Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Liste Alpinet - alpinet2k

Bookmark and Share

De la: liviu balea <b...@yahoo.fr>
Data: Miercuri, 26 Mar 2003, 5:43
Subiect: @ spicuiri din Messner ...
Va propun sa cititi citeva rinduri din cartea lui Messner

"Das Credo eines Grengz gengers";(BLV Verlagsgesellschaft mbh, Munich 1993)

Eu am tradus din editia franceza "Maitre des cimes" (Editions Arthaud 1994)

Interesanta si instructiva...

Am sa redau citeva rinduri din doua capitole:

I - O idee revolutionara (Une id e r volutionnaire)
si
II - Echipe si oameni (Des quipes et des hommes)



I - O idee revolutionara (Une id e r volutionnaire)

{Este vorba de expeditia din 1975 pe Gasherbrum I fata nordica, facuta cu P. Habeler. Prima expeditie usoara in tehnica alpina clasica si fara oxigen.(a doua repetitie a lui Gasherbrum)}

"
...
...
...

05/07/1975

Parasim Islamabadul pentru a ne duce la Mintour. Ni se promite un ofiter de legatura pentru luni 7 iulie. Intilnim o expeditie franceza care tocmai a facut Gasherbrum II.
Oamenii sunt deprimati, au pierdut un om la 7600 metri de altitudine intr-o futruna de zapada. Aceasta expeditie a costat 100 000 dollari. Bugetul nostru previsional este de 3000 dollari (trei mii). Anumite expeditii pe un opt miar costa pina la un milion de dollari!

...

18/07/1975

Hamalii reusesc sa strabata o etapa dubla. Ne instalam tabara linga podul suspendat Korfon.
Intilnim expeditia americana de pe K2, care coboara dupa un esec. Bugetul lor a fost de un milion de dolari.

...

