Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Munţii Carpaţi - Zăpada purpurie

Bookmark and Share

Zăpada purpurie
Muntii Retezat
Nae POPESCU


      Peste Bucura
      Iarna, Retezatul este complet altul decât vara. Dupa ceturi si vânt se asternuse vreme buna. Soarele se ridica zilnic pe un cer curat, scaldând Stânisoara şi învăpăind valea până seara, când dispărea după Lolaia. Pe creste se grămădeau pături de nea şi se profilau ghirlande de cornişe. Cu toată vremea ademenitoare echipa noastră "zăcea" la schi, în căldările Stânişoara şi Pietrele.
      Venisem la cabana Pietrele cu gând la odihnă; prevăzusem câteva ore de schi pe zi... şi cam atât. Însă de o zi - două începuse să ne gâdile viermişorul neastâmpărului şi priveam din ce în ce mai insistent la Piscul Pelegii, mai ales când adăstam între două coborâri, la Bordul Tomii. Beleaua mare era arşiţa care brăzdase nasurile şi obrajii noştri, bine copţi în baia de lumină. Dogoarea feţelor nu o stingea nici măcar şuierul aerului rece din pădure, în timpul apropierii de cabană. Cine ne putea cartela însă ieşirea matinală? Porneam pe sub umbra vineţie a bolţii molizilor, înveseliţi de trilurile păsăretului ce prevestea apropierea primăverii; apoi, când pătrundeam în covata căldărilor, uitam cu totul de noi şi ne trezeam fie pe Vârful Bucura, fie pe Şaua Pietricelele, fie pe Peleaga...
      Într-o seară, la un ceai "îmbunătăţit", trec peste convenţia odihnei clamate şi-i propun lui Cornel Gherase:
      - Ce zici de o traversare spre Buta?
      - Gând la gând.
      - Numai că trebuie să luăm cu noi tot tarhatul; nu va fi o simplă plimbare, atrag atenţia.
      - Să ne vindecăm mai întâi nasurile! completă Cornel.
      Datorită ceaiului "îmbunătăţit" hotărâm însă că nasurile şi obrajii să fie probleme secundare şi am început degrabă să pregătim bagajele pentru dimineaţă.
      Era, ca de obicei, o "zi de aur", cântată de păsări şi agitată de veveriţe. Am pornit, încrezători, la drum. De rucsacii burduşiţi atârnau colţarii şi pioleţii, iar schiurile bălăngăneau în banduliere. Ce mai, eram grozavi şi lumea dormea în cabană! Nu ne admira nimeni! Am intrat în pădure, cu paşi tinereşti. Am mers întins, nu am oprit nici în poiana fostei cabane, nici în Poiana Genţiana, profitând de geruleţul care scortoşise zăpada, de puteam merge ca pe asfalt. Aceasta până la podeţul de mai sus de refugiul Genţiana: Căldarea Pietrele era jumătate în umbră, jumătate în lumina puternică a soarelui. Înspre miazăzi, crenelurile Custurii şi stâncăriile Bucurei păreau cuprinse de vâlvătăi de oţel topit.
      De la Bordul Tomii am ieşit direct în lumina soarelui şi nimic nu ne mai putea apăra de ultraviolete. Am pus "feregeaua" pe obraji, sperând la o protecţie cât de mică a feţei. Briza poznaşă ridica însă uşor masca şi de multe ori batistele ne astupau vederea. Urcuşul devenea mai puţin plăcut. Zăpada se muia treptat, panta lua direcţie tot mai verticală.
      Ne dăruim câteva clipe de odihnă lângă netezişul sub care se ascunde Lacul Pietrele. Trei capre, care până acum se zbenguiau liniştite "pe lac", la vederea mascaţilor o tulesc în salturi spre Culmea Stânişoara şi nu se opresc din goană până ce nu pun între ele şi noi o distanţă apreciabilă.
