nou, speranțe noi,
informații noi despre ceea ce ne înconjoară!
Avem
priveliști aproape în toate părțile, revedem Ceahlăul în urmă, dar și
vârful Budacu dincolo de vale. Da, am ajuns unde trebuia! Chiar dacă
culmea noastră continua ușor spre stânga, spre vârful Țibleș, noi voiam
să urcăm și la Budacu – așa că suntem bine! Avem de coborât o vale și
apoi de urcat... dar măcar e prin poiană! Iar pe culmile înalte vedem
și zone cu iarbă, ce bucurie!
Ne
oprim momentan la stână, să mâncăm ceva la adăpost de vânt. A fost
totuși o pauză cam răcoroasă. Eram umezi de la mers iar afară era mai
frig ca în ziua precedentă – când avusesem și un pic de soare.
După
30 de minute pornim mai departe în coborâre, găsind și primele urme de
urs în zăpadă. Era ora 15, destul de târziu. Incredibil faptul că am
mers până aici vreo 5 ore – pe o porțiune care pe hartă părea atât de
scurtă. Dar e incredibil și faptul că am reușit să ajungem unde trebuia –
deși pe hartă părea foarte ușor de făcut asta – că acolo apărea doar o
culme principală ce trebuie urmată. O să pun la final și harta, să
vedeți ce tot spun eu aici despre ea.
Coborârea
ne înviorează puțin, scufundarea în zăpadă nu ne deranjează așa tare –
că mergem din inerție la vale. Trecem pe lângă construcții de stână ce
par noi, dar le lăsăm în urmă și ajungem în șa. De aici reîncepem
urcușul, pe marginea unui drum forestier ce ocolește vârfurile. Găsim și
zone cu iarbă, dar prea puține momentan. În stânga, pe culmea din
spate, se vede stâna unde am stat să mâncăm.
Vedem
tot mai bine lunga vale a râului Borca, aceea care ne despărțea de
vârful Budacu de dimineață. Și vedem și culmea de pe care am venit,
chiar și vârful Grințieș îl intuim undeva în spate. Dar greu să ne dăm
seama unde este poiana în care am dormit – pentru că nu se vede. Trebuie
să fie mascată de unul din picioarele de munte împădurite, ce coboară
din culme.
Începem
să ne dăm seama cum arată și continuarea traseului, acela pe care voiam
să mergem inițial. Vârful Țibleșul Mare pare un vârf tare neprimitor,
dar impresionant prin felul în care iese deasupra culmii. Iar mai
departe, culmea e lină și pare împădurită. Vârful Budacu însă presupune o
abatere mare, așa că deja ne gândeam că e posibil să nu mai continuăm
traseul orginal. Vom vedea.
După
ce ne mai chinuim pe drum încă puțin, urmează urcușul mai serios – care
ne va duce la vârf. Partea bună legată de acest urcuș este că el ne
permite să facem ceva ce abia așteptam: să scoatem rachetele de zăpadă
din picioare! Doamne, ce eliberare! Cât de ușoare îți simți picioarele,
cât de plăcut e să mergi pe pământ! Dar nu ne bucurăm prea tare de asta,
pentru că din picioare, rachetele au ajuns pe rucsacuri – așa că
greutatea din spate este acum cu 2 kg mai mare. Ca și când nu aveam
rucsacul destul de greu!
Ce mai contează, știm că mai avem puțin
până la vârf - și uite cum începe să se vadă totul în urmă! Ba chiar
avem noroc și de puțin soare printre nori, să dea un pic de culoare
peisajului!
Ajungem
pe culme și avem acum priveliști noi, spre nord-vest. Ah, ce bine e să
ai priveliști! Să nu mai fi orbit de copacii din jur, să poți să vezi
unde te afli, ce te înconjoară, spre ce te îndrepți... Munții Bistriței
sunt o serie de culmi fără număr, la o primă vedere pare greu să-ți dai
seama care ce vârf e, sau unde se află o anumită culme pe hartă. Dar
încet încet ne-am familiarizat cu peisajul și ne-am mai dat seama de una
și de alta. Un lucru ne era oricum clar: suntem tare departe...
Pe
măsură ce urcăm, soarele coboară, iar peisajele sunt tot mai largi.
Vedem bine acum și culmea care se continuă de la Țibleșul Mare - și ne
bucurăm că nu suntem pe-acolo acum. Varful Budacu e în afara crestei,
dar merită efortul de a-l urca.
Ne
apropiem de vârf. Panta s-a domolit, mai avem puțin. A început să arate
ca un mic platou, ca un câmp cu mogâldețe de zăpadă, suflat de un vânt
năpraznic. Norii se mișcă rapid deasupra noastră și par că vor să ne
învăluie. Profit de momentele senine și fac o poză și spre Ceahlău. În
partea stângă se vede vârful Grințieș, care de aici pare împădurit...
Ajungem
la primul vârfuleț, unde găsim o cruce metalică. De aici peisajele ar
fi parcă mai frumoase, dar norii și-au găsit chiar acum să devină
amenințători. E vânt incredibil de puternic, așa că ne grăbim spre
punctul cel mai înalt (1859m) – lângă care este înfipt un ditamai
stâlpul metalic, probabil o antenă cu scopuri precise și necunoscute
nouă.
Fantastic
cerul la apus, dar asta ne amintește că... în curând soarele va apune!
Ne-a luat toată ziua să ajungem la Budacu? Incredibil – cât de departe
este vârful ăsta – sau cât de încet am mers din cauza zăpezii. Oare fără
rachete am fi ajuns aici vreodată, în condițiile acestea? Probabil că
nu.
