Oricât de departe m-as afla, nu pot sa nu-mi indrept pasii catre muntii mei dragi. Pentru o perioada destul de lungă locuiesc departe de Romania, fapt care nu ma impiedica atunci cand sunt in tara, sa fac cate o mica excursie, chiar si pentru o zi. Ceea ce am si facut, marti in dimineata Dragobetelui, cand ajungand in Gara de Nord am luat personalul de 6.13 minute, cu destinatia Sinaia. Imi doream sa merg in Muntii Baiului, pe la cabana Piscul Cainelui si apoi pana pe varful cu acelasi nume. N-a fost sa fie sa ajung acolo, pentru ca intreband in oras, mi s-a spus ca zona cabanei Piscul Cainelui e de evitat din cauza cainilor si a "atitudinii" care s-a instaurat in zona, drept pentru care am ales un traseu pe care l-am strabatut acum noua ani si de care vroiam sa-mi amintesc. Ziua era superba, soarele scalda in lumina sa blanda crestele inzapezite, asa ca am pornit la drum spre Poiana Stanii Regale, sau Poiana Stanii,cum imi place mie s-o numesc. Imi propusesem sa urc in Poiana dupa care sa urmez traseul spre Poiana Tapului si de acolo sa urc la Cascada Urlatoarea pentru a cobori in Busteni. Aveam la dispozitie doar o zi de care-mi doream sa profit din plin, daca timpul ma ajuta, ceea ce s-a si adeverit.
Drumul pana in Poiana Stanii Regale bine cunoscut si strabatut de atatia turisti a decurs fara probleme; din cand in cand cate o perdea de nea imi atingea obrajii,desprinsa de pe crengile greu incercate ale brazilor carunti. In Poiana liniste, o liniste atat de mult dorita, tulburata doar de cate o lovitura de topor ce sfarama lemnele datatoare de viata focului din cabana.
Si de aici incepe aventura. De la punctul de belvedere de unde poate fi admirata in toata splendoarea saValea Prahovei, exista un indicator pentru drumul spre Poiana Tapului, marcat cu punct galben si pentru a carui parcurgere este nevoie de 60 de minute, conform indicatorului. Trebuie spus pentru cei care nu stiu, ca acest drum care coboara prin padure furnizeaza o solutie excelenta pentru o plimbare, in conditiile in care nu ar trebui sa te gandesti la fiecare pas, daca ai urmat poteca corecta. In primul rand,de la punctul de belvedere nu se poate urma indeaproape directia sugerata de indicator, pentru ca ar trebui sa se sara peste gardul dependintelor cabanei. Apoi, vara este chiar o problema sa gasesti intrarea in traseu, deoarece primul "punct galben" din cele cateva intalnite de mine pe traseu, este vizibil mult mai jos in padure. Fiind iarna, m-au ajutat urmele, ce-i drept cam vechi, dar vizibile inca pentru a urma poteca traseului care tine usor curba de nivel spre dreapta, pentru a cobori apoi, si largindu-se dupa cateva sute de metri, luand forma unui drum forestier. Vroiam sa mentionez ca la plecarea din Poiana Stanii si odata intrati in padure, trebuie sa fim atenti la a nu pierde din vedere faptul ca traseul tine dreapta, pentru ca asa cum am vazut eu configuratia padurii, aceasta te poate insela foarte usor.
Zapada era destul de mare, ceea ce este normal pentru aceasta perioada si avand in vedere conditiile meteo din zilele precedente in care a nins in zona.
Semnele se pierd la o prima intersectie si numai faptul ca Poiana Tapului se afla spre stanga te face sa urmezi aceasta directie. Este cumva regretabil, dupa parerea mea, ca in cadrul unui parc natural cum este declarat masivul Bucegi, se regasesc astfel de situatii, cum iarasi regretabila consider maniera de demarcare a anumitor trasee, fara a se mentiona pe indicatoarele respective timpul necesar parcurgerii traseului in cauza (este cazul traseului Poiana Tapului-Cascada Urlatoarea, marcat cu punct albastru).
Trecand peste aceste mici inconveniente, am ajuns in Poiana Tapului, la locul de regularizare a cursului paraului Babele si pentru a nu ocoli, am traversat culmea din stanga, stiind din amintiri, ca pe acolo era drumul spre cascada. Bineinteles ca nu mi-am amintit bine, caci mai era o culme de traversat (aici am gresit si eu, caci am plecat fara harta la mine. Am intalnit insa marcaje vechi, o dunga galbena si un punct galben, ce se intercalau, lucru ce m-a pus pe ganduri, dar caruia incercam sa-i gasesc o explicatie, mai ales ca sunetul apei nu se auzea din locul pe unde urcam eu). Norocul meu l-a reprezentat un padurar cu care m-am intalnit si care mi-a spus sa ajung in drumul forestier marcat cu punct albastru, care ma va duce la cascada.
Odata ajunsa si vazand intersectia cu poteca ce venea dinspre Busteni si pe care am urmat-o la plecare, am avut o surpriza neasteptata, caci "Urlatoarea" isi depana povestea ascunsa sub o mantie de gheata, atat de incet si la adapostul stancii imbracate in haina alba a zapezii, incat era sa trec pe langa ea neobservata.
Mi-am desfatat auzul pret de cateva clipe bune cu susurul apei care mi-a lipsit atat de mult, dupa care am coborat in Busteni, neputandu-mi lua ochii de la crestele sclipitoare, strajeri vasnici ai abruptului prahovean.
Sper sa pot reveni in curand si mi-as dori ca situatia semnalata de mine sa ramana un caz izolat, cel putin aici, unde accesibilitatea este mult mai mare fata de alte masive si unde se pot organiza (de ce nu?), tabere de voluntari pentru remarcarea unor trasee frumoase, in primul rand pentru ca ne calauzesc pasii spre inima muntelui.