      Pornim din nou. Urmele mai vechi ne conduc spre marginea abruptului, în zone umbrite şi răcoroase. Pas cu pas ne apropiem de sfinxul Bucurei, de unde începe marele povârniş. Treptele se înşiră cu regularitate şi se pierd sub creastă, la cornişa cunoscută ca piatră de încercare pentru cei ce se caţără iarna pe aici. Până acolo trebuie însă să tragem din greu de rucsaci şi să balansăm neplăcut schiurile legate cu chingă. Înfig pioletul cu nădejde în zăpada tare. Panta este prea înclinată ca să risc o căzătură de la această înălţime. Pe măsură ce urcăm, "răsare" de după spinarea Stânişoarei piscul Retezatului, profilat ca o piramidă. Pantele lui greoaie sunt acum luminate feeric de soarele ce se ridică spre amiază, se văd clar marile stânci ieşite de sub straturile groase de zăpadă.
      Până pe creastă mai avem puţin. Căutăm cu mare atenţie urma veche, ca să potrivim bocancul direct în matcă. Un singur pas nesigur şi... am face cale întoarsă spre fundul căldării, acum departe în jos. Doar cornişa formată din gheaţa groasă ne mai separă de locuri mai primitoare. Anul acesta cornişa bătucită de vânt, o adevărată provocare pentru alpinişti, este mai penetrabilă: în primul rând este solid prinsă de stânci şi mult mai teşită ca de obicei. Urmele noastre de deunăzi simplifică în mare parte lupta cu gheaţa.
      Ieşim dintr-o dată din umbra protectoare a abruptului şi răzbatem în lumina orbitoare de pe creastă. În urma noastră, la nord, se cască fioroasă căldarea prin care am trecut. Spre sud se întinde cu totul alt peisaj: o lărgime plină de zăpadă, înconjurată de alte creste, lumea Bucurei şi Slăveiului. În lumina piezişă a soarelui se ghiceşte conturul Lacului Bucura. Acum nu ne poate oferi culoarea de smarald cu care ne-a încântat în timpul verii, în schimb ne atrage asemeni unui magnet spre pârtiile de schi din preajmă. Culmea aspră a Slăveiului nu se ascunde nici iarna cu totul sub zăpadă. Mai rămân destui colţi şi destule muchii negre, dungând linţoliul imaculat cu desene frumoase. Paradoxal, dar Masivul Retezat pare iarna mai accesibil, mai puţin aspru decât vara. Linia dulce a pantelor cu zăpadă ascunde asprimea grohotişurilor, labirinturile jnepenilor dar şi "ochiurile de mare" colorate după jocul norilor. Acum este o simfonie în alb, bleu şi negru, o trecere a umbrelor în degradeuri pe suprafaţa albă. Dacă încerci să păşeşti prin zăpadă simţi imediat că accesibilitatea este doar un miraj. Doar schiurile îţi pot procura acea feerică bucurie de a pătrunde în lumea tăcută a lacurilor îngheţate! Privite de aici de sus culmile Plaiul Mic sau spinarea Piule par aproape şi uşor de atins. Dacă ţii minte însă parcursul de vară, atunci distanţele devin ceva mai reale. Tocmai mirajul acestor distanţe, ce par a fi mici, ne-a silit la drum spre Buta, o fărâmă de cabană ascunsă la pieptul Muntelui Piule. Poate tocmai senzaţia că putem zbura peste plapuma zăpezilor fără cusur ne-a aruncat în mreaja timpului socotit îndestulător.
      Era încă înainte de amiază şi vremea minunată ne-a făcut să lăsăm pentru altă dată calculele gospodăriei de timp. Dacă urcuşul a fost o încleştare a forţelor, coborârea pe schiuri spre Lacul Bucura s-a transformat într-o beţie a alunecuşului. Am pornit mai întâi pieziş, spre dreapta, ca să nu nimerim cumva în stâncăriile de deasupra lacului, apoi am virat larg pe piciorul Muntelui Bucura. Simţim cum se "ridică" Vârful Peleaga iar noi ne cufundăm în adâncurile căldării. Schiul ne oferă o nouă dimensiune: jocul rapid al verticalelor, pantele ce se succed, îmbucându-se într-un mozaic de forme geometrice nemaiîntâlnite.