Dincolo
de vârf, mai în vale, văd pentru scurt timp un cerb – care ne simte
rapid și fuge spre pădure. Frumos. Inspectăm zona pentru a găsi un loc
mai adăpostit de vânt, să putem pune cortul. Din păcate nu găsim așa
ceva, totul pare să fie sub asediu – am prefera un adăpost mai liniștit,
să putem găti și să dormim liniștiți.
Vedem înspre nord și culmea
pe care ar trebui să fie traseul Cruce Roșie – o culme pe care o luăm
în considerare pentru a continua excursia (în centrul imaginii).
Varianta originală, pentru a fi dusă la capăt, ne-ar fi cerut cel puțin
alte 3-4 zile - și nu mai aveam atâtea la dispoziție. Se încheia deja
ziua a 3-a a excursiei noastre și abia ajunsesem la Budacu. Așa că o
variantă mai scurtă de a continua era de luat în seamă. Pe fundal se văd
culmi din munții Stânișoarei.
Ne
îndepărtasem de la vârf spre nord, cât am mers să inspectăm zona. Acum
ne întoarcem la vârf și hotărâm să mergem pe culmea dinspre sud-est,
spre o stână nouă pe care o văzusem acolo. Ar fi fost un adăpost bun.
Dar însemna că mai avem de mers până la el - și ar fi însemnat să urcăm a
doua zi înapoi la vârf. Oare merită tot efortul ăsta? O noapte
liniștită și odihnitoare e necesară, după atâta mers – așa că mai găsim
puțină energie și pentru asta. Măcar nu avem de urcat. Pare puțin de
mers – până pe culmea aceea înclinată din partea dreaptă a imaginii.
Dar
pe creastă bate vântul atât de tare încât ne e greu să înaintăm – ne
împinge în lateral. Chiar și așa, nu pot să nu mă minunez de faptul că
nu îmi e frig. Țin minte că aveam pe mine “doar” bluza tehnică de corp,
X-bionic (genială!) și deasupra, geaca cea nouă – Patagonia Piolet. Ei
bine, pentru asta am luat-o! Pentru condiții grele! Și mă bucur să
constat că-și face treaba, chiar dacă îmi e tare incomod să închid
fermoarele de la subraț cu o singură mână. Important e că rezistă la
vânt, dar nu mi-ar fi stricat și o cagulă windstopper. Gluga însă îmi
place, foarte utilă, la fel și gulerul mai înalt, care acoperă barba. Și
pantalonii Gravity, produși în România, rezistă cu succes. Materialul
din care sunt făcuți chiar e de calitate, foarte performant, dar am
găsit și ceva neajunsuri care să afecteze confortul în mers (gen fermoar
care zgârie pe interior). E bine însă că nu am nevoie de colanți pe sub
ei, vântul chiar nu trece.
Sunt incredibile momentele de genul
ăsta, când nu știi cum să închizi mai bine fermoarele, cum să tragi mai
bine buff-ul pe nas sau bentița pe urechi. E aproape imposibil să mai
pui ceva pe tine, nu te poți opri, nu poți scoate mănușile din mâini, nu
poți face prea multe! Dacă ai intrat într-o astfel de zonă (sau de
moment) neechipat, nepregătit, poate fi foarte grav. Dacă ți-a ieșit
tricoul din pantaloni sau n-ai apucat să-ți pui ceva la gât sau pe nas,
tare greu să mai faci ceva în aceste condiții.
Noi avansăm cu greu
și ajungem și la zone cu stânci, dar găsim și zone adăpostite de vânt
pe partea stângă a culmii. Nu stăm însă mult acolo, plus că zăpada e mai
mare acolo și mai sunt și tufe de ienupări prin care ne cade piciorul.
Între timp însă, cerul începe să se întunece în mod spectaculos. Se vede
și culmea de pe care am venit noi – dinspre stânga imaginii am mers pe
culmea din mijloc, aceea neagră, spre dreapta... până am ieșit la zona
cu poieni.
Se
întunecă. Suntem atenți să nu ratăm coborârea spre căsuța salvatoare.
Facem dreapta și ne afundăm în unele locuri în zăpada mare. Încercăm să
mergem amândoi pe aceleași urme, să facem o potecuță de urme pentru a
doua zi, când vom fi nevoiți să urcăm înapoi.
Ajungem la căsuța de
lemn și... dezamagire și frustrare: căsuța e încuiată! În interior
putem vedea ce adăpost bun ar fi fost această construcție, dar asta e. E
tot vina oamenilor, că nu mai sunt de încredere. Că nici în vârful
muntelui nu-ți poți lăsa căsuța cea goală descuiată. Căutăm cheia pe sub
scânduri sau pe la colțuri, nimic. În zonă există însă și un saivan
pentru oi, un adăpost cu acoperiș dar fără perete într-una din părți.
Sunt scânduri multe aici, le putem folosi să improvizăm un perete care
să apere de vânt - și putem monta cortul sub acoperiș.
Înainte
de a ne hotărî în acest sens, mai facem o tură de recunoaștere, mai la
vale. În zonă ar putea să mai fie vreo construcție, am putea găsi stâna
cea veche. Eu cobor spre marginea pădurii și găsesc doar niște cotețe
prea mici, Otto însă a mers spre lateral și a găsit un adăpost. Ne luăm
rucsacurile și mergem spre el. Da, aici vom rămâne! Dar avem de muncă,
nu ne putem relaxa imediat.
Bordeiul e plin de zăpadă, iar spațiul
interior e foarte mic. Există însă un spațiu drept, de lemn, unde am
putea dormi – dacă l-am elibera de zăpadă. Așa că improvizăm un făraș,
folosim un lighean sau o găleată și scoatem afară zăpada...
