O emulaţie singulară?
I
Din 1971 şi cam pînă în 1986, în Bucureşti a funcţionat aşa-numitul Turing din
strada Mircea Vodă. Era o asociaţie care se voia, cu toată îndreptăţirea altminteri,
o continuare a Turing-Clubului românesc interbelic.
La vremea respectivă, mai exact prin 1985, personal am văzut asociaţia ca pe o
adunare de persoane în vîrstă (o recunoştea şi un V. Borda). Astăzi îmi recunosc
subiectivismul, dar îl şi scuz: erau realmente acolo persoane în vîrstă, în condiţiile
în care nu ştiu la noi vreo grupare turistică ce a reuşit să adune tineri şi vîrstnici;
separarea a fost dintotdeauna clară (nu am idee cum decurgeau lucrurile la SKV-ul
antebelic, al saşilor transilvăneni - chit că avea secţie chiar la Bucureşti -,
dar oricum era la mijloc influenţa germană). De obicei apele au fost separate.
Simptomatic a fost ADMIR-ul iniţial, care atribuind pîrghiile de conducere generaţiei
binişor coapte, sprijinul şi chiar prezenţa celor tineri a lipsit; iar în momentul
în care conducerea a fost trecută junilor, activitatea lor susţinută a eclipsat
- nici nu se putea altfel - vorbele pline de duh şi atît ale foştilor dominanţi.
Şi pentru că a venit vorba de marele Turing Club interbelic, este de spus că
iniţial acesta a reuşit să capteze interesul tineretului turistic autohton.
Apoi însă, sub imperiul unei legi inevitabile poate, gruparea a îmbătrînit o dată
cu neclintitul ei conducător, mai exact cu Mihai Haret. Un asemenea om devine
factor coagulant, dar totodată îi împiedică primenirea sîngelui.
Faptul că atunci priveam pe cei din Mircea Vodă doar prin prisma vîrstei lor,
nu şi a activităţii lor, se datorează şi faptului că prezentări interesante de
diapozitive aveau pe atunci în Bucureşti şi alţii, dintre care îi amintesc
cercurile turistice de la Casa Schiller sau "Floarea de Colţi" iniţiată de
Emilian Cristea.
Cu timpul însă, mai exact în ultimii ani, am descoperit un mare merit al celor
de la Turing-Clubul "socialist" (ca epocă, în rest atmosfera se voia departe
de penibilul ideologic al timpului). Este vorba de eforturile lor pentru
întocmirea istoriei turismului românesc.
La o asemenea întreprindere gîndiseră, merită menţionat, şi alţii.
Primul om care s-a hotarit să întocmească o istorie a mersului pe munte
în România a fost Mihai Haret, în 1938, a cărui iniţiativă nu a depăşit
stadiul de proiect însă. Tot atunci, Radu Tiţeica a alcătuit un material
despre "etapele cuceririi Bucegilor", rămas însă vreme de trei decenii
la stadiul de manuscris.
La modul în care vor fi reflectate evenimentele epocii lor în istoria
alpinismului au gîndit şi alţii în deceniul patru - unii în glumă...
"Ce s-ar face posteritatea şi prin ce dificultăţi ar fi nevoit să treacă
acela care s-ar încumeta să scrie istoria alpinismului la noi, dacă
printr-o minune, ar dispare într-o bună zi de pe monumente şi indicatoare,
de pe arbori şi zidurile cabanelor, acea profunzime de inscripţii, unele
mai groteşti decît altele, care informează - luăm un caz dintr-o mie -
că "în ziua de 2 noiembrie [...] Crucea Caraiman a avut onoarea să
primească vizita alpinistului...Popescu"
!"
(Nae Dimitriu, în Buletinul Alpin
, 1934).
...alţii cît se poate de serios (liderii asociaţiei ADMIR, convinşi că
faptele lor"vor ocupa în trecutul istoric al alpinismului românesc
locul de frunte..."
).
În 1943, preşedintele Federaţiei Române de Turism, Dem Popescu era de
părere că "turismul românesc este prea tînăr şi ideea unui istoric se
află în faza preliminară"
. După război, Emilian Iliescu, fondatorul
grupării "Hai la Drum", nu făcea un istoric, dar stabilea deja
"mari figuri ale drumeţiei româneşti": Mihai Haret, Fr. Kepp,
Calistrat Hogaş, Ion Simionescu şi Nicolae Ioan. Peste un an
(februarie 1948), Iosif Salter, preşedinte de onoare al "României Pitoreşti",
a conferenţiat, poate primul, despre "istoria turismului şi alpinismului
în România"
.
Instaurarea regimului comunist a pus ceasurile domeniului la zero,
între altele prin acreditarea ideii că numai după 23 august 1944
"turismul şi alpinismul au căpătat un caracter de masă, s-au înfiinţat
secţii turistice şi alpine, cabane noi... [au avut loc] excursii în ţară
şi străinătate"
. De această optică unii nu au ezitat să profite:
"Am avut cinstea să conduc (în 1959, n.n.) acest prim curs de alpinism
din ţara noastră"
(atare şcoli fuseseră consemnate însă la noi încă din 1938).
În deceniul şapte, oameni precum braşoveanul Virgil Ludu se aflau
"în aşteptarea cronicarului care va scrie cu înţelegere şi pasiune
întreaga
viaţă turistică de peste o sută de ani"
.
Concret însă, este drept că iniţial la nivel de simple (dar documentate) contribuţii, primii care
purced serios la întocmirea unei istorii a turismului românesc sînt membrii asociaţiei din Mircea
Vodă, condusă de avocatul Mircea Dumitrescu. O fac în scris, dar şi în conferinţe. În ce priveşte
prezenţa în publicaţii, remarc aici în primul rînd revistuţa proprie, pe nume "Comentar"...
Cum au reuşit să obţină acceptul autorităţilor totalitare pentru aşa ceva,
cum au reuşit unii din corifei să călătorească de pildă la Paris fără mari
probleme ori cum li s-a permis să funcţioneze ca asociaţie, asta e o problemă
a cărei cercetare poate duce la descoperirea unei colaborări mai mult sau mai
puţin asidue cu Securitatea. Ea priveşte şi alte cercuri turistice de pînă în
1989 (perioadă de stare de asediu nedeclarată, cînd adunarea a mai mult de
două persoane era privită cu multă suspiciune). Subiectul poate deranja astăzi
destui, dar trebuie dezgropat.
... unde apar articole tratînd despre Turingul interbelic, despre
"Biblioteca turistică" animată în aceeaşi perioadă de Emilian Iliescu, despre
lucrări vechi precum "În plaiul Peleşului" de I.G. Babeş. Iată şi alte titluri:
Mihai Haret şi Turing-Clubul României",
"Momente şi figuri din istoria turismului românesc", "Bucura Dumbravă",
"Literatura turistică veche". Şi multe altele.
Astăzi toate acestea pot părea performanţe minore, iar nu o dată afirmaţiile
lor pot trezi justificate semne de întrebare. Mircea Dumitrescu considera de
pildă, în "Caietul Turing Club" (care a urmat din 1980 "Comentar"-ului),
că poteca Take Ionescu a fost "pămînt austro-ungar alipit" României.
Sau un V.Z. Teodorescu afirma cu maximă seriozitate că liderii tecerişti
interbelici drămuiseră "fiecare bănuţ". Dincolo de toate, aceste contribuţii au
constituit fundamentul, solid şi serios, al realizării unei istorii
aturismului în România. De altfel, la TC se constituise un
"cabinet de istoria turismului", care, după ştiinţa mea, a cercetat în premieră
inclusiv documente din Biblioteca Academiei (ce-i drept, iniţial prin
intermediul unei membre angajată a acestei instituţii, Dalia Aramă).
La o adică, totul seamănă cu paşii pe care îi făcuse în deceniul patru
alpinismul românesc. Dacă îmi este permisă o relaţie grosieră, la 1931
reprezentanţii săi îşi dădeau în cel mai bun cu ciocanul peste degete,
pentru ca în puţini ani să urce la coardă dublă...
Filonul avea să fie curînd luat în exploatare şi de unele personalităţi
turistice ale epocii din afara grupării lui Mircea Dumitrescu. Unii dintre
aceşti oameni erau apropiaţi ca spirit Turing-Clubului, ba erau chiar
foarte apreciaţi aici. Îl am aici în vedere pe Ion Ionescu Dunăreanu.
Fără îndoială suflul îl atinge şi pe relativ tînărul redactor al
Editurii Sport Turism, Valentin Borda, care iniţial scoate (cu un coautor)
o colecţie de interviuri cu pionieri ai turismului de la noi (1976),
iar peste trei ani "Călătorie prin vreme". Carte care, deşi îşi refuză
condiţia de istorie a turismului autohton, chiar aceasta reprezintă.
Interesant aici este că nu izbutesc o asemenea performanţă tocmai cei care
avuseseră drept ţel declarat o asemenea lucrare. Privind lucrurile poetic,
am putea spune că viaţa joacă nu o dată asemenea feste: apelînd încă odată
la repere interbelice, mintea fuge aici la cel mai bun alpinist al
epocii, Nicu Comănescu, care în ciuda tentativelor repetate nu a reuşit
să urce peretele Gălbenelelor (1935), care a cedat însă în acelaşi an
unui cvasi- necunoscut. Ceva mai pragmatici, putem considera că un
profesionist, chiar solitar, a fost mai eficient decît un colectiv
dovedit prin rezultate totuşi hăis-cea.
În ce priveşte o istorie a alpinismului la noi, scenariul pare că s-a
repetat. Performanţa a aparţinut lui Niculae Baticu şi a văzut lumina tiparului
la sfîrşitul anului 1985. În cazul acestuia din urmă a lipsit o pregătire
"tehnică", cea decurgînd din absolvirea unei facultăţi (care se simte la
V. Borda), ci tenacitatea rezultată dintr-o prelungită detenţie, iar
apoi dintr-o ostracizare datorată inclusiv caracterului incomod al lui
N. Baticu. Se pare că demersul acestuia a fost amorsat şi de apariţia
cărţii de interviuri a lui V. Borda, în care în special I.I. Dunăreanu
şi E. Cristea au făcut nu odată afirmaţii fără acoperire. Ca urmare,
Baticu îl contactează pe redactorul Editurii Sport-Turism, îi furnizează
documente şi finalmente influenţează hotărîtor capitolul de istorie a
alpinismului din "Călătorie prin vreme" (în ciuda aşteptărilor, Borda
va servi cu egală osîrdie şi pe E. Cristea, singurul alpinist dintre
"Călătorii şi exploratorii români", 1983). Pornit pe această pantă,
Baticu (altminteri fragil ca fizic) va fi totuşi de neoprit.
Într-o primă fază va izbuti să-şi publice Amintirile (1981), apoi,
avînd drept coautor pe Radu Ţiţeica (cu merite în studiul turismului
"vechi", dar şi de temperare acolegului său, cît şi de obţinere a bunăvoinţei
mai-marilor editoriali), va publica "Pe crestele Carpaţilor" - prima
"încercare de expunere a activităţii alpine din munţii României cît şi a
celei realizate de alpinişti români în diferite masive ale lumii"
.
Este unica pînă astăzi - poate e prea devreme pentru o alta, dar esenţial
este să nu se repete cazul monografiei dedicate Bucegilor, care deşi
descrie cel mai circulat masiv muntos al României, este singulară chiar
şi după 40 de ani (în ciuda pretenţiilor, o recentă lucrare este, în opinia
subsemnatului, prea subţire pentru un asemenea rang, cel puţin la
nivelul anului 2000).