      Cornel alerga înainte. E curios să vadă mai repede ce se ascunde după Lacul Bucurel. Un viraj şi iată-l acum coborând lin spre steiul de piatră de pe malul Lacului Bucura. Îl ajung şi eu curând.
      "Ne oprim pentru prânz aici"? întreabă Cornel. "Lângă bordeiul căldării. De acolo putem vedea mai bine şi Lacul Ana", sunt eu de părere.
      Urcăm uşor, în trepte, panta comodă şi ajungem la stâncile dantelate cu gheaţă care domină ambele căldări. De aici se vedeau nu numai Lacul Ana, la fel de înzăpezit, dar şi dantelăriile Slăveiului, lucind orbitor, ca platoşele de gheaţă.
      Ispita era mare. "Ce zici de o deviaţie spre Tăul Agăţat"? întreb eu. Bineînţeles că tânărul meu însoţitor se şi repede la urcuş, fără alte invitaţii. Căldura prânzului înmuiase zăpada şi era tot mai greu să înaintezi pe feţele bine bătute de soare. Uitasem de masa de prânz şi nu ne mai gândeam decât la peisajul mirific al dantelelor de gheaţă, care apăreau o dată cu stânca măreaţă a Judelui. Am colindat fără nici o precauţie toate poliţele treptelor glaciare, de la Tăul Agăţat şi Poarta Bucurei până la Lacul Viorica, bineînţeles fără schiuri. Acestea zăceau în locul de popas şi ne părea rău că le lăsasem. Începuse să ne cuprindă oboseala şi foamea, luptam la fiecare pas să trecem prin capcanele nămeţilor moi şi adânci. Întorşi la rucsaci şi schiuri am mai zăbovit să ne odihnim şi bineînţeles că am scotocit prin pachete, după ale gurii. Era aproape ora unu. Soarele lumina din toate părţile şi căldările reflectau radiaţiile ca nişte lentile concave. Am montat din nou schiurile. Lăsând peisajul îndrăgit al Lacului Bucura, ne-am avântat pe pantă spre ţinuturi mai joase. Era din nou bine, schiurile alunecau uşor pe suprafaţa muiată a zăpezii.
      Dar aproape de Lacul Lia treburile încep să nu meargă bine. Zăpada e mai moale şi ne cufundăm mai bine de genunchi, cu schiuri cu tot. Acum încep căzăturile. Din fericire lucrurile se împacă. Căldura excesivă este domolită de răcoarea zăpezii care pătrunde pe lângă guler, spre şira spinării. Rucsacul se încolăceşte pe burtă şi ne trebuie multă răbdare să ne descurcăm în nămeţi. Virajele nu mai prind. Schiul se încarcă tare şi panta repede pune probleme tot mai serioase. Pentru prima dată simt că ceva nu este în regulă. Oare nu am risipit timpul cu prea multă uşurinţă? Vremea este frumoasă şi, după ceas, putem să străbatem restul distanţei până la Buta încă pe lumină. Căldările cu netezimea lor au rămas departe în urmă şi muntele este accidentat, plin de obstacole. Ici colo brazi prăbuşiţi se aştern de-a curmezişul, pantele sunt iuţi, stâncile scot capul din zăpadă. Iată şi pădurea. E mai greu să te strecori cu schiurile printre arborii seculari, în schimb răcoarea oferită de umbră cade ca o mană cerească pe feţele noastre incendiate de văpaia soarelui. Intrăm în Poiana Pelegii. Pe mijloc e soare, dar pe lângă brazi se întinde o dâră de umbră, unde schiurile alunecă bine. Ne temem de locul de trecere peste Pârâul Peleaga, o râpă adâncă, cu maluri greu de depăşit chiar şi vara. Frumuseţea locurilor ne îndulceşte însă duritatea coborârii prin zăpada ce se rupe sub paşi. Scoatem schiurile. Cornel se lasă uşurel pe lângă stânci şi iese pe firul apei, abia ghicit în zăpadă. Cocoaşe şi gropi se înşiră pe pârâu şi e greu să ghicim care din podurile de gheaţă rezistă la trecere... Cornel, mai uşor la trup, încearcă şi iată că trece pe malul opus. "Podul" este foarte îngust şi la trecerea mea începe să se rupă. Cu puţină şansă ajung cu bagajele pe malul sudic, privind cu vădită uşurare ruptura din care scăpasem. Jos curgea, acum la vedere, limpede, apa adâncă şi rece a pârâului, pierzându-se pe sub copaci spre zătonul din Gura Bucurei.