Mai
punem pe noi niște haine, vom resimți frigul mai tare, acum că ne-am
oprit din mers. Și avem de topit zăpadă, de făcut ceai, de gătit... nu
putem intra direct în saci, la căldurica mult dorită. Picioarele se simt
reci, zăpada fleoșcăită pare să fi pătruns cumva până la urmă în
bocancii cei noi. Mi se pare ciudat, parcă sunt un pic dezamagit de
bocanci, deși e posibil să nu fie vina lor (să se fi scurs umezeală prin
parazăpezi). Trebuie să rezist așa o vreme, nu vreau să pun șosete
uscate, care să se ude rapid și ele.
Cu
cratița cu paste calde pe genunchi e parcă mai bine, iar o mâncare
caldă e tot ce-ți poți dori în astfel de momente. Peste zi nu am mâncat
mare lucru, e foarte interesant cum corpul intră într-o stare specială,
“mountain mode”, în care nu pare să ceară prea mult, dar îți dă atât de
mult... E foarte tare cum nevoile de bază, precum apă sau mâncare, se
diminuează, deși efortul crește – e interesant cum corpul se setează pe
mers - și o face folosindu-se de resurse secrete, pe care le găsește în
tine.
Dar din când în când, inevitabil, îți transmite că e cazul
să-i dai ceva înapoi, să mai bagi niște cărbuni încinși la motor – iar
asta se întâmplă cel mai mult seara – când te oprești din mers. Opritul e
un moment interesant, în care ieși dintr-o stare de tensiune eficientă
și intri într-o relaxare care permite multor trăiri să te invadeze:
foame, sete, somn, dor, bucurie... Scriam despre asta în jurnalul meu
“Pe urmele lupilor, singur în Leaota”. Ah, trăirile de pe munte...
Durează
ceva până să ajungi în sac, dar din fericire, noaptea e lungă iarna. Un
mare avantaj, că la efortul depus, ai timp destul să te odihnești.
Afară nu prea ai ce face, stele nu prea sunt și vântul încă suflă
puternic. Așa că trage fermoarul mai sus și încet, închide ochii și
visează...
Ziua 4 – Cea mai lungă zi. Pe creastă spre Borca.
Dimineață
întunecoasă. Nu sunt semne de vreun răsărit spectaculos, dar speranțe
că vom avea soare existau. Bordeiul nostru pare încremenit sub atacul
fulgilor ridicați de vânt de la sol. Parcă ar fi bordeiul din Cireșarii,
volumul 4. Aici am dormit o noapte...
Strângem
bagajul cu grijă, să nu uităm ceva, să nu lăsăm vreun gunoi, avem grijă
să închidem bine ușa și pornim spre stâna cea nouă. Acum vedem mai bine
saivanul de oi, unde puteam pune cortul...
Până
vine și Otto, fixez aparatul pe o scândură și-mi fac și mie o poză. Am
hotărât că până în creastă, pe urcuș, e mai bine să pun rachetele în
picioare – să nu mă chinui cu ele în spate.
Începem
să urcăm și printre nori mai apare și câte-o rază de soare. Ne grăbim
să ajungem sus pe culme, poate avem parte de ceva peisaje frumoase.
Până
la Budacu norii ne învăluie, mergem prin ceață – dar pe vârf vântul își
face treaba, așa că avem șanse și de soare și de puțin senin.
Nu
stăm mult pe vârf. Avem mult de mers – culmea pe care am pus ochii (pe
hartă) e lungă – și dacă va fi ca până acum, o să fie greu de străbătut –
greu să reușim să ne menținem pe ea. Așa că începem să coborâm spre
nord, ajungând rapid la nivelul brazilor și deci, la zăpadă mai mare.
Atât de mare încât pare că nici nu avem rachete în picioare – ne
scufundăm uneori până la genunchi, din cauza vegetației care se ascunde
sub zăpadă (ienupări mari). Ba la un moment dat m-am trezit că o rachetă
mi-a dispărut din picior, a rămas înfiptă în zăpadă. S-a desfăcut
legătura care o strângea și a căzut fără să-mi dau seama. În urmă,
vârful Budacu rămâne acoperit de ceață.
Coborâm
printre brăduți, încercând să nu ieșim de pe traseu. Ce înseamnă de
fapt asta? Ce traseu? Nu exista marcaje – dar pe hartă apare un traseu –
care urmează culmea într-un mod logic, un mod cu care te obișnuiești,
după atâta mers pe munte. Înveți “cum gândește marcajul”, pe unde ar
trebui el să fie. Înveți cum se unesc culmile între ele, cum sunt
despărțite uneori de câte-o șa mai adâncă, pe care trebuie să o
depășești – înveți multe mergând. Înveți să vezi harta în format 3D, să o
suprapui pe ceea ce te înconjoară. Dar e drept că nu tot timpul
reușești și uneori te mai și pierzi. Pentru noi asta nu e o problemă
decât în sensul că ne va costa mai mult timp și efort decât era necesar.
În
situații de genul ăsta sunt însă foarte utile toate lucrurile pe care
le-ai învățat – ca să poți merge mai departe fix pe unde îți dorești să
mergi – chiar dacă nu poți să vezi prea bine sau să fii prea sigur că
mergi pe unde trebuie. E tare ușor să te abați din culmea corectă uneori
– dar de data asta relieful ne permite să ne orientăm, chiar dacă nu
vedem prea mult în jur tot timpul. Atunci când vedem, ne luăm puncte de
reper, ne formăm harta mentală a traseului. Traseul se parcurge pe
bucățele, nu tot dintr-o dată. Uneori bucățelele sunt mai lungi, alteori
sunt foarte scurte. Depinde cât bate radarul personal, în funcție de
configurația terenului.