Sa distingem adevarul din minciuna


Deja de la primele expeditii in strainatate, am inteles ca marile "intreprinderi" grele Himalayene erau obsolete, dar mi-a trebuit ceva timp innainte de a gasi o solutie viabila care sa schimbe acest sistem vechi de o jumatate de secol.
Am cautat o alta strategie pe care am pus-o in practica. In mod traditional hamalii, alpinistii si Serpasii lucreaza sub directia unui sef de expeditie pentru ca doua sau trei persoane sa atinga virful. Logistica pusa in practica este comparabila cu aceea a unei mici intrepinderi industriale; nevoile de corturi, aprovizionarea si echipamentul sunt imense caci trebuie facut fata echipelor insarcinate cu instalarea si intretinerea taberelor. Cu cit progresam in altitudine, cu atit numarul de persoane prezente in perete scade.
O astfel de intreprindere presupune nu numai o cantitate enorma de echipament (pina la 20 de tone!) ci si o formidabila infrastructura. O expeditie "mare" dureaza in general mult. Vremea proasta, frecventa in marile masive, poate avea consecinte dezastruoase si sansele de reusita sunt relativ mici. Din cauza inertiei cauzata de talia mare a expeditiei este greu de a profita imediat de o perioada de vreme buna.
Mi-au trebuit cinci ani pentru a concepe forma mea de expeditie ideala, cinci ani de maturizare innainte de a imagina echipa perfecta. Pe urma m-am gindit la punerea in practica.
Aveam nevoie de rapiditate si de structuri simple, ceea ce devenea posibil doar acumulind mai multa responsabilitate si restringind la minimum echipamentul. mi doream o echipa care sa functioneze in mod "democratic". In cel mai bun caz, n-aveam nevoie decit de un singur partener. In plus, pe munte n-aveam nici un interes de a planifica cu mult timp innainte ci dimpotriva sa iau decizii spontane!
Aceasta conceptie era corespzatoare cu maniera in care am procedat in Alpi; eram tentat sa aplic experienta in Himalaya!
Ideea de a pune in practica aceste "inovatii" ma mobiliza intru totul! Eram deja un pionier, deoarece fara incetare am explorat trasee noi si am impins propriile limite dar si cele ale alpinismului. Din acest moment era vorba de ALTCEVA!
Pentru aceasta prima expeditie in duo pe un optmiar, gata cu ordinatorul si programarile complicate: logistica si cheltuielile, etape necesare innaintea tentativei finale, riscuri si sanse de reusita le-am cosemnat pe o sipla foaie de hirtie. Cind alpinistii "functioneaza" reusita este prezenta!
Miza era pe masura. Nefiind un fenomen al naturii precum acesti maestii yoga himalayeni capabili sa-si reduca ritmul cardiac sau sa-si scada temperatura corpului, eu ma antrenam pur si simplu sa-mi reduc consumul de oxigen al muschilor. Urcasem deja doi optmiari - amindoi fara masca de oxigen, deci aveam o oarecare experienta. Era totul. La epoca respectiva constatasem ca prin antrenament putem actiona asupra sistemului vegetativ, controlului de sine si o anumita conditionare mintala. Nu eram de-a dreptul constient, dar fara indoiala intuiam ca mintalul intarit de dorinta multiplica energia. Asteptam cu nerabdare sa ma lansez in aceasta aventura, mai pult decit in oricare alta de dinnainte. Nu concepeam sa ma imbolnavesc - nu fusesem decit o singura data, cu ocazia unei expeditii "mamut" spre Kangchenjunga in 1982. E probabil posibil ca sistemul meu imunitar se intareste datorita febrei plecarii: sa innaintez pina la limitele mele extreme mi-a dat inntotdeauna o conditie fizica pe care o am rar in conditii ordinare.
Dar de ce aceasta nou forma de expeditie mai rapida, mai putin periculoasa, ar avea mai multe sanse de reusita? Mai intii mai putine persoane erau in joc, si aveam incredere deplina in partenerul ales - Peter Habeler. Puteam sa reactionam rapid in caz de vreme proasta, sa coborim si sa urcam mai repede decit o echipa importanta. Strategia mici mele expeditii era total diferita de cele care aveau loc de obicei. Contam sa profit de perioadele de vreme buna fara echipament preliminar si sa urc cit mai sus posibil pentru a cobori imediat la tabara de baza. Important nu era echiparea peretelui ci rapiditatea.
Aceast procedeu permitea mai multa autonomie si de a reduce numarul de auxiliari. Doua persoane constituiau o echipa democratica, iar hamalii nu erau utili decit pina la tabara de baza. Din acel moment incetau sa fie "purtatorii de apa" ai invingatorilor, precum sute de Serpasi care zeci de ani s-au chinuit sa transporte sarcini grele in zone periculoase pentra ca citiva sahibi (Albi) sa ajunga pe virf. Era suficient de a repartiza grupul in unitati reduse pina la tabara de baza, si o coarda sau doua in perete, fiecare avind de indeplinit o misiune specifica. Aceasta structura trebuia sa garanteze o suplete si o eficacitate maxima, fiecare grup fiind complet responsabilizat.
Materialul trebuia redus la minimum. In felul acesta procesul necesar la luarea deciziilor va fi accelerat si impactul ecologic minim.

In aceasta societate occidentala in care doar performanta, banul si beneficiile materiale conteaza, ma asteptam ca ideile mele sa fie aspru criticate, caci pe de o parte propovaduiam renuntarea, si pe de alta reusita totala. Dar atit de contradictoriu cit poate parea la prima vedere, renuntarea nu este obligatoriu sinonim de antiperformanta. Dimpotriva, renuntind am atins deja o performanta. Ori in cadrul acestor expeditii nu renuntam decit la tehnologie si la asistenti. La fel de bine as fi putut lua avionul pentru a merge la polul Nord - dus si intors - si as fi fost, dar unde era interesul, deoarece performanta ar fi fost absenta... Daca renunt la avion si la scooter de zapada, nu este doar din respect fata de mediu, ci si din joc, un joc caruia ii fixez regulile. Daca am decide, de exemplu, sa lasam masina in parking un week-end si sa mergem sa ne plimbam, daca am renunta la defilarea neintrerupta de imagini tele sau chiar la telefon, am constientiza existenta unor valori precum linistea, armonia si calmul. In mod sigur calitatea vietii ar creste!
A profita in mod optim de lucruri nu inseamna sa avem neaparat mai mult. Intr-un secol, am consumat resurse pe care pamantul le-a acumulat dea lungul a milioane de ani. Si in plus, ceea ce am consumat nu a servit la dezvoltarea a noi surse de energie. Nu! consumam in mod definitiv. Fara indoiala am atins cel mai innalt nivel de trai din toata istoria umanitatii. Bineinteles sistemul functioneaza in continuare, am putea spune chiar perfect din punct de vedere pur economic, dar daca nu invatam sa ne restringem din proprie initiativa, riscam sa vina o zi in care nu vor exista alternative.

