Jurnale - Moldoveanu - Alpinet.org

Dupa ce fuseram in Delta am hotarat sa dam o fuga si pana in Fagaras, ca sa avem de toate in vacanta respectiva: si munte si mare. Pentru ca uzura in care se gaseau bietele mele oase atinsese demult gradul de avarie, ne-am aburcat pana la Balea cu renumita masinuta marca "Olcit", urmand sa mergem pe creasta pana la Moldoveanu. Traseu usor, de excursionisti, ma asigurase Cristian, iar eu, naiva, ma si vedeam zburdand pe crestele muntilor de parca as fi avut aripi. Am hotarat ca in prima noapte sa ne facem tabara langa malul lacului si a doua zi sa plecam pe traseu. Ca sa ajungem la lac trebuia sa urcam o stanca ce ne statea-n drum. De jos nu parea atata de inalta. Desi am urmat toate indicatiile avizatului in materie, adica am mers incet sa nu-mi fortez respiratia si in zig-zag pentru a fi mai usor, la capatul celor 40 de minute cat dura traseul (si care mie mi s-au parut 40 de ore) tremuram din toate madularele de parca as fi avut friguri. Auzeam ca prin vis cum Cristian ma indemna sa admir privelistea, dar cu ce ochi puteam sa-i urmez sfatul cand mie mi se impaienjenise de tot privirea. Ma gandeam cu groaza ca trebuie sa ma dau jos din varful stancii, iar eu nu mai vedeam pe unde calc. S-a rezolvat si aceasta situatie datorita faptului ca la vale e intotdeauna mai usor decat la deal. Ce mai conteaza un picior rupt sau un pantalon sfasiat? Noi sa fim sanatosi...

Am ajuns in cele din urma langa lacul Capra si am pus cortul. Lume destul de multa (in jur de 20 de oameni) pentru ca era vara si oamenii plecasera in excursie. Am cautat sa ne ferim de lumina iscoditoare a unor lanternoaie care cred ca luminau pana pe partea ailalta a muntelui si am cautat un coltisor intunecat in care sa ne satisfacem anumite nevoi ce nu mai sufereau amanare. Dupa ce m-am impiedicat de toate pietrele de prin jur am reusit sa ajung, cu unghia de la picior lipsa, inapoi la cort si m-am bagat imediat in sacul de dormit. Afara se facuse racoare, eu dardaiam constincios, se auzeau vocile oamenilor de la celelalte corturi, asa ca ne-am culcat in aceasta atmosfera idilica.

A doua zi dimineata am fost sculata cu noaptea in cap (era vreo 8) si mi s-a ordonat sa ma misc mai repede ca ne facem si pe-aici de ras si plecam ultimii (ceea ce s-a si intamplat). Am mancat cu ochii carpiti de somn si la sfarsitul mesei Cristian s-a gandit ca avem nevoie de energie si ar fi bine sa mancam un bucata ciocolata "Poiana" care se afla in garantie si fusese cumparata cu 2 zile in urma. Ciocolata fusese facuta cu alune si, probabil, acestea au fost rancede, asa ca pe langa ce ne asteptam sa primim de la o ciocolata, am capatat si niste viermi mari si grasi de toata frumusetea, ca doar fusesera hraniti cu ciocolata noastra. Din motive de buna-cuviinta nu pot reproduce aici toate cuvintele triviale care au trecut prin gurile noastre. Cert este ca am vrut sa facem plangere la OPC, dar fiind in creierul muntilor a trebuit sa abandonam aceasta idee. Am pastrat cateva zile dovada incriminatoare, dar, datorita soarelui, aceasta a suferit niste ciudate transformari chimice, de nu-ti puteai da seama daca era ciocolata sau crema de ghete si a trebuit s-o abandonam prin pustietati. Cred ca nici caini cei mai infometati nu s-au atins de ea...

In cele din urma am plecat. Cu greu. O data pusi in miscare a trebuit sa mentin ritmul ca altfel Cristian ma facea pierduta pe acolo. Ma uitam cu jind la Transfagarasanul ce serpuia linistit in vale si ma gandeam cu spaima ca nu voi mai ajunge niciodata pe-acolo, ca sunt condamnata pentru eternitate sa-mi las osemintele prin aceste pustietati (tocmai cand cugetam asa de pesimist ne-au mai depasit niste oameni). Mergeam din ce in ce mai greu, incovoindu-ma sub rucsacul meu destul de firav, fara sa-l aud pe Cristian plangandu-se, cu toate ca el avea un rucsac mult mai impresionant, in care se inghesuiau cortul si cei 2 saci de dormit. Dar, la urma urmelor de vreme ce pornisem nu mai era loc de dat inapoi, ci numai de mers inainte.

Am ajuns la Fereastra Zmeilor dupa ce am escaladat un perete aproape vertical in care se implantasera niste lanturi pentru a ne face urcusul mai usor. Acolo am facut niste poze pentru eternitate si apoi am pornit mai departe. Ma intrebam cu naduf de ce trebuie sa urcam intr-una si apoi sa coboram si iar sa urcam, eu imi imaginasem creasta un fel de carare in linie dreapta pe care mergi drept si dupa aia te dai jos. Nemaiavand putere sa-mi transpun aceste ganduri pe calea undelor scoteam doar un fel de bolboroseala firava din care nu se intelegea nimic. Cristian imi promitea un popas dupa urmatoarea stanca, dar ma ducea cu vorba de fiecare data, urmand ca in acest ritm sa urcam si sa coboram tone de stanci si de creste. In sfarsit, nu stiu daca impresionat de deznadejdea ce mi se citea in priviri sau obosit de greutatea rucsacului, s-a hotarat sa ne oprim pentru a ne ospata. Bineinteles ca m-am prabusit ca un bolovan si, realizand ce foame imi fusese, am inceput sa infulec ca sparta. Lucru de mirare, pe munte nu manaci decat atat cat ai nevoie, asa ca in zece minute am terminat. Mancarea a fost grozava: costita cu ceapa si apa. Cu apa a fost o mica problema pentru ca am prins un an secetos si, in loc sa gasim izvoare la tot pasul, trebuia sa facem economie la apa pentru ca numai din lacuri ne puteam adapa. Dupa ce ne-am mai odihnit putin, iar Cristian a mai redus la tacere cateva specii de insecte neobisnuite cu mirosul finutelor lui picioruse, am plecat din nou la drum. Surprinzator, dar, in loc sa ma simt ingreunata, acum parca pasul imi era mai sprinten si drumul nu mi se mai parea atat de lung.

Pe cand ne aflam din nou in urcare, Cristian mi-a atras atentia asupra unei spinari de animal ce se zarea printre pietre, chiar sub noi. Era marmota, imbracata cu o blana superba, maro cu alb, un animal ce face parte din familia rozatorilor. Incantati de eveniment am trecut mai departe, lasand in urma o marmota ce nu ne-a invrednicit nici macar cu o privire indiferenta.

Din nou incep sa simt greutatea urcusului. Ca dovada, raman din ce in ce mai in urma, Cristian fiind nevoit sa ma astepte in varful urcusului de fiecare data. Ne facem rost de niste coborari abrupte, incat acum nu mai pot nici la vale. De vreo 3 ori era sa cad rau de tot si numai gandul ca nu mai mai opresc pana la poalele muntelui m-a facut sa-mi mentin echilibrul. Spun toate astea nu ca sa ma plag, ci pentru ca am simtit pe pielea mea ce ravagii face inactivitatea intr-un organism, chiar tanar fiind.

Am ajuns in cele din urma la un lac unde ne-am hotarat sa punem cortul (aici trebuie sa multumim furnizorilor cortului si ai sacului de dormit suplimentar fara de care aveam toate sansele sa fim descoperiti inghetati peste 2000 de ani). Cand am ajuns noi acolo eram singuri dar pana la lasarea intunericului populatia a sporit. Am avut sansa sa vedem de foarte aproape o capra neagra si iedul ei care, curiosi, din trei salturi au ajuns langa cortul nostru si ne-au lasat sa-i admiram cateva secunde.

A doua zi ne-am propus sa mergem mai repede pentru a ajunge pe Moldoveanu. De-acum invatata cu greutatile, am hotarat sa ignor febra musculara care incepuse sa-si faca de cap si am pornit la drum. Ne-am intalnit cu mai multe turme de oi dar n-am reusit sa ating nici una pentru ca au fugit speriate. Doar pe caini i-am hranit si acestia ne-au primit mangaierile desi erau ditamai dulaii.

Am intalnit un indicator ce ducea la o cabana, dar am trecut mai departe pentru ca noi vroiam sa urcam pe Vistea. Cred ca acest ultim urcus a fost cel mai greu, dar si cel mai usor de suportat, pentru ca o data ajunsi in varf, ne-am lasat rucsacurile langa o movila de alte rucsacuri si am pornit spre Moldoveanu, care-i doar cu cativa metri mai inalt decat Vistea. Am stat putin pentru a admira privelistea. Senzatia ca te afli deasupra lumii e incredibila. Te poti roti cu mainile amandoua intinse si totul in jur e mai jos decat tine, poti sa-si lasi privirea sa colinde libera pana la linia orizontului, te simti coplesit de maretia naturii si realizezi ca nu totul se reduce la tine. Simti umilinta, muntele are puterea de te face sa redescoperi cuvantul smerenie.

La intoarcere am avut surpriza sa constatam cat de mica e lumea pentru ca ne-am intalnit cu niste tineri ce fusesera si ei in Delta o data cu noi. Si tot la Sfantu" Gheorghe! Am coborat de pe Vistea destul de greu pentru ca e destul de abrupt, iar noi vroiam sa ajungem mai repede langa refugiu si sa punem cortul. Dupa instalarea cortului Cristian s-a dus dupa apa pana la un lac din vale, iar eu doborata de oboseala, am tras un pui de somn. Cand s-a intors, vantul se intetise si aparusera niste nori negri. Desi anul era secetos, iar seceta isi facuse prezenta si-n varful muntelui, vremea schimbatoare de aici si-a spus cuvantul. Am hotarat sa innoptam in refugiu si bine am facut pentru ca in jumatate de ora refugiul s-a umplut si a inceput ploaia. Totul s-a intunecat foarte tare, iar noaptea a facut ca bezna sa fie atat de cumplita, incat imi era teama ca am orbit. Daca deschideam ochii nu vedeam absolut nimic fiindca luna era acoperita de nori, asa ca i-a inchis si m-am culcat. Am stat toata noaptea cu frica, de-abia asteptand dimineata pentru ca Cristian ma avertizase asupra soarecilor din refugiu si acum imi era frica sa nu se urce pe noi si sa ne muste.

A treia zi ne-am pornit la drum cu gandul sa ajungem cat mai aproape de orasul Victoria. Cristian avea alt traseu in minte prin Valea Rea, dar mie mi s-a facut parul maciuca vazand cat de abrupt e, asa ca l-a convins sa mergem pe alt traseu ca sa trecem si noi pe langa o cabana ce se vedea in vale. Cabana mi se parea destul de aproape, dar a trebuit sa mergem inca ceva timp pe crestele muntilor pentru a ajunge la valea cu pricina. Inainte de a cobori am mai mancat ceva si am aruncat si una bucata margarina care din pricina caldurii se decantase in untura si zer.

Imi era o frica teribila de coborarile abrupte ce se insirau in fata noastra pentru ca din cauza febrei muschii incepusera sa cedeze si nu mai aveam baza in ei ca vor pune frana la timp. Mi se parea ca sunt un colos cu picioare de nisip ce se poate prabusi in orice moment. Drept urmare am coborat cu infinite precautiuni, aproape pe burta, iar asta ne-a incetinit si ne-a luat destul timp. Din experienta va spun, ca desi pare mai usor la vale, de fapt e mai greu, mai ales daca ai urcat destul de mult inainte.

Coborarea ne-a pricinuit reintalnirea cu vegetatia si mai ales cu zmeura si cu murele care prin alte locuri se trecusera de mult, iar aici erau numai bune. Am irosit si aici timp pretios defrisand ruguri intregi de zmeura. Cu chiu cu vai am ajuns langa cabana "Sambata" asezata la limita dintre padure si platou. Dupa ce am luat cate un ceai ce mi-a provocat o mare dezamagire, eu avand alta impresie despre ceaiurile de la cabanele de munte, am intrat in padure. De fapt, partea asta a traseului mi-a placut cel mai mult. Cei de la cabana aveau cativa magari pe care-i foloserau la carat si printre ei era si un magarus deosebit de bland care a venit singur la noi si pe care l-am reintalnit in padure unde l-am ospatat cu niste frunze proaspete. Pe cand ma incurcasem rau de tot intr-un maracinis doar pentru a mai manca niste zmeura, Cristian a zarit o vipera, fapt ce m-a facut sa sar ca fripta si s-o iau la fuga renuntand la bunatate de fructe.

Am ajuns in cele din urma la un drum forestier undea trebuit sa merg in stil mars, deoarece genunchii imi tremurau, iar daca-i indoiam nu ma mai puteau sustine. De data asta, serios. Dupa ce ne-am descaltat la o cabana de bocanci, incat nu s-a mai apropriat nimeni de masa aia, am mai mers ceva pana la o rascruce unde am hotarat sa punem cortul. Drumul era asfaltat, iar picioarele noastre atat de obosite, incat preferam sa mergem prin sant unde era pamant. Slava Domnului ca nu a plouat cat timp am dormit in cort pentru ca alfel am fi plutit prin el cu sacii de dormit transformati in ambarcatiuni.

A patra zi dupa atata timp pe munte eram niste aratari nespalate care trebuiau sa dea ochii cu civilizatia. Pentru ca nu ne spalasem tot timpul calatoriei, chiar si periuta de dinti fiind prohibita, a trebuit sa iau oarece masuri. Drept urmare, m-am camuflat in dosul ochelarilor de soare si mi-am trantit o sapca pe cap. Am mers pana in Victoria, unde am vizitat o cofetarie si apoi am asteptat in soare vreo 2 ore autobuzul de Ucea care ne-a dus la tren. La casa de bilete ni s-a spus ca n-au decat 6 locuri din Ucea, iar acestea se dau doar cu o ora inainte de plecarea trenului. Dupa ce am asteptat vreo 4 ore plus inca una ca avea intarziere, ne-am suit in accelerat. N-am dat jos ochelarii de soare nici chiar cand afara era de mult bezna, incat ceilalti calatori se uitau la mine ca la o ciudata. Daca-i dadeam jos era si mai rau. Am nimerit in compartiment cu o baba care avea o tona de bagaje si l-a sacait pe Cristian sa o ajute cu ele si la urcare si la coborare.

A fost o experienta frumoasa pe care imi doresc s-o mai repet. Poate de data asta pe alte varfuri montane...