Din
zonele cu poieni, mai ales cele care oferă și priveliști spre
depărtări, ne dăm seama mai bine ce avem de făcut. Astfel vedem că
trebuie să ajungem în poiana din partea stângă a imaginii – iar de acolo
trebuie să urcăm mai departe spre o culme ce se află momentan în nori.
Așteptăm
cu nerăbdare intrarea în pădure – unde zăpada va fi mai mică. Adăpostul
pădurii... uneori chiar poți să simți pădurea astfel, pe propria piele –
ca un adăpost. Când plouă, când e vânt, când abia reușești să avansezi
prin zăpadă... pădurea poate oferi un adăpost minunat. Dar aici e vorba
doar de ceva mic, la nivel de individ – că ne oferă nouă un adăpost
plăcut. Dar la nivel mai mare, la nivel de munte, de țară, pădurea oferă
mult mai mult decât atât... Dar pădurea nu e infinită și nici
nemuritoare.
Ieșirea
din pădure ne aduce într-o șa luminoasă, unde găsim și un adăpost. De
aici vedem și continuarea traseului – spre vârful dealului din față,
apoi spre stânga pe culme. Pe hartă ne e greu să ne dăm seama care este
acea culme, pentru că această șa nu apare.
Avem
parte și de soare, așa că ne oprim un pic pe iarbă pentru o scurtă
pauză de masă, în care să ne bucurăm de peisaj – dar și de prezența
noastră acolo. Nu am prea reușit să facem asta în această excursie, din
cauza vântului, a frigului și umezelii. Dar acum, cu așa soare bun... e
minunat să te oprești. În spate în dreapta se vede vârful Budacu, încă
în luptă cu norii cei negri.
Pe
poiană fuge un iepure mare, cu urechi lungi – dar nu am timp să schimb
obiectivul cu cel tele. Nu fugi, nu-ți facem nimic! Degeaba are urechile
mari, n-a auzit ce-am zis...
Urmează
o nouă porțiune prin pădure – mai înghesuită decât cele de până acum.
Probabil pe-aici nu prea se circulă – oile urcă la stână pe vreun drum
forestier ce vine din vale. Iar avem zăpadă adâncă la umbră, dar poteca
îngustă și întunecată e frumoasă. În plus... va face ieșirea la lumină
și mai interesantă!
Ajungem
iar în poiană și urcăm spre culme. Plafonul de nori se menține deasupra
noastră (ce bine că nu suntem la altitudine mai mare), așa că noi avem
parte și de puțin soare. Și de tufe de afine! Asta e o mare bucurie, nu
pentru că am găsi afine (doar ceva merișoare), ci pentru că... le puteam
vedea! Adică zăpada era topită în unele zone!
Ajunși
sus pe culme (a câta culme?) putem vedea continuarea traseului pentru
următoarea oră. Trebuie să traversăm o șa împădurită pentru a ajunge la
un nou vârfuleț (în centru), despre care nu suntem siguri care este el
(pe hartă). Cel puțin vedem că e golaș, așa că o să fie frumos!
Intrăm
în pădure, iar culmea este fermecătoare! Pe partea dreaptă avem o vale
imensă – în care nu pare că s-ar putea coborî – dar dincolo de ea,
printre copaci, vedem valea Bistriței și probabil satul Borca – unde ne
gândeam să coborâm. Zăpada e mai puțină pe dealurile din acea direcție,
așa că ne gândim că mai târziu vom înainta mai ușor. Dar până să ajungem
acolo mai avem...
Pe
un vârf de copac uscat ne atrage atenția o pasăre drăguță, despre care
am uitat ce este. Posibil o specie de ciocănitoare, nu mă pricep. Am
avut timp să schimb obiectivul normal cu cel tele, pe care în rest l-am
cărat cam degeaba în această excursie.
Încă
o dată ieșim din pădure. A fost o porțiune frumoasă, cu stânci pe
potecă, soare și văi abrupte pe margine. Dar parcă tot în poiană e mai
frumos! În spate vedem culmea de pe care am venit, care se duce spre
dreapta spre vârful Budacu.
Avem
și stânci în peisaj, iar valea din stânga (vest) e destul de abruptă!
Dincolo de ea, alte culmi din munții Bistriței – probabil culmi pe care
am fi ajuns dacă mergeam mai departe pe traseul inițial.
E
frumos aici, lumina e frumoasă, peisajele la fel! Dincolo de valea mare
a râului Neagra vedem un alt vârf care se cheamă Grințieș, un vârf pe
care l-am observat dinainte să ajungem aici – ieșea în evidență prin
x-ul de pe el, format din poieni. O fi vreo comoară ascunsă și acolo...
hai cu cianura!
Culmi
din munții Stânișoarei se văd spre nord – creste lungi dar joase, cu
păduri și poieni, care mărginesc valea Bistriței pe partea cealaltă a
ei. Ar fi interesant de parcurs cândva și creasta acelor munți.
Cât
de frumoase sunt văile astea multe și lungi, dintre culmi... Păcat că
multe din poieni sunt de fapt zone defrișate, arată cam urât, dar vârful
acesta oferă per total imagini frumoase. Nu eram siguri, dar bănuiam că
e vorba de vârful Cerbului – sau mai degrabă, un vârf aflat înainte de
acesta – care pe harta noastră nu apărea. Tare greu cu o hartă
stilizată, fără detalii...
De
aici avem de coborât - și sperăm să găsim, ca și până acum, o culme pe
care să o urmăm. Nu reușim să vedem continuarea, pentru că ea este prea
în vale, iar brazii ne blochează vederea.
Cred
că deja știți ce urmează, dacă e vorba să reintrăm în pădure. Noi ne
obișnuisem chiar să intuim aceste zone, în funcție de cum bătea soarele
pe pante, de cum bătea vântul... De aceea pe unele fețe de munte era
iarbă, iar pe altele...
