RT-ul meu (primul de acest fel) este un pic întîrziat: mi-am tot zis c-o să-l
tastez la slujbă, unde speram pe un respiro de măcar o zi, dar nu fu asa
Cum echipierul meu obisnuit are probleme cu genunchii, am purces la drum singur,
în ziua nemaipomenită care se anunta (se vorbise la radio chiar de caniculă).
Microbuzul C&I m-a dus boiereste pînă la Busteni (fără să-mi dea prin cap
ce mă astepta la întoarcere
) Ca tintă, desi de vreo doi ani nu apuc să pun
ultima piesă la puzzle-ul numit articol despre fata estică a Bucsoiului, nu
mi-am refuzat previzibilul extaz, a se citi o tură în locurile mele de suflet:
Morariul.
Pe drum, spre Gura Diham, dau de un nene, aparent pus pe treabă, dar după ce
vorbim de cutare vale si cutare cascadă de gheată (la vreme de iarnă, bineînteles),
omul spune că a lucrat cu o zi înainte în plin soare si că de aia o să-l evite
azi. Motiv pentru care o întinde spre
Muchia Lungă. Asa că trec iar pe solo.
Cuptorul cerului deja si-a intrat în rol pe cînd urc pieptis spre cabana de
vînătoare. Semn de bătrînete, nu mai trag pe cît poci aici, ci merg ponderat,
din imbold filozofic de fapt, si mai putin grijuliu de orele serii ce urmau
să vină. Trec după o vreme pe lîngă adăpostul din Poiana Morarului lîngă care
trebăluiau (si cîntau) acum două toamne niste frati montaniarzi. Parcă auzisem
eu vag de tot că a intervenit nuscare pentru sistarea actiunii, cert este că
acel casoi a rămas departe de a fi terminat. Nu stiu dacă să-mi pară rău sau
bine.
Urmez de aici firul văii Morarului, unde îmi sesizez curînd un vag dar ferm
sentiment de frică. Întîi îl atribui temerii de ursi, si ea apărută pe nepusă
masă, mai încolo miros că teama de necunoscut, dar si de accidente aici, dar
mai ales în abruptul spre care mă îndrept chitit. Vanitatea mă împinge să-mi
privesc superior cea frică, să-mi spun că de fapt eu pot misca mai mult decît
lesne toti muntii din jur, dar pînă la urmă îmi accept cu oarece modestie zvîrcolirea
din cosul pieptului. Iar totodată gîndesc la un personaj pentru care nu mă dă
stima afară din casă E. Cristea dar care avea tăria să spună că "toată
viata am fost un fricos".
Proiectul fusese pînă atunci să urmez Valea Morarului, apoi, în canion sau
după, să urc pe unde m-o atrage mai mult pînă în brîurile superioare. La Adîncă
nu m-am gîndit, în primul rînd pentru că portiunea comună cu Rîpa o stiam plină
ochi cu zăpadă la această perioadă a anului. Si de o pantă suficientă pentru
a nu-ti dori cîtusi de putin o alunecare. Cum însă clima pare să se fi grăbit
anul acesta cu cel putin o lună, văzută din Poiană, Adînca are doar cîteva portiuni
cu zăpadă, iar în gangul de care vorbeam sesizez încă de departe că s-a format
o rimaye pe unde se poate avansa fără probleme (nu mai am piolet, că beau mult!).
În acelasi timp, Adînca era drumul pe unde nu mai trecusem de cel mai mult timp
(cinci ani
).
Pînă acolo, urmez o cale pe care o prefer de la o vreme (în defavoarea dîmbului
înierbat din dreapta), si anume firul RZ-Adîncă. Nu are mari probleme - sau
poate tocmai de aceea si îmi permite totodată contactul cu niste locuri care
au un farmec aparte pentru mine. Da, un uluc de doi lei, dar pe pui cu imaginatia
si gustul omului? Încet-încet, fac si miscări ceva mai dezinvolte pe stîncă,
în conditiile în care antrenamentul meu este aproape de zero: am la activ doar
două ture de vară anul ăsta (de iarnă nici pe atît), iar alea pe brîuri. De
ce asta, nu comentez aici.