Dupa ce am calculat raportul intre echipa, material si greutate, dupa ce am fixat data plecarii si evaluat durata, nu mai raminea decit a gindii la ce tactica sa abordam, tactica care depindea de conditiile meteo, de stadiu de aclimatizare si de starea de sanatate. Deciziile vor fi luate la fata locului. Cind elaborez o noua strategie, imi concentrez toata energia asuptra problemelor si solutiilor lor. Reducind la maximum numarul de participanti la expeditie, cistig in stil, si mai ales reduc cheltuielile. O expeditie care necesita transportul a 10 tone de material la tabara de baza costa o avere. Deoarece consider ca pot obtine acelasi rezultat cu a suta parte din aceasta greutate, nimic nu mai justifica o expeditie GREA. Securitatea raminea ultima necunoscuta. In marile expeditii imi pare ca aceasta este doar o iluzie. Echipam un munte pornind de la o jumatate de duzina de tabere unde mai multi alpinisti si citiva hamali se instaleaza, si consideram ca muntele este sigur. Fals. Nici vorba de mai multa siguranta in caz de catastrofe naturale (furtuni, avalanse, cutremure).
Dimpotriva, riscurile mortale sunt chiar superioare. O echipa redusa este intr-adevar mai expusa decit coarda din cap a unei mari expediti, caci in mod individual alpinistul traverseaza mai multe riscuri, insa suma acestor riscuri este superioara in cazul unei expeditii conventionale, caci ea se situeaza la mai multe nivele. Mai mult, a minimiza la zero riscurile revine la a anula aventura insasi. Siguranta nu trebuie sa se bazeze pe o organizatie, ea trebuie sa vina din interior, din increderea in sine, din capacitatile proprii. Lipsa de experienta si de rezistenta transforma aceste masuratori in rezultate aleatorii si le reduce la stadiul unui colac de salvare in caz de naufragiu.
De asemenea refuz tehnologiile moderne si sistemele sofisticate, caci acestea, precum super-masurile de siguranta au tendinta de a abolii ratiunea insasi a aventurii.
Sunt intrebat din cind in cind cum de-am reusit sa ramin in viata cu astfel de principii; le raspund ca scopul acestor expeditii n-a fost nici o data de ami lasa viata ci de ami traii viata.
Fara indoiala, am avut adeseori noroc si uneori am iesit din anumite situatii cu un mare of de usurare. Din fericire, aceste experiente proaste n-au lasat nici o urma. Confruntindu-ma cu situatii extreme ma expuneam fricii, o frica care sa intensificat dea lungul anilor, deoarece pe masura ce acumulam experienta, descopeream noi pericole, si eram constient de incidente imprevizibile care puteau surveni. Ori, in realitate, in prezent stiu ca majoritatea acestor frici sunt fara fundament, caci este frica de frica care ne paralizeaza innaintea unei plecari, teama de esec, de moarte. Aceasta frica este de altfel salutara caci actioneaza precum un regulator, semnalind limitele a nu depasi. Curajul este de neconceput fara frica, este amuleta ei. Nu este nici dispret fata de moarte, nici dragoste de risc. Face parte din logica unui joc caruia ii aplic reguli pe care le definesc innaintea fiecarei expeditii. Fara aceste reguli jocul nu exista.
In 1970, Chris Bonington, a reformat modelul expeditiilor grele. Obiectivul sau: Annapurna, fata sudica, care cu cei 3500 m de denivelare este printre cei mai redutabili pereti himalayeni. Obiectivul nu era nou in sine. Insa a dat dovada de un pragmatism deosebit, luind decizii logice si respingind nenumarate idei preconcepute.
In 1975 organiza o alta expeditie in fata sud-vestica a Everestului. Dupa ce reusise ascensiunea peretelui cel mai dificil a celui mai mare munte din lume, Chris constata ca acest tip de expeditii trebuia si el modificat si anume o echipa redusa se impunea - in acelasi an a facut o expeditie in stil alpin pe Gasherbrum I.
In prezent, majoritatea expeditiilor de mare altitudine, revin din nou la vechile metode cu tabere intermediare. O data la fata locului, echipele se amesteca cu altele pentru a forma un ansamble de grupuscule. Aceasta tendinta este regretabila si persist sa cred ca expeditiile usoare, rapide si mai putin costisitoare vor regasii adepti de indata ce aspiratiile nationaliste si interesele particulare ale cluburilor vor fi depasite...
Nu putem sa ne cataram si sa mergem cu stil, sa traim ceea ce dorim sa traim, sa ne expunem si sa aplicam propriile reguli decit cu un echipament usor si un numar redus de participanti. Mai bine sa mergi in ritmul propriu decit sa-l sacrifici la reusita comuna. Toti cei care au fost o "rotita" din masinaria expeditiilor grele si s-au subordonat ordinelor unui sef, stiu ca echipele mici permit un angajament mai mare, ceea ce pentru mine ramine esentialul.