Momentan
ne bucurăm însă că avem de coborât doar, iar culmea se continuă dincolo
de primii brazi. Așa că rămânem pe ea. Vedem că urmează o coborâre mai
mare, dar altceva nu putem face pentru a avansa.
Sunt
ciudate situațiile de genul acesta – când mergi bine, avansezi, știi că
ești încă bine pe traseu dar... nu mai știi unde anume te afli. Asta
poate duce la greșeli mai mari în anumite situații, de aceea nu strică
să consulți des harta – pentru a păstra în minte cât ai avansat, unde ai
ajuns. Și pe hartă, nu doar pe teren. Pentru că dacă pe teren ajungi
într-un punct de unde nu mai vezi și trebuie să te orientezi, harta te
poate ajuta mai bine, îți poate spune mai bine ce anume e în jurul tău
și unde să mergi. Asta dacă știi unde te afli. Greu de știut însă
uneori.
Cert e că noi intrăm în pădure, iar coborârea ne sperie un
pic. În sensul că nu ne așteptam să fie atât de mare și de abruptă.
Pare că vom coborî până în firul văii și noi nu voiam asta deloc! Nu,
trebuie să fie o șa, o zonă mai joasă acolo unde vom ieși. Așa că hai la
vale, pe urmele de cerb.
Pe această coborâre, rachetele îmi tot
făceau probleme – sistemul se desfăcea singur, adică legăturile se
lărgeau - și trebuia mereu să le strâng la loc. Noroc că se pot strânge
foarte rapid – sistemul e foarte practic din punctul ăsta de vedere –
dar degeaba, dacă nu ține cum trebuie!
O
coborâre de 20 de minute nu e una scurtă, așa că suntem bucuroși să
vedem că ea ne-a adus unde trebuia. Dar nu ne dăm seama fostul traseu
(Cruce Roșie) pe unde era, pentru că ne îndoim că cineva ar urca
vreodată panta pe care am coborât-o noi – dar să mai ducă și un marcaj
pe acolo. Deși... aceea era culmea. E posibil totuși ca un drum
forestier să fi mers mai lin, mai pe jos – dar nouă nu ne mai pasă acum
de el.
Vedem mai multe construcții, dar și continuarea traseului, pe culmile următoare. Vom avea iar de urcat.
Deja
mă simțeam obosit, așa că o pauză la stână prinde bine. Mâncăm ceva, ne
tragem sufletul, ne bucurăm de soare... și ne gândim ce să facem. Era
ora 15, nu mai puteam merge prea mult – dar eram încă destul de departe
de sate. O variantă mai simplă ar fi fost să prindem un drum forestier
care coboară spre valea Borca și să ajungem astfel în sat – mergând pe
drum – deci mult mai rapid. Și desigur... mult mai plictisitor.
Pornim
mai departe, mergând în continuare cu greu, din cauza zăpezii. Ai zice
că după o astfel de tură, nu mai vrei să ai de-a face cu zăpada o
vreme... Ceea ce e adevărat – simți nevoia de pământ stabil și rucsac
ușor, dar chiar și la fața locului știi că vei reveni pe potecile albe.
Mai ales că o astfel de tură de anduranță te călește mult, te face mai
capabil. Vorba lui Otto, după o astfel de tură, te poți băga la orice!
Ești pregătit pentru orice aventură.
Găsim lângă drum și un izvor
amenajat – al doilea din această excursie. Apa e înghețată, dar găsim și
un firicel care curge. Cât Otto umple sticlele, eu mă chinui să sparg
gheața de la suprafață, pentru a face apa accesibilă animalelor
sălbatice – în caz că vin pe-aici să bea.
Mergem
pe curbă de nivel și reintrăm pe culme – unde găsim o altă stână – dar
și urme de oameni. E clar că vom profita de ele pentru a merge mai ușor,
dar cine știe unde se duc – sau de unde vin...
După
scurt timp reintrăm printre brazi, asta și pentru că avansarea e mai
ușoară. Prin pădure pare să fie o potecă, dar ea începe să facă stânga
prea mult - și nu mai știu ce-am gândit, dar am hotărât să o părăsim.
Urcăm un pic spre dreapta și ieșim la marginea poienii – de unde, pentru
că nu găsim o potecă, hotărâm (cam în scurt) să urcăm abrupt spre
vârful următor.
Din
fericire, porțiunea mai abruptă a ținut puțin. Am găsit apoi o potecă
și am putut continua traseul mai ușor – dar încă nu știam dacă vom ieși
bine. A fost cam complicată partea aceasta – ne apropiam de finish
cumva, dar parca tot mai greu ne era să ne orientăm. Culmi mai multe,
mai joase, lipsa punctelor de reper... toate ne-au îngreunat misiunea.
Cel puțin am ajuns iar sus și avem parte și de priveliști, luminate tot
mai cald de soarele ce se pregătește să apună.
Trecem
de zona cu brazi și vedem acum spre mai departe – o culme ce seamănă
bine cu cea pe care tocmai o străbătusem. Arată de parcă am mai fost
pe-aici, aceeași culme spre stânga, care coboară apoi spre dreapta și
urcă iar la un vârfuleț... Și acolo trebuie să ajungem și noi.
Înainte
de a începe coborârea și a intra definitiv în umbra muntelui, ne bucură
o rază caldă de soare, ce colorează peisajul aparent uscat și rece.
Nu
mai urmăm culmea matematic, coborâm de-a dreptul prin zona defrișată,
pentru a ieși într-un drum aflat mai jos. Pe pantă vedem un fel de
ziduri de piatră, despre care nu știm nimic, dar care arată ca niște
adăposturi pentru soldați.