      - Nu luăm şi noi apă? întreabă ortacul meu.
      - Numai să ajungem la ea. Călcăm zăpada bine în picioare şi tăiem trepte până la presupusul râu. Apa rece este binevenită. În bidon nu mai rămăsese decât apa din topirea zăpezii şi cum eram tare însetaţi am zăbovit aici ceva mai mult decât trebuie. De altfel o oboseală firească după atâta drum începuse să se strecoare în picioare şi tare aş fi dorit să mă aşez undeva.
      - Ce zici prietene de o haltă la stână?
      - Nu-i rea idea! Cât am mai avea de mers până la Buta?
      - Ştiu eu? Vara, de aici până în Plaiul Mic să tot urci vreo oră, iar de acolo, la vale spre cabană, încă vreo trei sferturi de oră. Acum să mai punem în plus o oră.
      - Adică cu totul până în trei ore...
      - Nici vorbă să fie mai mult. Acum e două. Pe la trei plecăm de la stână şi pe la cinci şi jumătate, şase, bem ceaiul la cabană!
      Era un program atât de perfect încât popasul de la stână devenea acum logic. Coborârea pe schiuri până aici ne dăduse senzaţia că stăpânim distanţele cu dezinvoltură şi un fleac de traseu cunoscut nu ne mai putea pune probleme...
      Luăm din nou sacii şi schiurile şi trecem pieziş prin vale, spre malul la fel de râpos pe flancul sudic. Aici însă, la umbră, zăpada este mai afânată şi, spre surprinderea noastră, extrem de adâncă. După primii paşi ne cufundăm până la piept şi ne căznim din greu să ieşim, centimetru cu centimetru, cei circa zece metri diferenţă de nivel până la platoul unde se afla stâna din Gura Bucurei, Scorţarul, cum îi spun ciobanii. În timpul acestui crâncen efort ar fi fost bine să ghicim cam ce ne poate surprinde pe pantele Muntelui Plaiul Mic, dar aceşti nămeţi cu totul ieşiţi din comun ca grosime, au fost acceptaţi ca o simplă întâmplare...

      Peste Plaiul Mic
      Poate Cornel să fi pătimit mai mult atunci când s-a întors după un schi alunecat din bandulieră până jos la firul apei. Când s-a întors la stâna Scorţarului era ud tot şi cu răsuflarea tăiată după lupta cu zăpada până la brâu.
      În faţa construcţiei îngropată pe trei sferturi în nămeţi, soarele uscase un lăvicer, folosit se vede şi de alţi alpinişti, în aceleaşi scopuri.
      - Să ne aşezăm gospodăreşte şi poate că până la plecare se vor usca ăi încălţările noastre. Bocancii se răsfaţă atârnaţi de şireturi pe şindrila acoperişului. Eu mă ascund după vălul batistei, să feresc faţa de arşiţă şi treptat o toropeală pune stăpânire pe oase-le hălăduite. Aţipesc o clipă, două, poate mai multe. Liniştea este atât de adâncă încât se aud picurii de la streaşină căzând în zăpadă. Dintr-o dată, imensul brad din faţa stânei îşi clatină ramurile, pocnind conurile bătrâne. Deschid alene un ochi. Acolo sus, două veveriţe năstruşnice se alergau ca sfârlezele şi păreau că sună din clopoţeii conurilor de brad ca să ne trezească din toropeală.
      - Hei, voi de acolo! Nu aveţi de gând să plecaţi la drum? păreau să ne spună drăgălaşele animale prin gesturi...
