KLETTERN 2/98
Nägel mit Köpfchen Cuie cu scaun
la cap
Cu certitudine faptul cã o serie de ture importante
din masivul Tannheim au fost asanate cu ocazia unei
actiuni fulger se datoreazã
ghidului alpin Toni Freudig. Scopul lui a fost sã
mentinã caracterul alpin al zonei, dar sã
ofere un plus de sigurantã.
De fiecare datã auzind deasupra Innsbruckului
zgomotul rotoarelor îndreptându-se în
directia Tannenheim, inima mi se fãcea
cât un purice. O spaimã necontrolatã
mi se stecura în vine. Elicopterele anuntau
de fiecare datã un posibil accident, un posibil
deznodãmânt fatal din cauza unui piton
ruginit sau prost plasat. Certitudinea cã multe
din cuiele din Tannheimer purtau amprenta mea îmi
provocau un frison spontan. Din fericire frisoanele
n-aveau sã prefigureze nici o situatie
realã.
Ceva fad, ceva nesatisfãcãtor, rãmânea
în aer
Inoxul zilelor noastre nu existã
decât de vreo câtiva ani.
Faptul cã elicopterele luau asa des via
Tannheim are cauzele în potentialul mare
de pericole obiective ale acestui masiv. Cu sigurantã
calcarul nu este asa de compact ca si
cel verdonesc. Pe ce pui mâna verifici de douã
ori înaite de a apuca cu încredere! Fisurile
sunt deseori îin cazurile mai fericite ele nu
sunt structurate propice pentru nuci. Amplasarea nucilor
si friendurilor implicã o experientã
considerabilã. Dacã mai pui si
absenta clepsidrelor constati cã
posibilitãtile de folosire a mijloacele
naturale de asigurare sunt mai degrabã restrânse.
Pe de altã parte Tannheimul este o zonã
îndrãgitã si frecventatã
mai tot anul. Vârful cel mai înalt depãseste
cu numai 200m granita celor 2000, ceea ce nu
favorizeazã mentinerea zãpezii,
iar peretii sudici oferã escalade plãcute
si în timpul iernii. Cert este însã
cã în perioada 1986-1997 s-au produs în
arealul cãtãrabil 51 accidente,
care s-au soldat cu 36 de rãniti si
cu 23 de vieti curmate.
Analiza acestor accidente a scos la ivealã
un sablon cu trei factori decisivi:
1. dislocarea de puncte fixe
2. ruperea de prize
3. probleme de orientare.
Tinând cont de aceste aspecte am început
în Tannheimer relativ devreme înlocuirea
pitoanelor vechi cu ancore inoxidabile solide. Aceastã
schimbare de atitudine s-a produs începând
cu mijlocul anilor 80. Dacã la începutul
anilor 80 etica cerea încã deschiderea
de noi trasee exclusiv de jos în sus, reducerea
la minim a pitoanelor folosite cât si
folosirea numai în extremis a expansiunilor,
în anii 90 filozofia se schimbã. Pânã
atunci începusem deja în turele cele mai
frecventate si mai usoare, care sunt
de facto si cele mai periculoase, amplasarea
în regrupãri, de ancore AV (AlpenVerein-Sicherheitshaken),
înlocuirea unor pitoane, în punctele critice,
cu material sigur si chiar amplasarea unor
asigurãri intermediare suplimentare. O usurare
substantialã a muncii a adus-o prima mea
bormasinã. La început m-au încercat
senzatii penibile cãrând dupã
mine în creierul muntilor un asemenea
instrument si fãcând scandal ca
pe un banal santier. Rezumând însã,
pânã la nefericitul eveniment care avea
sã se petreacã aveau sã fie montate
peste 1000 de amplasamente in 80 de ture.
Lucrurile ar fi evoluat probabil în aceastã
manierã linistitã, dacã nu
s-ar fi întâmplat acel tulburãtor
accident care a tãiat firul vietii la
trei alpinisti prãbusiti
în urma smulgerii din perete a douã pitoane.
Pentru mine a fost clar de la bun început cã
acest nefericit incident nu s-ar fi produs dacã
asigurãrile ar fi fost sãnãtoase.
La doua zile dupã accident, stãteam împreuna
cu cei de la jandarmeria alpinã profund impresionati
la baza traseului. Având sub degete urmele de
sânge, am inceput sã montãm atât
de controversatele ancore. Chiar si în
punctul cheie, surplomba de A1, am scos pitoanele
din fisurã si am pus ancore. Gheata fusese
spartã.
Bineînteles cã dupã incident
au izbucnit virulente discutii pe tema sigurantei
si a riscului în alpinism. Unii au început
sã incrimineze si mai mult materialul
vechi încã existent in pereti, altii
au inceput sã strige parole a la vã
lipseste responsabilitatea propriilor decizii!
sau alpinisti, v-ati pierdut
orice fel de instinct! . Toate aceste pozitii
sunt într-adevar constatãri mai mult sau
mai putin indreptãtite, dar din punctul
meu de vedere ele nu ne duc cu nici un pas mai departe.
Dupã ce am asistat la înmormântarea
celor trei alpinisti si am fost confruntat
cu atâta suferintã, m-am decis sã
iau totul pe barba mea si sã imping înainte
lucrãrile de reamenajare, fãrã sã
mai tin cont de morala de modã veche.