Ne
gândim deja să găsim un loc pentru la noapte - și vedem mai multe
construcții în apropiere. Dar parcă am vrea să ne rămână mai puțin de
mers pentru a doua zi – ca să avem timp să ajungem la Piatra Neamț - și
apoi la București. Pe următorul vârf, acela cu iarbă multă și zăpadă
puțină, vedem mai multe construcții – probabil grajduri – dar încă nu
știm dacă mai reușim să ajungem până acolo. Era aproape ora 17.
O
scurtă porțiune printre brazi ne scoate dincolo de un alt vârfuleț -
așa că putem acum să vedem mai bine și vârful de care ziceam. Până la el
sunt și două căsuțe, aproape de culme – așa că mergem să vedem ce-i cu
ele.
Nu
știu cum am făcut, dar cred că nici n-am încercat să mai intrăm în
acele căsuțe. Am ajuns lângă gardul lor și ne-am dat seama că până la
vârful cel golaș, acela cu multe grajduri - și priveliști mai frumoase,
nu mai era așa mult. Sigur, după o astfel de zi lungă și obositoare,
orice urcuș devine epuizant, dar am insistat să urcăm mai departe. Măcar
în ultima noapte să avem și noi priveliști frumoase – măcar la răsărit,
căci apusul deja îl pierdeam...
20
de minute a durat urcușul, prin pădure. Se întunecase sub crengi, dar
ieșirea în poiana mult așteptată ne-a mai luminat un pic seara. Ba a și
colorat-o frumos, pentru că cerul devenea roz – iar luna plină apărea la
fix...
Nu
ne-am gândit că vom fi nevoiți să sărim garduri, dar zona e plină de
ele! E o zonă de fânețe, suntem deasupra localităților de pe valea
Bistriței – așa că oamenii și-au amenajat parcelele în acest fel.
Probabil gardurile sunt și pentru a ține animalele înauntru, cert e că
suntem nevoiți să sărim... de mai multe ori. Greu de făcut asta cu
rachetele în picioare și rucsacul mare în spate.
Primele
căsuțe pe lângă care am trecut erau fie încuiate, fie prea dărăpănate.
Așa că am continuat să sărim. Aveam și pretenții de acum – nu voiam doar
un adăpost, îl voiam pe cel mai bun! Prin asta înțelegând desigur... pe
cel cu cea mai frumoasă priveliște! Doar să-l găsim deschis.
Găsisem
un mic bordei, dar nu ne-a mulțumit. Așa că ce putem face noi pe semi
întuneric? Putem să mai sărim un gard și să mai urcăm un vârfuleț. Oh
da, zona asta frumoasă parcă ne-a dat puțină energie de final, așa că am
urcat până pe vârful cel mai înalt – cu gând că, dacă nu găsim altceva,
punem cortul. Dar, dincolo de vârf, vedem alte grajduri – așa că mer...
sărim 2 garduri și ajungem la ele.
Încă nu știm unde vom dormi.
Am găsit un mic adăpost lângă una din case, bun ca să gătim momentan,
așa că intrăm – după ce ne descălțăm de rachete la ușă. De dormit ne
hotărâm după, că oricum din zona asta nu mai plecăm.
(foto făcută de Otto)
Am
fost eficienți în ceea ce privește mâncarea. Era ultima seară și
mâncarea ne-a ajuns la fix. Pentru a doua zi nu vom mai avea nimic, dar
estimam în jur de doar 2 ore de coborât până în sat. Ne descurcăm noi
doar cu un baton de cereale, dacă-l mai găsim prin rucsac și pe ăla.
Nu-i ușor să faci astfel de estimări în privința mâncării – să nu cari
prea mult după tine, dar nici să nu mori de foame –mai ales la astfel de
ture, grele și lungi. Asta se îmbunătățește cu timpul, când înveți cât
mănânci de fapt, cât îți trebuie... E clar că nimeni n-a murit de foame
pe munte, deși mi s-a întâmplat și să nu mai am ce mânca, sau să trag de
o felie de pâine la maxim. Dar când vezi că fix în ultima seară termini
tot ce ai, e minunat! A doua zi vei avea un rucsac super ușor!
După
ce mâncăm, nu ne grăbim cu dormitul. Îmi iau trepiedul și urc înapoi pe
vârf – pentru că e prima noapte senină de care avem parte! Sau parcă și
prima fusese așa? Nu mai știu, a trecut mult de-atunci. De pe vârf se
văd lumini din localitățile de pe valea Bistriței – arată ca luminițele
dintr-un braduț împodobit de Crăciun. Sau unul pregătit de revelionul ce
se apropia. Iar deasupra se vede clar Carul Mare.
Am
încercat să fac mai multe poze, cu aparatul pe trepied și telecomanda
în mână. Atmosfera era plăcută, nu era vânt, nu era prea frig. A fost
frumos – momente de liniște, de mulțumire pentru tura ce se termina...
pentru noaptea frumoasă și locul unde eram.
Mă întorc apoi spre
locul unde urma să dormim – Otto rămăsese acolo, că avea bocancii uzi și
îi era cam rece la picioare. Hai să vedem unde vom dormi, în care din
căsuțele de sub constelația Orion?
Am
găsit locul ideal de dormit! Dar mai frumos de atât nu se putea! Mi-am
amintit de copilărie, de prima dată când am dormit... în fân! Otto a
preferat să pună cortul, să evite să-i intre insecte în gură peste
noapte, eu însă am pus sacul și izoprenul în suprasac, ba și un plastic
pe jos și... am dormit pe salteaua de fân!: D Nu e chiar așa comodă cum
ar părea – sau depinde cum așezi fânul sub tine, dar per total a fost
super! Mai ales că printre lemne, lumina lunii îmi ajungea pe față...
Gata
pe ziua de azi, a venit momentul să scot bocancii și să intru la
căldură! Bocancii au pe ei un strat de zăpadă înghețată, care nu-mi
place, că mi se pare că zgârie pielea – dar mă bucur că am rezistat cu
ei destul de bine. Oricum, momentul în care schimbi șosetele umede cu
unele uscate, groase și călduroase, e tare plăcut.
Și
astfel, după o zi incredibil de lungă și plină de peisaje diverse, ne
întindem pe fân uscat și visăm... la munți, la urși, la o baie caldă, la
dulciuri, la luminițe de Crăciun, la cineva...
Unul din lucrurile
utile și plăcute ale excursiilor pe munte – sau ale momentelor de acest
gen, când ești eliberat de “stresul” orientării și al deplasării, e
acela că ești liber să simți și să gândești! Cu adevăratul suflet pe
care îl ai. Nu cu acela acoperit mereu de prea multe griji și gânduri pe
care în viața de zi cu zi poate le ai - și care te fac să uiți de vise,
de suflet, de tine. Da, mersul pe munte te poate pune foarte sincer și
puternic față în față cu tine însuți, te poate face să vezi lucruri
uitate din interiorul tău și de ce nu... te poate face să vrei să-ți dai
două palme pentru restul timpului, în care nu ești cu adevărat TU. De
aceea nu recomand oricui să meargă pe munte, mai ales singur. Pentru că
șocul a ceea ce poți descoperi poate fi prea mare și e posibil să nu-i
poți face față. Și de ce ai vrea să te supui acestui risc, de a te
apropia mai mult de interiorul tău? Pe munte e frig, sunt urși, sunt
pericole...
Ziua 5. Coborârea spre sate.
Ultima zi.
Ultima șansă de niște peisaje colorate la răsărit. Așa că ne trezim
devreme. Scuip lăcustele și urechelnițele din gură și ies afară, spre
același vârf cu priveliști. Se anunță spectacol gratuit, trebuie
profitat!
Din zona vârfului...
Acum
că se mai luminează culmile, vedem că zona e plină de astfel de căsuțe,
de fânețe înconjurate cu garduri. Chiar și pe versanții de dincolo de
vale! Iar la depărtare ne iese frumos în evidență un vârf pe care-l
recunoaștem rapid...
Da,
v-ați dat seama, deși poate nu ați văzut niciodată vârful Toaca dinspre
nord. Eu nu-l văzusem. Munții Bistriței oferă priveliști frumoase spre
Ceahlău – iar aceasta e chiar... colorată! Am montat obiectivul cu zoom
pentru această imagine – iar culorile sunt așa cum au ieșit din aparat,
nu am modificat nimic acasă.
Cerul
arată fantastic și în partea opusă, și-mi pare rău că n-am găsit o
căsuță sau ceva să pun în prim planul imaginii. Dar chiar și așa, doar
pentru cer, merită să privești astfel de peisaje!
În depărtare, mai spre nord, pe ce vârfuri cad primele raze? Păi unele ajung pe Rarău...
Iar altele ajung pe vârful Grințieș - acela cu o comoară marcată de X – care din partea asta nu se mai vede ca atare.
Cred
că m-a luat prin surprindere acest răsărit. Nu mă așteptam să fie atât
de colorat – incredibil de colorat! Iar faptul că am ajuns aici pe
întuneric nu mi-a permis să pun ochii pe vreun loc mai interesant, de
unde să surprind mai bine răsăritul. Ba mi se pare că nici setările nu
le mai făceam cum trebuie și parca și filtrele mă încurcau. Nu-i nimic.
Unele momente se imprimă mai bine în suflet decât pe cardul foto.
Privind
în direcția din care venisem, vedem doar ultimul vârf de la care am
coborât – vârful Găinii (1348m), în stânga imaginii. E vârful sub care
erau tranșeele acelea de piatră și de la care s-ar fi continuat creasta
spre Broșteni. Dincolo de el ar trebui să fie un alt vârf, mai înalt –
acela de la care am coborât abrupt prin pădure (vf Cerbului probabil).
Iar dincolo de acel vârf, mai spre stânga, ar trebui să fie Budacu.
Peste 9 culmi și 9 văi, ai putea spune.
Mulțimea
de culmi ce coboară din acești munți spre valea Bistriței face să pară
că râul își găsește cu greu drum spre vale. Dar se descurcă el cumva.
Iar momentan, valea pare mai plină de lumină decât de apă.
Ce spectacol trebuie să fie aici când văile sunt inundate de nori și soarele răsare deasupra lor... Cam așa ceva, dar mai bine!
Dar
destul cu răsăritul cel magic. Norocul nostru că trece singur, de bună
voie – își retrage singur culorile și luminile din jur, așa că ne putem
întoarce să strângem rucsacul și putem porni mai departe. Să ajungem la
un sat înainte să ni se facă prea foame. Așa că începem coborârea de pe
vârful Secului spre Borca, lăsând zona cu multe căsuțe în urmă.
Coborârea
aceasta e diferită, pentru că știm că e ultima – ne va duce curând la
șosea. Dar, așa cum anticipam, e plină și ea de frumos. Speram să găsim o
zonă de belvedere, să vedem mai bine satele - și asta chiar s-a
întâmplat! După ce am urmat poteca pe muchia împădurită, am ajuns la o
poiană mare. E uimitor cât de largă e valea Bistriței aici... parcă de
sus nici nu avea loc să treacă printre culmi!
