Nu intenţionez nici pe departe să relansez un (alt) cenaclu literar, dar despre Alecu Russo a mai auzit lumea… Despre trudiţii plutaşi pe care-i văd acum în faţă, într-o fotografie de-a lui Adolph Chevalier făcută înainte de 1930, purtând pe umeri ţapina, ţuiacul, coarba şi şpranga, întorcându-se acasă, la odihnă, căci tragem nădejde că se odihnesc deşi, până şi mormintele le-au fost strămutate, puţini îşi mai aduc astăzi aminte. Iar ecoul lor abia se mai aude acum, după aproape 100 de ani, de pe când strigau aşa:
[…]
Din Poiana Teilor,
De pe vremea smeilor,
Când acel fără-de-lege
O vrut lumea să înece,
Ş-o trimis un nătărău
Ş-o rupt vârful la Ceahăul;
Şi-n spre Toance vru s-o ia,
Să-nchidă valea cu ea.
Ca s-adune orice strop
Şi să verse în potop
Toată Bistriţa turbată
Şi să înece lumea toată.
Dar cum uriaşul Duh
Umbla brambura-n văzduh,
Aude-un cocoş cântând
Şi un câine schelălând.
Şi-nfricat cât nu se poate,
O scăpat piatra din spate
Şi ca glonţul cade pară
Rămânându-i vârfu-afară.
Atunci Dracul zăpăcit,
Ca o roauă o pierit,
Lăsând doar o amintire
Naltă ca o mănăstire.
Şi atât e de frumoasă
Încât doru nu te lasă
Ca să vii din altă ţară
Să priveşti aşa comoară.
[…]
Ş-am zis foaie măr rotat,
Drumul meu îi terminat.
Pe acest ţinut duios
Am văzut ce-i mai frumos.
De vrei şi tu să priveşti
Vino ca să plutăreşti.
Să trăim ca nişte fraţi
Plutărind la Piatra-Neamţ.