Curînd ajunge să mă domine din stînga un mal înalt si abrupt. Acest fapt si
previziunea că nu duce totusi tare departe nu mă opresc să constat că zona poate
fi umblată, fie si numai asa, pentru a descoperi locuri inedite (măcar pentru
mine). Mai mult, în gangul firului comun rămîn cu ochii (si) pe acea parte,
indentificînd două brîuri, unul de piatră parcă. Intuiesc la capătul lor, chiar
asa nu foarte departe, o prispă inedită, cu unghi idem. Atîta tot că lenea e
mare, plus că nu lasi o tură serioasă, cu iesire la Ace chiar, pentru umblat
creanga nu cu mult deasupra bazei abruptului. Planuri d-astea, recunosc, fac
destule. Casc gura, de pildă, de un an sau doi, la o chestie ce suie imediat
la vest de Valea costilară a Caprelor. Nu pare să ducă cine stie unde, dar e
atractivă. Numai că lenea, sireaca
Lenea si acea pornire de a-ti justifica,
fie numai si tie, existenta dintr-o zi de munte: una e cînd îti treci seara
în cont Valea cutare, Coltul sau creasta cutare, si alta cînd ai lălăit-o fără
scop.
E drept că uneori nimeresti si fără să vrei în locuri aiurea. Cîndva, interpretînd
cu aceeasi maximă atentie (adică deloc) ce mă caracterizează si astăzi primul
ghid Kargel, am pornit să ocolesc întîia săritoare din Rîpa Zăpezii pe un horn
prelung din dreapta, ce m-a scos în creasta dinspre Vîlcelul Tancurilor. Convins
că sîntem pe drumul bun, am dat să urc si creasta ceea, dar a trebuit să mă
dau jos curînd.
Revăd acum, ajuns în firul Adîncii, acel horn, altminteri plăcut. Din el se
abăteau în dreapta alpinistii interbelici, pe niste brîuri călcate initial de
Alex. Beldie (si despre care aveam să citesc la cîtiva ani după explorarea pomenită).
Mă uit de la o vreme la acele fete cucurigite bine: nici astăzi nu le trec în
planul de ture, si asta nu neapărat pentru că săritorile talvegului mă satisfac
mai mult dpdv alpin. Realmente prima parte a variantei de ocol mi se pare cu
portiuni rupte, din care ghinionistul se duce tare urît la vale. Că mai încolo
treaba devine fezabilă, nu mă încălzeste cu nimic.
Nitelus de mai sus, am pe acelasi flanc sub ochi o padină interesantă, suspendată
în adevăratul sens al cuvîntului. De departe, ea pare foarte asemănătoare Rîpei
ce sfîrseste în zona Brîului Mare, la extremitatea estcă a evantaiului. Atîta
doar că padina în chestiune, pornind de sub strunga Mosului, se rupe deasupra
camionului RZ, mai exact coboară în formă de fisură verticală taman în dreptul
Săritorii II.
În Adîncă, partitura stiută: o primă săritoare pe dreapta, o alta trecută pe
un horn din dreapta. La ultimul mă cîcîi, pentru a cita din clasici. Inactivitatea
se plăteste. În jur, continuă să mă însotească semnele rosii ale înteleptilor
(ghilimele vă las să le adăugati dvs) organizatori de orientări turistice. Fratii
au o consecventă, o tenacitate de invidiat: descopăr că multe săgeti sînt reînoite,
cu aceeasi vopsea rosie. Anuntati-mă si pe mine dacă dintre participantii la
asemenea concursuri s-a ridicat vreun alpinist
Ceva mă face sceptic.
Cîstig extrem de repede înăltime, si as spune că împotriva dorintei mele, de
a savura cît mai mult aceste locuri năpădite de soarele apropiatului solstitiu.
Revăd posibilitătile de a iesi în lateral (pe una dintre ele am trecut cîndva,
după ceva luptă cu arbusti, în Rîpa Mică). Apoi, nici la săritoarea a treia
nu valsez. Asta e, eu să fiu sănătos, îmi rămîn destule satisfactii cînd umblu
prin abrupt (pe acasă, cum spunea Radu Titeica).
În brîu, privind valea în amonte, lucrurile par să se complice un pic. Asta
fie si pentru că locul se gănguieste, apare zăpada, iar memoria îmi reactualizează
cel putin imaginea unei neplăcute ferestre înguste. Alternativa este suisul
pe Rîpa Mică, însorită. După o scurtă pauză, continuu înaintarea pe fir. Nu
mi-a părut rău, în ciuda eforturilor suplimentare. O primă limbă de zăpadă înlesneste
în bună parte depăsirea primei săritori de deasupra Brîului, aceea cu o bandă
stîncoasă pe dreapta. În schimb, evit (nu zîmbiti, că se ia) trecerea prin dreapta
a următorului obstacol, pe unde voi fi mers de mai multe ori, anterior. Pînă
la urmă răul este spre bine, căci parcurg pentru prima dată hornul aflat simetric
în dreapta, îngust, si unde intră în lucru o serie de muschi de mult nesolicitati.
În schimb, nu am probleme la fereastra de care mă indispuneam jos, semn că memoria
este nu doar lasă (T. Mazilu dixit), dar si uitucă.