II - Echipe si oameni (Des quipes et des hommes)

"In aventura solitara remarcam in ce hal ne iubim pe noi insine. Solitudinea este oglina cea mai limpede"

Expeditie in fata sudica a lui Lhotse. O echipa in care sunt reuniti unii din cei mai valorosi alpinisti italieni, sub directia lui Ricardo CASSIN, porneste la asaltul peretelui peretilor. Ajungem la 7800 m printr-un itinerariu pe care-l trasam in partea stinga a fetei care este mai putin abrupta. Suntem prea numerosi.
Cu siguranta suntem cu totii impartiti intre placerea de a participa si dorinta de a ne specializa... Trag concluzia ca mai multe echipe mici regrupind alpinisti extrem de motivati ar reusii mai bine decit o echipa mare.

...

Modul de functionare a unui grup

Reusita unei echipe nu este posibila decit daca membrii ei sunt animati pentru acelasi obiectiv. Imi aleg deci partenerii in functie de aceasta si citeodata fara ai cunoaste dinnainte. Pe munte n-am avut niciodata dificultati de a constituii o coarda, caci cunosteam o multime de alpinisti excelenti. Ne intelegeam bine si eram determinati sa facem cutare sau cutare traseu, deci plecam impreuna. Aceste echipe au dat nastere la prietenii, dar si la comunitati de interese. Pe masura ce avansam in virsta, numarul de prieteni succeptibil de a deveni eventuali parteneri de coarda s-a redus. Unii au disparut altii s-au lasat. Dea lungul anilor majoritatea alpinistilor din generatia mea erau "cazati", aveau o meserie care ii ocupa din plin, in asemenea masura ca nu mai puteau sa ma insoteasca. Nu mai aveau nici placerea nici energia necesara.

...

Refuz vechea ierarhie in care o echipa executa ordinele unui sef de expeditie sau de coarda. Totodata sunt convins ca in cadrul unui grup, exista intotdeauna o persoana care joaca rolul de sef. De indata ce un om este experimentat, rezistent, carismatic, ceilalti ii atribuie in mod automat directia operatiilor printr-un fel de acord tacit. Maniera in care desemnam un sef, procedeu care se reinnoieste fara incetare, este apropriata de riturile si comportamentele arhaice. Cind un individ incearca sa ia conducerea unui grup fara ca acesta sa-l fi ales, deci fara a avea calitatile necesare, acest grup nu-l va recunoaste. Un astfel de comportament aminteste de acela al unei turme.
Imi amintesc de momente in care rolulile au fost inversate in interval de citeva secunde dupa un incident, o boala sau o spaima mare. Individul care, pina la incident dadea ordine si cheltuia energia in asi afirma autoritatea, inceta brusc de a se mai afirma ca lider. Un altul ii lua locul. Vechiul "om de fier" trecea printr-un moment dificil caci, pierzindu-si prerogativele, se vedea constrins de asi pune toata energia la dispozitia noului lider.
Foarte devreme, mi-am dirijat singur expeditiile mele, cel mai adesea deoarece imi alesesem obiectivul innainte chiar de ami cauta unul sau mai multi parteneri.
...
Din clipa in care ma asociez cu altii, formam o echipa democratica in care liderul nu este nici ales nici impus, dar devine sau nu ramine decit datorita unei superioritati notorii.
In 1970, pe Nanga Parbat, cu ocazia primei mele expeditii pe un opt miar, nu eram decit un participant printre altii. In calitate de invitat, trebuia sa-mi platesc participarea si sa semnez un contract. Seful expeditiei, care in acelasi timp era si organizatorul, fixase drepturile si datoriile fiecaruia. Dar cum conducerea sa lasa de dorit, noi am luat initiativa de a urca. Acest contract, care in plus viza sa ne puna botnita, ne interzicea redactarea oricarui raport individual in urma expeditiei. Dupa aceasta experienta trista si deoarece detestam aceste regulmament, n-am propus niciodata partenerilori mei sa semneze un contract. Fiecare membru al expeditiei face ceea ce ii place. Dupa expeditie este liber sa vinda ce vrea, in timp ce, in timpul expeditiei discutam toate punctele importante. Liderul pe hirtie nu este decit un sef formal, inscris din obligatie fata de autoritatile locale (Pakistan Groenland, etc.) Cind imi inscriu numele intr-o astfel de rubrica, aceasta nu inseamna ca acest act imi va da autoritatea necesara sa dirijez expeditia de la inceput pina la sfirsit.
...
Este drept ca termenul de "sef" ne zgiriie urechile si ca literatura de munte abunda de expresii precum "victorie", "atac", "atac fulger", careconfera activitatii noastre un caracter razboinic pe care aceasta nu-l are. Oamenii aventurii ar trebuii sa fie mai atenti la limbajul lor, caci virfurile nu sunt "invinse", peretii "atacati", banchizele "cuceruite" Noi nu luptam pentru citeva valori politice sau etice, noi realizam cel mult o idee. Grupul nu este cu "arma la picior" in spatele unui drapel sau a unui sef, ci la dispozitia unui obiectiv comun.
Conform unei prejudecati foarte raspindite, multi cred ca o coarda reuseste doar daca este compusa de prieteni. Aceasta prejudecata este atit de intepenita in opinia generala ca nu-ncetam sa raspindim imaginea romantica de "camarazi de coarda". Fara indoiala un grup de prieteni poate merge departe, dar prietenia nu-si joaca rolul decit daca talentul, experienta si determinarea sunt raspindite in mod echitabil intre membrii echipei. Si doi sau mai multi excelenti specialisti pot reusi chiar daca nu sunt prieteni. Din partea mea, majoritatea echipelor pe care le-am constituit au fost bazate pe o comunitate de interese; fiecare grup nu exista decit pentru un obiectiv si pentru o durata limitata, nu avea scopul de a ramine o coarda pentru o viata.
...
Unii alpinisti, dar mai ales oamenii politici, au idealizat adesea ideea de "legati in coarda precum doi alpinisti" pentru a mobiliza masele.

...

Numai bine, Liviu Balea
Mesajele sunt preluate ca atare de la sursele menţionate.
Nu ne asumăm nici o responsabilitate pentru forma şi conţinutul lor.



Nu există comentarii pentru acest mesaj
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii