|
După propriile-i relatări, Emilian
Cristea a început să urce pe munte în 1935, iar "mai tîrziu" efectuează împreună
cu P. Weintraub "o serie de escalade dificile", între care prima ascensiune
a Furcilor, si respectiv a Surplombei Mari de către alpinisti din afara C.A.R.
Stagiul militar îl află pe Emilian Cristea la o bază aeriană de lîngă Brasov, unde provoacă în rîndul camarazilor o veritabilă febră alpină: "Săptămînal, îmbrăcati în uniforma noastră gri-bleu, porneam prin munti: Hornul Central, Creasta Costila-Gălbinele, Creasta Picăturii din Bucegi ori peretele de vest din Piatra Craiului erau trasee cunoscute. Mai tîrziu, războiul mi-a întrerupt activitatea. Mergeam la munte si la sedintele diferitelor asociatii doar cînd aveam o permisie si în concedii". Cu ocazia unui astfel de concediu, în vara anului 1942, Emilian Cristea a participat la tabăra în Piatra Craiului organizată de Ion Ionescu-Dunăreanu. În acest campament, "cu Mircea Gheorghiu, secund, si cu Nea Iancu la mijloc" (citatele sînt din interviul acordat autorilor cărtii "Ani de drumetie"), Emilian Cristea întreprinde cercetări în abruptul Marelui Grohotis, soldate cu parcurgerea în premieră a două trasee: Muchia din Padina Lăncii si peretele Piscului Rece. O revendicare Odată realizat traseul din Peretele Piscului Rece, Emilian Cristea spune că nu a îndrăznit, "din modestie si respect pentru membrii Clubului Alpin Român", să afirme că "el era, de fapt, cel mai greu [...] din tară". 
a) "Diferenta de nivel de 330 m de la bază pînă în creastă echivalează cu aceea a peretelui din Valea Gălbenelelor (Bucegi) considerată drept cel mai dificil din muntii nostri [...]; membrii echipei noastre, care cunosc bine ambii pereti, afirmă cu tărie că dificultătile de escaladă sînt incomparabil mai mari în Piscul Rece." (Piatra Craiului, 1944, p.160). Deci si la vremea respectivă Emilian Cristea a pretins public, prin intermediar e drept, că traseul său este cel mai greu din tară. b) Aceeasi monografie oferă o descriere amanuntită a itinerariului; nici aceasta, nici afirmatiile protagonistilor nu reprezintă o dovadă incontestabilă a stabilirii traseului, întrucît: - Ion Ionescu-Dunăreanu mai popularizase rute incomplete ori de-a dreptul imaginare, morb de care se va dovedi atins si Emilian Cristea (raportînd de exemplu Fisura Albastră ca terminată într-o vreme cînd nu depasise în cătărare nici varianta marii spintecături); - doritor să intre în C.A.R, Emilian Cristea a raportat în 1945 realizarea mai multor trasee. Între ele nu întîlnim itinerarul de gradul "6 superior" (Ion Ionescu-Dunăreanu, în Piatra Craiului, 1944, p. 160)., ci altele, mult inferioare ca dificultate; - dacă în 1942 Emilian Cristea a fost capabil să urce un traseu de gradul V, într-o singură zi chiar (doar prima lungime fusese cercetată anterior), cum se explică performantele-i de duzină din anii 1945-46, faptul că în Fisura Albastră, pentru depasirea unor pasaje de grad similar i-au trebuit ani de zile s.a.m.d.?; - au existat persoane care i-au contestat lui Emilian Cristea traseul din Peretele Piscului Rece (Ion Ionescu-Dunăreanu dixit, în brosura In memoriam, 1983). După trei decenii si jumătate, Emilian Cristea revendică public (este drept, "cu destulă strîngere de inimă") nu doar paternitatea celei mai dificile rute alpine de pînă în 1942, ci si a întîiului traseu de gradul V de la noi. În prima clasificare alpină postbelică (1953), Peretele Piscului Rece (traseul central) figurează între rutele de gradul VA, coborîte în bloc, prin 1960, la nivelul IV B. Măsura nu poate fi interpretată ca abuzivă, Emilian Cristea facînd parte în acea vreme din conducerea miscării alpine oficiale. Nostalgia decurgînd din ierarhizarea initială pare să fi condus ulterior la pomenita revendicare. Manevra va fi fost cu atît mai ispititoare cu cît Emilian Cristea, pe aceasta cale, putea reclama si realizarea primului traseu zice-se de gradul V B (Trei Surplombe). Emilian Cristea a pretins că "a făcut parte din prima echipă care, în România, a parcurs trasee alpine de gradele 5A, 5B, 6A, 6B" (nu stim ce rută viza autorul în acest ultim caz), după cum apare intr-un material autobiografic, preluat peste ani de Ică Giurgiu, in Muntii Carpati. De remarcat însă că în situatii reclamînd minimalizarea traseelor adversarilor, Emilian Cristea a folosit acelasi clasificare în sens invers (cazul Fisurii Artei, realizată de Alexandru Floricioiu). Departe de a fi amendat, demersul a produs chiar aprecieri măgulitoare la adresa modestiei lui Emilian Cristea. "O precizare foarte necesară [...] spusă cu umila modestie ce l-a caracterizat si abia după 35 de ani de la desfăsurarea evenimentului". (Ion Ionescu-Dunăreanu) În context: a) S-a facut mare caz de modestia lui Emilian Cristea (D. Stolojan, In memoriam, scrie de pildă că modestia l-a împiedicat pe idolul său să ceară si mai mult de 6 A pentru "Fisura Albastră"). Nimeni altul decît idolul său, pentru a da numai două exemple, scria însă: "Primii alpinisti cărora li s-a decernat titlul de maestru al sportului au fost Emilian Cristea si Aurel Irimia, în anul 1952" (corect, 1955, n.n.) (Sportul Popular, 5 februarie 1965), respectiv îsi însotea mai întotdeauna semnătura de mentiunea "maestru al sportului" etc. b) Ion Ionescu-Dunăreanu executa în brosura In memoriam si o retragere strategică (nu e singura din scrisele sale): de unde altădată (Piatra Craiului, 1958) cotase Peretele Piscului Rece-traseul Cristea, în spiritul epocii (cu IV B), la jumătatea necrologului vorbeste de un (hibrid) IV B - V A, optînd finalmente pentru un V A curat. •
|