Mentionez abia în acest moment mersul pe zăpadă. Nu-i o treabă asa de comună,
cînd el are loc la solstitiul de vară, în sort si tricou (era totusi rece, plus
ramonajul
) mă înnebunesc după asa ceva -, dar mai ales cînd în restul muntelui
soarele dogorăste devastator după un anumit timp de expunere. Este de fapt plăcerea
principală care mi s-a întipărit în minte după acest drum, si slavă Domnului,
au existat destule lucruri frumoase.
Dacă în aval ideea neantrenamentului pe care îl percepeam m-a deranjat binisor,
deasupra Brîului Mare practica îmi relevă cîteva aspecte care mă bucura. Unu,
fizic, prin repetarea unor miscări uitate aproape de la ultimele ture serioase,
redobîndesc usurintă, si ca orice achizitie, asta mă bucură. Într-un fel este
ca în bancul cu evreul si capra supranumerară locativ. Apoi, realizez că si
mintea se obisnuiste cu locul, cu dispunerea totusi nu foarte deosebită a prizelor,
de unde alt spor de lejeritate.
Tot aici, desi nu-i cel mai curat sport din lume, îmi conferă destulă încîntare
si slalomul între rimaye, pentru avans. Neavînd piolet, merg eu ce merg pe firn,
dar, unde panta e mare, si mai ales unde las dedesubt o portiune cu potential
de derdelus, prefer rimayele. Nu am probleme, în rezumat, dacă e să fac abstractie
de mîinile ce ajung să înghete, fără a egala însă disconfortul din timpul iernii.
Mai ales că acum mă pot opri cînd am chef pentru refacere calorică, ca să nu
mai spun de mănusile pe care mi le stiu în rucsac.
În Brîul de mijloc, nimeni în lume nu mă poate opri (nici măcar bătătura produsă
de ghetele noi - apropo, magazinul Himalaya si-o fi actualizat siteul, sau în
magazin descoperi în continuare preturi mai mari cu 50-50%?) să ies pe coama
din stînga, pe cingătoarea, într-un loc, "rea-rea, da' bună". Apoi,
din locul unde hătasul coteste, trec printre jnepeni pe un pinten. De aici,
constient din plin ce hău las mai ales spre Adîncă, mă uit la nesfîrsit spre
pieptul încoronat de Ace. Si mă bucur de soare. În jur, tipenie. Apare cîte
o cioară, parcă. Este poate locul unde mă simt cel mai bine, un primus inter
pares însă pe care nu-l pot traduce în cuvinte. Ca marile amoruri.
De aici în sus, pe Vale, nu am probleme, dar sub BA remarc (si urc) o pantă
destul de înclinată pe dreapta. Pe malul opus, îmi atrage atentia o fisură ce
duce într-o strungă, se pare cea mai estică dintre ele nu-mi mai amintesc
dacă e accesibilă dinspre Rîpa Mică -, în vreme ce o a doua se atinge simplu,
făcînd parte din legătura RM final - Adîncă.
Din locul unde depăsesti ultimul bolovan, mai e un pic pînă la legătura spre
R Mică, pentru ca nu departe să urmeze o cingătoare oarecum surată, dar care
duce pînă în creasta estică a muntelui Moraru: B. Acelor. Din pintenul B Mj
observasem că nu are sub ea hăul crezut anterior, doar vreo 40 metri, dar sînt
verticali si implicit fatali.
Duc rucsacul undeva pe muchia dinspre Vîlcelul Morarului, mai exact la ultimul
nivel unde poti trece cuviincios spre nord-vest. Voi descoperi ulterior că un
copăit îti permite aici să mai urci ceva, zic asta din pură statistică. Fără
rucsac, revenit curînd în bazinul Adîncii, sînt irezistibil atras de Hornuri.
De departe păruseră ele cîndva tari, dar cît de cît fezabil unei echipe de valoarea
mea. Acum dau să-mi extind aprecierea si la al doilea, cu mentiunea că poti
întîlni vreun capac insurmontabil. Constatarea nu-mi trezeste fiori întrucît
sesizez fete destul de rezonabile în zonă. Către ele mă îndrept, obligat pe
parcurs la un mic ocol descendent. Apoi trec în traverseu un Horn, ies pe o
creastă destul de putredă esteticeste, dar mersabilă. Nu-mi bat capul cu hornurile,
zona se dovedeste totusi moderat înclinată, preferînd fetele (nu aveam pui de
cordelină). Altminteri săritorile, pragurile, un bolovan suspendat pe undeva
sînt interesante, atrăgătoare.