Primarul din Oy si presedintii
diferitelor sectiuni DAV mi-au asigurat imediat
sprijinul. Evenimentul hotãrâtor a avut
loc la sfârsitul lui aprilie cu ocazia unei
conferinte desfãsurate la Oy: expertul
cercului de sigurantã al DAV Pit Schubert
a tinut o prelegere pe tematica pitoanelor,
iar eu am prezentat o statisticã a accidentelor
din masivul Tannheim. Rezonanta a fost covârsitoare
si în aceeasi seara aveam deja
2000DM.
La scurt timp am înfiintat Sicheres
Klettern, înregistratã la finante
ca societate non profit. La douã luni de la
tragicul accident începeam cu munca sistematicã
de reamenajare a celor mai importante trasee din Tannheimer.
Ancorele le-am montat de asa naturã incât
urmatorea sã fie întodeauna vizibilã,
in cazuri speciale folosind chiar si vopseaua
pentru ghidare.
Prima fazã a actiunii s-a concentrat in
jurul cabanei Gimpelhaus, zona cea mai frecventatã,
au urmat mai apoi traseele din peretele nordic Gimpel,
Gehrenspitze si Aggenstein. Am stat pânã
la zece ore pe zi atârnat în corzi
Bilantul este cât se poate de semnificativ:
s-au lucrat in total 33 de zile calendaristice cu
pânã la patru echipe in perete. În
pofida acestui efort, circa 80% din trasee nici mãcar
nu au fost atinse. Bineînteles cã
mai sunt trasee care meritã abordate, existã
trasee care nu au fost atinse pe considerente istorice,
mai este loc si pentru cei cu nervii de otel,
mai este loc si pentru ture noi
37 de insi au pus umãrul, incluzând
si personalul de la baza traseelor, timp de 148 zile/om.
Altfel spus, unui singur inimos i-ar fi trebuit pentru
treaba asta patru luni si 26 de zile de muncã.
Din mai pânã in octombrie au fost reamenajate
40 de trasee, costurile insumând 25000DM, fãrã
a mai pune la socoteala cele 874 de ancore puse la
dispozitie de catre DAV si OeAV. Multumim pe
acesta cale numeroaselor persoane si institutii,
fãrã al cãror suport financiar nici
nu ne-am fi putut apuca de treabã.
Toni Freudig, 38 ani, conduce la Pfronten o scoalã
de alpinism si schi. Începand din 1977
este membru activ al Salvamontului. Pe lângã
activitatea sa entuziasta de ghid alpin, monitor de
schi si salvamontist, Toni Freudig a redactat si
un ghid al masivului Tannheim, precum si un
manual mult apreciat pentru pregãtirea salvatorilor
montani.
KLETTERN 4/97
News - Masivul Tannheimer
Pe 8 martie 1997, în peretele Roten Flueh din
masivul Tannheim - Germania, Reinhard Raubold de 35
de ani, sotia lui Cornelia (32) si elevul
Jan Grafe (15) nu aveau sã ajungã pe vârf.
Echipa din Oy- Mittenberg intrase în traseul
Sudwestwand Peretele sudvestic,
un traseu clasic de gradul IV cu un pasaj de artificial.
Trioul nu a vãzut sau a ignorat o ancorã
solidã în regruparea a treia, regrupând
în schimb la un piton al lungimii urmãtoare.
Reinhard Raubold se angajase deja în cãtãrare,
asigurând într-un piton intermediar, când
nefericitul eveniment s-a produs. Socul a smuls
mai întâi pitonul intermediar, iar mai
apoi si unicul piton din regruparea improvizatã
Dupã tragicul eveniment reizbucneste
flamura rãzboiul de culise dintre cãtãrãtorii
din Allgaeu si Kempten pe de o parte si
între Salvamontul din Nesselwängle din
Valea Tannheimer de cealaltã parte. Mãrul
discordiei ar fi, asa cum spune ghidul alpin
Stefan Neuhaeser din Kempten, blocarea din motive
ideologice a reamenajãrilor de cãtre salvamontistii
din Nesselwängle, ceea ce este negat de cei incriminati.
Evident este însã faptul cã cei
trei alpinisti ar fi încã în
viatã dacã si în acest
traseu ar fi existat ancore solide ca puncte de asigurare
intermediare. Neelucidat rãmâne de ce
regruparea special amenajatã nu a fost folositã.
Sã fi jucat oare ideologia vreun rol? Între
timp ghidul alpin Toni Freudig din Pfronten a reusit
sã strangã rândurile celor interesati
de continuarea lucrãrilor de reamenajare, fiind
unul dintre initiatorii societãtii
Sicheres Klettern Cãtãrarea
sigurã. Contând pe sprijinul cãtãrãtorilor
germani si austrieci, aceastã societate
îsi propune înlocuirea sistematicã
a pitoanelor vechi din masivul Tannheimer cu material
inoxidabil, începând cu data de 11 mai
1997. În urma ultimului accident nu mai este asteptatã
opozitie din partea alpinistilor din
Nesselwaengle.
Traduceri Dana si Frank Schobel
Material de Toni Freudig si Achim Pasold