|
|
|
e-AlpinInfo
#5 / 2001 |
Integrala Policandru - Fisura mult dorită
Text: Octavian Brătilă
Imagini: Marian Caval (1) si Dana Avram (2)
În 12 iulie 1957, la două zile după terminarea premierei "Ochii
peretelui", am escaladat împreună cu Papp Gabi, pentru prima oară în viată, traseul
"Policandru". Am fost foarte nemultumit pentru terminarea nenaturală (prin
traverseu de 10m) a acestui splendid traseu realizat în premieră de Puiu Fomino si
Andrei Ghitescu. Mai stiam că Andrei Ghitescu a încercat trecerea uriasei surplombe care
termină peretele Policandrului cu ajutorul unei tevi de 1,5m, care teavă a căzut undeva
prin Padina Vulturilor unde probabil rugineste si azi. În 15 iulie, tot cu Gabi Papp, am
venit din creasta Văii Albe prin traverseu pe pitoanele si tevile care terminau traseul
Fomino din Policandru si am traversat cam 12m din Brâna interzisă pînă la baza unei fisuri
care brăzda un diedru ce continua linia naturală a peretelui Policandru - traseul Fomino
încheiat nenatural prin traversare la dreapta.
O ploaie torentială ne-a obligat să ne retragem si să continuăm
creasta Văii Albe până la un loc care să ne dea posibilitatea retragerii spre Refugiul
Costila. Am găsit în creastă o mică grotă unde ne-am adăpostit de ploaie. Au urmat apoi
două evenimente esentiale care ne-au permis premiera traseului declarat inaccesibil: tăind
cu joagărul trunchiuri groase de 10 - 15cm la cabana Brav (Caraiman) am avut ideea că un
trunchi ar putea deveni, prin implantarea lui în fisura prea largă si prea adâncă pentru a fi
abordabilă cu mijloacele tehnice ale vremii, suport pentru un piton în tavanul
care nu se lăsa cucerit cu mijloace clasice.
Al doilea eveniment a fost sfidarea mentalitătii că numai încăltat
cu espadrile cu talpă de filt sau sfoară se poate practica alpinismul de performantă;
m-am cătărat, pentru prima oara în tară, încăltat cu ghete de handbal cu talpă de microporos
care mi-a permis mai apoi o cătărare libera (aproape) imposibil de realizat cu espadrile.
În luna august a aceluiasi an, împreună cu Nelu Puscas, am atacat fisura
pe care la precedenta intrare o părăsisem din cauza ploii. Nelu, secundul, căra patru
trunchiuri de jneapan de 8 - 15cm. Avântat în cătărarea "bavareză", profitând de
gresia de consistenta pietrei de polizor si a aderentei nemaiîncercate de mine, obligat de
"lipsa mâinii" prin antrenarea în escalada a ambelor mâini, am parcurs o lungime
de 40m cu un singur piton, cel de la baza.
A venit apoi Nelu Puscas, eliberat de cele patru trunchiuri pe care
le-am tractionat cu coarda. Mă aflam la baza surplombei unde, culmea!, am găsit un piton.
Cine l-a batut, cum a ajuns acolo, a ramas un mister si acum. Prin coborâre în nici un caz
nu se putea ajunge. Eventual prin traversare din "Fisura armenească" (traseu rămas neterminat
de Carecur Aznavorian) si traseul - inexistent pe vremea aceea - "Trei surplombe"
din Policandru.
Tot în luna august, cu Papp Gabi, am bătut 2 pitoane alături, doua lamele
care sunt si azi acolo si care mi-au servit ca prize de picior la baterea primului lemn, cel
de 8cm grosime. Obosit fiind am coborât si am rămas trei zile în creasta Vaii Albe, în grotă,
cu aprovizionare rezolvată de Gabi care a coborât la Refugiu si a adus mâncare si apă împreuna
cu alti trei alpinisti. Apoi, după o zi de extremă oboseală, am reusit plantarea celui de-al
doilea butuc.
11 septembrie 1957. Filat de Nicolae Filip, avocat din Bucuresti si alpinist
"bătrân" din vechiul Refugiu, am iesit stors de efort în creasta Văii Albe după o
"sotie": baterea unui piton invers, adică cu urechea în fisură. În aceeasi zi am
reusit baterea celor două tevi din hornul final.
Aceasta este istoria realizării unui vis vechi de când Refugiul construit
de C.A.R. în 1938, prin ajutorul lui Dumnezeu, al tenacitatii putin nepotrivite vârstei mele
de atunci si a ideii de pană de lemn si de talpă de microporos, premiere în alpinismul românesc,
ce au adus posibilitatea realizării altor premiere în zone încă inccesibile.
e-AlpinInfo #5 / 2001 |
|
|
|
|