Acoperind pătratul de abacă,
Un capitel din mână de natură
Şi nu din artă ce vulgar se joacă,
E-aşa desăvârşită-arhitectură,
Unde tăind oricare trăsătură
A cizelat cu aur în volute
Cu linii dulci mult vii şi îngereşti
Plombate-n temelii bine făcute
Pe plinta sa vin cercuri să se mute.
Aşa coloană vieţii mele eşti.

Izvorât din abis trecut prin înalt
Condensat şi-apoi scufundat.
Acesta este Maurice Scève.

Mulţumesc, Paul. În parte ai dreptate, Dorica este într-adevăr Coloana vieţii mele.
Deşi eram cufundată într-o adoraţie neîncetată şi învăluită într-o linişte totală, Concertul Ocolaşului Mare a fost răsunător, puternic şi cu efect - şi Dan avea dreptate.
Dar Recitalul Coloanei Dorice a fost ca un magnet irezistibil - o căutarea reciprocă. Ascensiunea lungă şi dificilă prin fisură nu-mi amintea de versuri, nici de poeţi - mai degrabă de un portativ pe care păşeam, alegând nota care să nu sune fals. Era ca o muzică a sferelor, ca un îndemn/'scrisoare venită din Inalt', ca o chemare asemănătoare celei făcute de Cucuzeliţa.