După o vreme ierburile mă conduc în dreapta, traversez Vestul, si curînd pot
trece spre principalul Adîncii. Nu mă înec însă la mal, merg pînă în creastă,
să văz Costila. Nemultumit finalmente cu atît, merg să dau ochi si Acelor, de
deasupra Tunelului (unde nu mai fui de vreo doispe ani, socotesc acum). Similaritatea
privelistei de aici cu cea din poză Cîrlig Stoenescu 1929 mă tresare, chit că
asemănarea e mai mult decît justificată.
De data asta, apar semeni în zonă. Desi se vor cătăra acceptabil, faptul că
se răstesc unii la altii îmi ridică dezaprobator sprîncenele (uitînd că oricine
poate pica în asemenea abatere).
Dau apoi ocol finalei Adîncii, cu gîndul la cele două treceri de iarnă pe aici.
Probabil, pentru a evita mersul prin portiunea cu zăpadă putină, aici e de venit
cît mai sus si pînă în firul principal. În întîrziere si sastisit însă, ai chef
însă s-o tai cît mai repede în aval
Cobor iute, atîta doar că norii care începuseră a se juca tot mai des pe cer
capătă si formă de ploaie estivală. O iau pe BA, nelămurit o dată în plus pe
ce naiba am luat-o în 90 de m-am încurcat total. Să iau odată cu mine aici poza
luată atunci aici. Nu-s probleme mari, dar nici nu fluieri. Mai mult, pe sens
invers e foarte posibil să te cîcîi serios aici (dacă nu vii din Rîpa Crucii
fericit, ca mine cîndva). Ca de obicei caut să identific traseul Dimitriu din
Acul de sus, ba chiar îmi ităiesc imaginatia la cum vor fi sunat vocile premieristilor
aici. Trec apoi streasina si, ajuns în RCrucii, gasesc dispozitie pentru a face
fără rucsac doi pasi în sus, pînă unde pot reobserva mai bine săritoarea I a
portiunii finale. Groaznică nu e nici pe dreapta. Pe stînga, mi se pare mai
îngustă decît autrefois, iar chestia înierbată de deasupra destul de înclinată,
pînă ajungi la trecerea Beldie din Hornul Degetelor.
Către RM. acum totul e uscat, te joci. Dncolo de firul estic al Rîpelor, memoria
îmi furnizează imaginea turei de debut pe aici, cu Virgil. E, nu trece un minut
si cine sună pe mobil? Taman ăsta! Vorbim 9 minute, eu convins de locul sub
soare al telepatiei.
La coborîs, renunt la preconizata Ascutită BMM, în favoarea B Acelor (recunosc,
aveam chef de contact uman, cu cei care colindaseră din acea parte spre Ace).
Fratii urcă însă pe Acul de Sus, cu putine sanse de a reveni curînd prin partea
mea. Pentru a-mi continua drumul, mă cuprinde brusc lenea de portiunea în urcare
a Brîului spre vest, si iau Sistoaca (numită prin ghiduri a Rosie, de mine a
Acelor). Mai fusesem la început de mai pe aici. Nu mai ies însă pe BMj (care
are cel putin două brate la ăst nivel), ci cobor în continuare. Deasupra BMM,
mi-aminteam eu de ceva ocol, dar acum lămuresc zona: e un coborîs destul de
ciripit în apropiere, pe stînga firului, evitabil prntr-un ocol si mai lung
pe cea parte, pe un brîu. N-o mai iau si mai în vale, preferînd Brîul, dar privind
de jos, din Cerb, mă voi lămuri că, în ciuda legendei, poti coborî, prin ocoluri
bien-sur, pînă în Cerb. Nu stiu cum a reusit cîndva să doarmă pe-aici amicul
meu Marius Sevac.
Din poteca marcată, pe soarele bun si rău
, privesc rashpa aia rosie din Morar,
opinîndu-mi că nu-i posibil ca Bucura Dumbravă s-o fi confundat cu Acul al doilea
si să-l boteze în consecintă. Coloana cărămizie este incontestabil binisor mai
jos decît creasta. Ipoteza unei confuzie optice este îndepărtată si de faptul
că scriitoarea a fost în creastă, de unde s-a putut documenta mult mai precis
asupra caracteristicilor locurilor.
Locuri inedite descopăr si în Valea Cerbului, unde, gonit de sete si momit
de sunetul suvoiului, trec în stînga, la intrarea în Poiana de confluentă cu
Priponului si Caprelor. Dau astfel nu doar de apă, ci si de un obstacol ce PARE
a fi Priponul ce denumeste locurile. E amuzant că trecem mereu în fugă pe aici,
si n-am găsit vreodată dispozitia de a coborî si portiunea ocolită altminteri
de poteca marecată.
Mircea Ordean