      Nimic nu ne-ar fi clintit din loc. Dogoarea soarelui era încă puternică şi răzbătea peste vârfurile brazilor nemişcaţi din poiană. Umbrele păreau să crească şi silueta Slăveiului aproape că atingea coama pădurii. Ulucul Bucurei care se deschidea larg spre miazănoapte era pe jumătate în umbră, iar faţa Pelegii era învelită într-o lumină gălbuie, prăfuită. Susurul streşinilor, ciripitul păsăretului, nemărginirea munţilor în mijlocul cărora ne înfundasem părea cel mai îmbietor decor de odihnă. Cum să pleci pe o astfel de vreme superbă, dintr-un astfel de loc mirific?
      Cornel aţipise. Nici nu simţea că piciorul desculţ se rezema pe... zăpadă. Când veni însă umbra, o boare proaspătă cu miros de cetină coborî de pe coastele împădurite şi ne trezi.
      - Cât o fi ceasul? întreb eu alene.
      - Aproape patru şi jumătate.
      - Aoleu! E cam târziu. Cam pe la căderea întunericului ajungem şi noi la cabană.
      - N-ar fi bine să stăm aici pentru noapte? mă încearcă Cornel.
      - Dacă am avea sacii de dormit, ar fi posibil. Dar aşa? Stâna era prea... ventilată ca să rezistăm fără dârdâială până în zori. Era mai bine să ne ducem la o casă de om, mai ales că nici distanţa nu e prea mare.
      Strângem lucrurile şi ne bucurăm că bocancii apucaseră să se zvânte cât de cât. Dăm ocol stânei ca să ieşim la marcajele cruce roşie, firul de orientare spre Buta. Ce să le vezi ascunse în nămeţi!? Nu făcurăm nici doi paşi şi eram uzi din nou. Zăpada afundă şi umedă ne cuprinsese din nou până la mijloc.
      - Să ne punem schiurile, zic eu cu năduf.
      Cu "tălpile lungi" lunecarea e mai rezonabilă prin poiană. Gâfâind şi transpirând, intrăm în pădure. Aici zăpada ne copleşeşte de tot. Ajunge uneori până aproape de subţioară, iar schiul rămâne prizonier în adâncul zăpezii. Aproape că nu poţi merge de-a buşilea pe sub crengi. Marcajul este mereu ascuns şi din cauza asta nu mai ţinem seamă de poteca de vară, complet de nerecunoscut şi începem să urcăm "pe directă".
      Un pas, doi şi hop! Ne cufundăm până la subţiori. Scoatem schiurile fiindcă nu putem manevra prin desiş cu ele. Le punem de-a latul şi ne culcăm pe ele.
      Ce facem frate? întreb eu, intrat la griji. Dacă merge tot aşa nu ajungem azi la cabană.
      - Am zis eu să rămânem la stână.
      - Lasă gluma! Cum să stăm o noapte întreagă uzi la discreţia frigului şi curenţilor?
      - Nu se poate trece nici cu schiuri, nici pe jos, insistă Cornel. Zăpada e prea înaltă şi urcăm aproape prin brazi, ca veveriţele de la stână.
      - Numai că ele pot sări din brad în brad, pe când noi scormonim zăpada ca şobolanii.
      Abia acum îmi pare rău de orele risipite la pârâu şi la stână. Seara vine repede şi cu toate că soarele licărea tot mai jos printre cetini, speranţele noastre într-un îngheţ sunt deşarte. Căldura persistă şi zăpada rămâne moale. Un pas sus, unul jos, cu afundare până la brâu. Încet, dar sigur, câştigăm înălţime. Efortul este însă considerabil.
      - Dacă ar fi fost vorbă de vreun munte himalayan cred că nu am fi consumat atâta energie, zice în glumă Cornel. Pe faţa lui curgeau şiroaie de transpiraţie.
      La un scurt răgaz, în care ne tragem răsuflarea, încercăm un calcul cât de cât estimativ: oare mai ajungem pe lumină la cabană? Nu mai sunt şanse...
      - Să nu te temi Cornele! Cunosc zona şi ieşim noi cu bine la adăpost, chiar şi noaptea.
      Privirile lui nu exprimă chiar o încredere desăvârşită dar porneşte cu râvnă, scormonind nămeţii cu mâinile ca să facă o nouă "tranşee" pe sub ramurile prinse.
      - Mai bine să tragem tare...
      Uşor de zis! Ca să scurtăm popasurile schimbăm des între noi. Rupem urme adânci şi nu de puţine ori nivelul înalt al stratului de zăpadă ne sileşte să ne căţărăm printre ramuri, ca maimuţele. De data aceasta schiurile încurcau grozav. Ca să scăpăm măcar câteva secunde de ele le aruncăm în sus pe pantă, apoi când ajungem în dreptul lor repetam mişcarea. Sunt lac de apă. Nu mai ştiu dacă e transpiraţie sau zăpadă topită. Cine m-a pus să risipesc timpul la prânz? Dar la urma urmei cu sau fără timp risipit, muntele acesta tot ne-ar fi scos sufletul.
      Parcă am ajuns într-un luminiş: măcar am scăpat de încâlcişul ramurilor. Urme vechi de schiuri apar pieziş pe pantă. Parcă prindem curaj.
      - Iată unul care a suferit în sens invers... zâmbesc eu.
      Sperăm să ieşim deasupra pădurii. Acolo rămâne doar zăpada şi o dată pe schiuri rezolvăm mai repede trecerea. Până aici urcasem "pe directă". Oare trebuie să "arăm" toată panta Plaiului?
      - Ia stai măi băiete! Culoarul acesta între brazi lasă loc pentru urcuşul în trepte, pe schiuri.
      Înfundaţi până la brâu în zăpadă ne gândim cum să ieşim deasupra, să ne punem legăturile. Ne lăsăm anevoie pe spate şi începem migăloasa operaţie de legare a schiurilor, reaşezarea poverilor, lucru foarte istovitor, dacă ţii seama că schiurile sunt pe zăpadă cu aproape un metru mai sus decât tălpile noastre. Oare ne mai ţin braţele? Acum începem munca de împingere cu beţele. Urmează, metodic şi cu calm, urcuşul, o trudă de Sisif... Nu ne mai cufundăm decât până la carâmb, dar ca să tai trepte zeci şi sute, unele după altele, nu mai este de loc amuzant. Icneşti ridicând talpa şi schiul aproape un metru, iar când te laşi pe beţe, munca se risipeşte o dată cu zăpada fărâmată cu care te duci aproape în locul de la care ai pornit. Una peste alta vezi că ai urcat o palmă de loc. Dar ai câştigat-o!
      - Nu te plictisi voinicule! Avem de "măcinat" tot muntele acesta!
      - Oricum, când ajungem la cabană o să avem de ce să ne odihnim, îngăimă Cornel.
      Seara venise. Când am lăsat mai jos ultimii brăduţi şi am ieşit la gol, soarele dispăruse dincolo de Paltina şi filtrul violaceu mângâia culmile Slăveiului şi Pelegii. Brrr! Jos, în Valea Bucurei, noaptea pusese stăpânire pe căldări şi pădurile se confundau cu însuşi întunericul. Noroc că am ieşit din pădure la timp. Schiurile încep să lunece mai bine. Zăpada prinde în sfârşit o crustă subţire. În lumina slabă a crepusculului, creasta se aşterne albă sub bolta neagră a cerului plin de stele puternic strălucitoare.
      Alt aer. E răcoare şi avem spor la mers, mai ales că panta e mai dulce şi duce oblic spre Şaua Plaiului Mic. Stâlpii de marcaj nu apăreau de fel din zăpadă şi ca să nimeresc şaua a trebuit să mă orientez faţă de linia culmii principale a Muntelui Drăganu. Tăurile Păpuşii trebuie că zac astupate pe undeva pe platoul acela! O grămăjoară de jnepeni ieşea din omăt şi aducea aminte că păşim peste păduricile din preajma culmii. În urmă rămăsese noaptea adâncă a Retezatului şi Pelegii, o beznă tăiată de conturul nedesluşit al muntelui pe care ne aflam. Iată şi şaua. Un vânt călduţ venea de jos, dinspre pădurile Butei. Valea întortocheată a acestui colţ frumos al Retezatului se căsca neagră, înfiorătoare, ca un vid. Cutele Masivului Piule, conturate de catifeaua cu sidefuri licărinde ale cerului, încearcă să mai spargă din întunericul ce se aşterne înaintea noastră.