Din
poiană nu știu cum am făcut, dar am cam pierdut poteca – sau am vrut să
scurtăm, să ieșim direct în centru în Borca – așa că ne-am trezit în
vârful unei pante foarte abrupte, împădurite. Perfect! Nu contează că
încă e zăpadă pe jos, ne descurcăm noi - și să lăsăm să fie această
coborâre, ultima aventură a excursiei noastre!
Panta
e lungă, diferența de nivel e mare – dar ajungem la marginea satului
rapid. Evident, trebuie să sărim un gard – dar un nene din curte ne
spune pe unde e mai ușor să trecem pentru a intra pe uliță. Ajuns lângă
el îi mulțumim, și îi spunem că este primul om pe care-l vedem după 5
zile de stat prin munți.
Drumul
e înghețat, oamenii sunt puțini și prinși probabil cu ultimele
pregătiri înainte de sfârșitul anului. Era 28 decembrie. Pentru noi,
anul se putea la fel de bine încheia și astăzi. Nu conta. Îl încheiam
mulțumiți, după o excursie memorabilă prin aceste părți de țară
sălbatice și necunoscute nouă.
Traversăm
podul auto peste Bistrița – frumos râu semi-înghețat și mare - și
ajungem în centru. În spate se vede vârful de la care am făcut ultima
coborâre. Abruptuț, nu? Mai ales că am coborât de-a dreptul, nu pe vreo
muchie mai lină a lui.
La
șosea ce-avem de făcut? Aruncăm gunoiul strâns de 5 zile într-un coș,
primul lucru. Știu, pare incredibil că timp de 5 zile, tot gunoiul pe
care l-am produs, l-am cărat cu noi în rucsac, dar am făcut acest efort
supraomenesc, că eram în perioada Crăciunului și am zis să fim și noi
mai buni cumva. Intrăm apoi într-un magazin și luăm ceva de ronțăit,
după care ne punem pe făcut cu mâna la ocazii. Parcă n-am stat mult.
Ajunși la coada lacului am luat o altă ocazie până la Târgu Neamț, de
unde am plecat cu Ionuț spre București.
Și dacă tot am menționat
pe parcurs harta noastră cea de toate zilele, iată care era. Am pornit
din Grințieș - prima zi fiind cu verde. Și am tot mers... ai zice spre
nord, dar de fapt a fost mai întâi spre vest, abia apoi spre nord.
Și
astfel aventura moldovenească s-a încheiat, chiar înainte să se încheie
2012. Reamintesc că din această aventură a făcut parte și excursia din
Ceahlău, făcută înainte de Crăciun – o excursie cu peisaje și fotografii
incredibile, despre care puteți citi în jurnalul corespunzător (Răsăritul mult dorit).
Munții
Bistriței... mi-e greu să-i compar cu alții. Mă gândeam la sălbăticia
prin care am mers, că s-a simțit parcă un pic ca prin Vrancea – cu
diferența că parcă aici nu eram chiar așa departe de localități. Au altă
configurație acești munți, sunt mai mult lungi decât lați, dacă pot
spune așa. Culmile sunt însă bine “gândite”, așezate cu cap, astfel
încât să le poți înțelege mai bine, să le poți urma mai fidel. Foarte
multe culmi secundare, desprinse din aceea principală. Și noi n-am văzut
oricum decât o parte din acești munți. Sunt curios cum i-aș simți
vara... cum ar fi înaintarea pe aceste culmi.
Oricum, sentimentul
că ești departe de oameni, în mijlocul naturii, a existat din plin! Și
asta ne doream, printre altele. E un sentiment care te învață multe –
despre tine, despre viață... Te golește și te umple într-un mod cum
puține lucruri o pot face.
Dar asta nu se întâmplă așa, bătând din
degete. Efortul e considerabil, iar dacă vremea e potrivnică (și iarna e
greu să nu fie), contează mult și echipamentul pe care te bazezi, dar
și resursele interioare. Pentru că după o zi prin vânt puternic, frig
și umezeală, o zi fără soare dar cu haine sau șosete ude, nu ajungi
seara la o cabană călduroasă, unde poți ușor să comanzi 3 ceaiuri calde.
Și e foarte posibil să nu găsești în stâna părăsită pe cineva care să
te strângă în brațe și să te pupe pe frunte. Nu. Aici nu te așteaptă
nimeni și nimic de genul ăsta. Ce urmează când seara vine nu e confortul
cu care ești obișnuit acasă, sau după excursii de o zi, efortul nu se
termină doar pentru că te-ai oprit din mers. Iar a doua zi trebuie să o
iei de la capăt, chiar dacă bocancii îți sunt uzi. Pentru că vrei!
Pentru că e incredibil! Dar trebuie să și poți.
Și asta se
întâmplă în timp, atunci când îți dai seama că muntele te cheamă și-n
acest fel - și ai parcurs deja primii pași necesari pentru astfel de
excursii. Pas cu pas, fără a sări etape. Poate doar niște garduri,
uneori.
Și-atunci când iarna vine, când frigul și zăpada pun
stăpânire pe păduri și pe poieni, îți iei rachetele în spate și pornești
în zbor spre sălbăticie. Spre o lume diferită, spre un alt TU – pe
care, îngropându-l în zăpadă până la genunchi sau până la brâu uneori,
îl dezgropi de fapt de sub stratul de răceală pe care viața ta l-a
așezat peste el. Fără această dezgropare, soarele nu va ajunge
niciodată unde trebuie, pentru a crea acea bucurie și mulțumire ce ar
trebui să existe permanent în noi.
...
Ioan Stoenică, sept 2013. (vezi si www.ioanstoenica.wordpress.com)
PS:
dacă citiți, m-aș bucura să știu și eu - îmi este foarte util să știu
că lumea citește și în plus, un comentariu poate fi o modalitate bună
pentru a vă cunoaște măcar puțin și eu pe voi - nu doar voi pe mine:)