      - Ei, acum e acum! Trebuie să dăm jos schiurile. Zăpada e tare şi trebuie să punem colţarii! Ca să scoţi acum colţarii şi să-i legi cumsecade pe întuneric şi apoi să cobori panta afurisit de aplecată, lucie de gheaţă, nu era de loc uşor.
      - Eu aş coborî direct pe schiuri, zice Cornel.
      - Nici vorbă! Pe întuneric şi pe o astfel de pantă e prea de tot...
      Cu mâinile aproape îngheţate strângem iar schiurile în chingi, scoatem colţarii ascuţiţi ca briciul, cu care împodobim tălpile bocancilor. Mai mult pe bâjbâite legăm curelele şi cumpănind poverile începem coborârea pe toboganul de gheaţă, apăsând cu nădejde pe piolet. Lanterna lui Cornel licăreşte mai la vale, eu cobor ceva mai încet şi caut să-mi alung oboseala celor 14 ore de hoinăreală. Iată însă că gheaţa sfârşeşte şi începe, surprinzător, o zonă cu zăpadă putredă şi mare, care pune stavilă oricărei dorinţe de mers organizat. Din nou un pas sus, altul jos, până ce ne înfundăm până la brâu. Doar că acum mergem în coborâre şi efortul inimii şi plămânilor este mai mic. Mă cuprinde nerăbdarea, oboseala parcă îmi întunecă judecata şi ca să scap mai repede de panta sâcâitoare încep să alerg la vale. Uit că balansul schiurilor atârnate în chingi este periculos, uit că la picioare am ţepuşele colţarilor, fiecare cu câte 10 "cuţite" ascuţite temeinic... Îmi doream numai să ajung mai repede la pădure, unde speram să găsim urme de om pe care să mergem mai uşor până la cabană. Momentul rău nu se lasă aşteptat. Un pas afundat, o cumpănă nesigură cu schiurile şi simt... cum colţarul muşcă adânc din muşchiul gambei. La început am crezut că este o simplă lovitură, că numai pantalonul a fost sfâşiat. Dar când simt un lichid cald ce umple bocancul, parcă mi se taie picioarele. Ancorez cum pot schiurile, rucsacul de piolet şi scot lanterna: zăpada e purpurie, iar pantalonul sfâşiat lasă să se vadă rana din care curge sânge. În sus, o dâră purpurie însemnă drumul pe unde coborâsem...
      - Cornele, stai! Sunt rănit din cauza colţarilor...
      Se opreşte şi oftează. Aproape că nu-i vine să mai urce panta mare înapoi la mine. Şi la el oboseala e tot mai mare. Când pricepe despre ce e vorba lasă baltă bagajul ăi prinde aripi, urcând într-un suflet. În acest timp caut o sfoară prin buzunar şi improvizez un garou sub genunchi. Pierderea de sânge scade şi pot examina plaga. N-ar fi prea gravă, dar din păcate mai avem de înotat prin nămeţi până la cabană.
      Ortacul ia schiurile mele şi pornim încetişor la vale. Şocul o dată trecut, salvarea nu ni se pare irezolvabilă. Trebuie să mă menţin în formă bună, fiindcă de mine depinde buna orientare prin pădure. Nu se zăreşte nici o lumină din direcţia cabanei.
      Nu era vorbă să nu găsesc cabana, dar mă gândeam să "prind" culoarul potecii de vară ca să nu mai înotăm prin desişuri, ca la urcuşul pe Plaiul Mic. Mergem foarte aproape unul de celălalt; Cornel desfundă zăpada din ce în ce mai greu. Eu sunt mulţumit că durerea "a trecut" şi garoul îşi îndeplineşte rolul. Stelele licăresc pe cerul negru ca smoala şi pare că o lumină slabă din direcţia Căii Laptelui ne lasă să desluşim linia pădurii. Panta şi luminişurile se lasă direct spre sud. Prima orientare: trebuie să găsesc, la dreapta, locul de trecere peste izvor. Numai că acum nu apar în raza lanternei bolovanii de lângă izvor, necum sursa de apă. Până aici am venit pe pantă, direct la vale. Acum traversăm, aproape la nivelul pâlcurilor de pădure, Poienile La Morminţi; aici va fi mai greu să găsim intrările corecte în pădure. Cornel, pe lângă oboseala de peste zi simte şi povara schiurilor mele. Zăboveşte mereu şi nu se hotărăşte să mai desfunde o nouă urmă până ce nu-şi face loc şi cu mâinile. Pe măsură ce pierdem altitudine zăpada este mai rea. Fiecare pas devine o capcană.
      După o serie de căutări, iată culoarul bun. Un stâlp de marcaj, dezgolit de avalanşă, apare în raza lanternei.
      - Ştii, Nae, că m-am temut să nu greşim drumul?
      - Am văzut că te frământa ceva. Probabil că în primele momente accidentul a avut darul să-mi strecoare un grad de nesiguranţă. Acum totul este în regulă.
      Tovarăşul meu de drum parcă apasă mai cu nădejde pe bocanci şi adânceşte urmele mai repede. Lanternele fulgeră prin poiană să caute intrarea în ultima limbă de pădure, din vecinătatea cabanei. Tocmai aici o avalanşă astupase totul şi cu greu găseşti un loc printre copacii răsturnaţi. Cornel se înţepenise până la brâu în nămeţi şi nu putea scoate un picior, prins sub crengi. Dacă pe ultima parte a coborârii, de la locul accidentului şi până aici nu luasem parte la bătălia cu zăpada, acum eram mai în formă şi pus pe glume... Văd însă că omul nu poate cu nici un preţ să scoată piciorul din capcană şi încep să sap cu pioletul, lărgindu-i urma. În fine, reuşeşte să clintească piciorul din cleştele zăpezii tasate şi îngheţate.
      - Teribilă poveste! Nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu prins atât de ferm în zăpadă... trebuie să fim şi noi tare obosiţi...
      Ne urnim din nou. Ştim că nu mai avem mult şi pădurea nu ni se mai pare inospitalieră. Aproape de ţel iată şi urme proaspete, probabil ale cabanierului. Parcă suntem pe o şosea netedă. Nu ne mai cufundăm la fiecare pas. Silueta bătrânei cabane se distinge acolo jos şi un miros de fum, ce ni se pare grozav de prietenos, ne ajunge încă la marginea codrului. Licărul de lumină de la fereastră trezeşte un uragan de bucurie în sufletele noastre. E cineva acolo şi vom găsi unul, două, multe ceaiuri fierbinţi.
      Urcăm tropăind cu colţarii treptele scării, sculptată cu tot felul de semnături şi pătrundem bocănind în casă. Din bucătăria caldă iese cabanierul, mirat dar şi bucuros că ne vede, cu toată ora târzie; e trecut de miezul nopţii. - Bine aţi venit
      - Bun găsit!
      - Veniţi de la Câmp?
      - Da de unde! Venim de sus de la Pietrele şi de la Bucura...
      - Pfuiii! Haideţi repede înăuntru la căldură! Cine vine de acolo are ce povesti şi are de ce să se odihnească...
      Aşa am ajuns la cabana Buta, teribil de osteniţi şi dacă rana - care de altfel avea să treacă destul de curând - n-ar fi fost urmare a unor îngăduinţi de neiertat, am fi afirmat că "plimbarea" pe schiuri de la Pietrele la Buta a fost... o nimica toată.
Autor: Nae Popescu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 12245, Ultima actualizare: Vineri, 18 Iul 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RETEZAT  
Comentariu
Alexandra Laura Balaj Alexandra Laura Balaj, Luni, 6 Iun 2005, 9:31

Impresionant articol! Am mai fost si eu de cateva ori prin Retezat (dar doar vara) si-mi face placere sa citesc despre locurile prin care am bantuit.... Ture cat mai frumoase si articole pe masura!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii