Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Cătălin Olteanu in de-ale lui Cătălin Olteanu , , de-ale lui Cătălin , , Oameni de munte

Nicolae Baticu Emilian Cristea

N. Baticu îl întîlneşte întîia oară pe E. Cristea prin 1938-39, pe o potecă din preajma refugiului Coştila. "Era cu nişte prieteni şi voia să facă o vale. Simţindu-i profani, i-am întrebat dacă au mai fost în abrupt. Mi-a răspuns cel mai guraliv dintre ei (Cristea) că ştie bine locurile, că a fost în trasee dificile, făcînd coardă inclusiv cu Toma Boerescu. Nu-l cunoştea însă, dovadă ca nu-l identificase între... însoţitorii mei de atunci." (relatate noua).

Instinctiv, Baticu se fereste de un asemenea "farsor" (expresia ii apartine). La 1946 insa, in lipsa de coechipier, accepta sa se catere cu Cristea. Realizeaza impreuna Traseul celor Trei Surplombe si Fisura Pintenului Vaii Albe (relatarea lor nu e plictisitoare nici astazi, dar nu isi are locul aici). Peste un an, doar ghinionul ii opreste sa incerce (si probabil sa urce) Fisura Albastra si un traseu in Cheile Bicazului.

In 1964, Baticu revine din inchisoare. Faima nu-i scazuse, dimpotriva, mai ales ca isi reluase turele alpine, intre altele suind Mult Dorita. Nici Emilian Cristea nu statuse locului, ajungind cel mai important personaj al miscarii alpine oficiale....

....Mulţi au răspuns dorinţei (exprimată mai mult sau mai puţin făţiş) lui E. Cristea de a fi gratulat cu vorbe cît mai mari.

Cîţiva n-au dat curs acestei dorinţe. În cazul unuia dintre ei, Ion Coman, fiind vorba de un om cu realizări alpine şi verticalitate morală incontestabile, E. Cristea s-a mulţumit să nu şi-l ştie împotrivă, motiv pentru care a scris despre el în termeni favorabili.

Altfel l-a tratat însă pe Ovidiu Maniţiu:

"Socotim ca Editura Tineretului a procedat cu superficialitate cînd a pus sub tipar lucrarea ("Spre culmile Carpaţilor", de O. Manitiu) în forma în care a apărut şi nu a dat-o spre consultare unor cunoscători ai muntelui şi problemelor alpine, care ar fi putut înlătura greşelile ce abundă în ea." (Sportul popular, 26 aprilie 1955)

Prin replica celui considerîndu-se lezat (SP, 26 iulie 1955), incidentul părea închis. După mai mult de două decenii însă, O. Maniţiu avea să simtă din nou "dragostea de oameni" a lui E. Cristea:

"Comisia Centrala Tehnică de Alpinism a fost sesizată de alpiniştii ei fruntaşi asupra unor inexactităţi descrise de tov. Ovidiu Maniţiu în lucrarea sa intitulată ŤPe înălţimile Carpaţilorť, apărută la Editura Sport Turism.

Luînd act de cele de mai sus, s-a constituit un colectiv compus din cei mai competenţi alpinişti ai ţării, spre a analiza din punct de vedere tehnic lucrarea în cauză [...]

Noi, ca alpinişti, condamnăm îndrăzneala tov. Ovidiu Maniţiu de a se fi erijat în mare alpinist şi în mare specialist al zăpezilor şi ne ridicăm împotriva acestor practici [...]

Cerem insistent ca autorul să nu mai publice în viitor asemenea lucrări care compromit alpinismul românesc şi fac un deserviciu mişcării turistice montane.

Dorim ca autorii lucrărilor să respecte alpinismul românesc, care prin tradiţie a fost practicat totdeauna de oameni cărora niciodată nu li s-a putut aduce acuzarea ca au exagerat cînd au scris şi publicat diferitele lor ascensiuni. Pentru prestigiul alpinismului românesc, dorinţa noastră este ca în viitor să păstrăm această tradiţie, pentru ca adevăraţii alpinişti au sufletul modelat şi călit după natură în cel mai curat templu al său - muntele. Alpiniştii nu au nevoie de poveşti adevărate."

 

Dacă în 1955 Emilian Cristea şi-i asociase în filipica sa pe Aurel Irimia şi Gh. Epuran, de această dată s-a amestecat (penultimul pe listă, căci "modest, s-a retras întotdeauna în spatele echipei" - cf. Dinu Solojan, In memoriam, 1983) între Matei Schenn, Vasilescu Dan, Bogoiu Petre, Boteanu Mircea, Csallner Erwin, Fozocoş Paul, Colan Dionisie şi Călin Nicolae. Şi de această dată O. Maniţiu a răspuns acuzelor, dezvăluind în plus dedesubturile întregii tevaturi:

"În 1971, Emilian Cristea îmi dăruia admirativ lucrarea Piatra Craiului [...] adăugîndu-i această dedicaţie: ŤD-lui Ovidiu Maniţiu, alpinist şi turist încercat, ca semn de admiraţie pentru pasiunea ce ne este comună...ť Explicaţia încercării de acum, de a mă defăima [...] este refuzul meu constant de a-i acorda admiraţie personală şi de a participa la activitatea lui, ca unul care-i cunoşteam antecedentele negative şi reprobabile..." (material in arhiva N. Baticu)

Nu mult diferit a fost tratat Alexandru Floricioiu. Se găsesc puţine referiri în lucrările lui Emilian Cristea despre realizările acestui mare căţărător, ele fiind din categoria celor de care învingătorul Lespezilor Lirei s-ar lipsi bucuros:

"Santinela de la Gîtul Iadului este numele atribuit celui mai greu dintre traseele stabilite în Masivul Hăghimaş. Obstacolele, extrem de dificile, depăşesc pe cele ale Fisurii Artei, al cărei grad de dificultate - 6B - i-a fost dat anterior Noului Regulament de clasificare a turelor alpine, elaborat de către Comisia Centrală de Alpinism [...] Denumirea (Fisurii Artei, n.n.) nu se referă, după cum se pare la prima vedere, la ŤArta în R.S.R.ť, ci la faptul că efectuarea lui a constituit tehnic o adevărată artă; în tot cazul denumirea este cu totul inadecvată şi unică în nomenclatura alpină universală."

 

Pe atunci, o informare precum cea de mai sus (Hăghimaşul şi Lacul Roşu, 1965, p. 192), trădînd oarece antrenament în domeniu, nu constituia pentru cel vizat o joacă... Genul de tratament nu este singular, ulterior numele lui Al. Floricioiu lipsind din monografia Piatra Craiului, iar premiera Fisurii Artei fiind plasată la 1960 (în loc de 1958).

Almanahul Turistic 1968. Asemănător, anul premierei Pietrei Altarului devine 1936 (în loc de 1934), iar al Santinelei de la Gîtul Iadului, realizat de clubul Voinţa, 1963 în loc de 1961. Cînd era vorba de realizările proprii, autorul proceda diametral opus: Fisura Surducului Mare, 1961 în loc de 1963; traseul Armata, 1964, în loc de 1968, sau devansa atribuirea titlului de maestru al sportului la 1952, în loc de 1955 (ultimul exemplu în Sportul Popular, 5 februarie 1965).

 

Şi mai puţini au fost adversarii făţişi ai lui Emilian Cristea, dintre care s-a detaşat Niculae Baticu. Cîndva, fuseseră colegi de coardă, dar cum o singură teacă nu poate adăposti două săbii, încă din 1947 între ei au apărut fricţiuni.

Au rămas cît de cît prieteni, dar la scurtă vreme după revenirea din închisoare a lui N. Baticu relaţiile dintre ei s-au răcit. Nu cunoaştem motivele exacte. Va fi fost grija celui ajuns personaj important de a nu se compromite alături de un ostracizat politic, deşi nu trebuie uitat că într-o situaţie similară E. Cristea s-a purtat mai mult decît prevenitor cu I.I.-Dunăreanu. Poate fi bănuit aici şi un efect al invidiei faţă de vulcanizatorul ajuns în fruntea bucatelor alpine, combinată cu orgoliul celui privit tot ca un căţărător neîndemînatic, promovat datorită compromisurilor cu puterea comunistă. De aici, o adversitate fără menajamente.

Ca orice pom cu roade, E. Cristea mai primise pietre şi de la alţii. Nemulţumirile acestora au răzbit însă rareori în presă, poate şi datorită reticenţei de a înfrunta un om nu doar cu relaţii înalte, dar şi extrem de vindicativ. N. Baticu însă, datorită unor trăsături pe care un deceniu şi jumătate de recluziune nu a făcut decît să le accentueze, a lansat în lumea muntelui amănunte deloc onorante din viaţa antrenorului de la Armata. Venind din partea unui căţărător cu valoare şi moralitate recunoscute, asemenea opinii au dovedit un impact deosebit.

Obligat la defensivă, E. Cristea s-a străduit să limiteze terenul de acţiune al adversarului, între altele denunţîndu-i printre montaniarzi culoarea convingerilor şi barîndu-i calea spre alpinismul oficial.

"Vă facem cunoscut că în conformitate cu normativele în vigoare, secţiile de alpinism afiliate la F.R.T.A. nu pot fi conduse din punct de vedere tehnic decit de antrenori calificaţi.

Întrucît în ziarul Informaţia Bucureştiului a fost publicată ştirea cu privire la iniţierea unei şcoli de alpinism a asociaţiei dv. al cărei instructor este Baticu Nicolae, vă facem cunoscut că colegiul de antrenori declină competenţa acestuia. Baticu Niculae nu a putut fi folosit nici ca ghid O.N.T. din cauza antecedentelor.

Secretar Colegiul de antrenori,

Mircea Mihăilescu Matei Schenn"

 

După ce iniţial gruparea "Sănătatea" a tărăgănat, sub presiunea Federaţiei, primirea lui Baticu în asociaţie, acesta a reuşit să pătrundă la "Metalul". Acceptat ulterior la "Sănătatea", fostul conducător de colective CAR a iniţiat un ciclu de excursii pentru începători, activitate despre care un ziarist întîmplător cunoscut în tren a inserat o scurtă notă. La scurtă vreme, Federaţia a expediat asociaţiei "Sănătatea" adresa (nr. 33 468) redată mai sus, avînd ca efect retragerea din alpinismul oficial nu numai a împricinatului, cît şi a instructorului "Sănătăţii", Radu Slăvoacă, împreună cu sportivii Nicolae Dini şi Simion Codreanu. Dorind să continue tradiţia, noua conducere a "Sănătăţii" (preşedinte al secţiei, lt.col. farm. E. Boteanu) a propus apoi "ture [...] conduse de specialişti [...] chiar dacă aceştia activează sau sînt antrenori în alte asociaţii sau cluburi. Este vorba de maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, maeştrii sportului Petre Bogoiu, Dumitru Chivu, Paul Fozocoş, Nicolae Naghi, Matei Schenn s.a." (Sportul, 16 mai 1973). Iniţiativa (altminteri bizară, anterior "Sănătatea" concurînd "Armata" Braşov la titlul de campioană la alpinism) a sucombat curînd, din lipsă de amatori.

 

De tratament asemănător s-a bucurat N. Baticu şi din partea revistei România Pitorească, unde găsea de cuviinţă să reclame erorile din materiale semnate E. Cristea.

"La scrisoarea dvs [...] am fost nevoiţi să răspundem cu întîrziere, pentru că afirmaţiile făcute au necesitat cercetări deosebite.

1. Valea lui Zangur este, aşa cum afirmaţi şi dvs., al treilea afluent pe dreapta. A fost o scăpare a autorului.

Cît priveşte celelalte Ťpuncte de acuzareť formulate, ni se par nejustificate. Iată-le:

2. Spuneţi că un antrenor emerit nu cunoaşte regula Ťcelor trei puncteť.

Cînd vorbeşte despre puncte fixe (această expresie - "regula celor trei puncte fixe" - o criticase N. Baticu în scrisoarea sa, n.n.), nu se referă la căţărător, pentru că nu se poate. El face aluzie la prizele fixe, găsite pe desfăşurarea unui obstacol şi folosite după caz prin tracţiune, aderenţă, sprijin sau apucare. După cîte ştim, aţi urmat ca elev cursurile de iniţiere alpină ale tov. Emilian Cristea în anii 1979-1980 la clubul Floarea de Colţ. Acolo vi s-a explicat, chiar de către cel pe care-l învinuiţi, că cele trei puncte sînt nu numai de sprijin, ci [...] şi de apucare, de tracţiune şi de aderenţă. Din relatarea dvs. se pare ca nu aţi înţeles lecţia predată de tov. Cristea. Este o lipsă a lectorului pentru care îşi cere scuze că elevul nu a putut-o intui.

3. Vîrful Picătura şi Creasta Picăturii au o istorie mai lungă. Autorul nu şi-a propus în materialul despre Valea lui Zangur să trateze această problemă (dar totusi o facuse, n.M.O.). El, făcînd un tur de orizont asupra Crestei Picătura, a evocat numele primilor alpinişti care prin cercetare, escaladă, fotografiere, schiţe şi scrieri au pus în evidenţă cucerirea..."

Cum cele de mai sus purtau semnătura unui faimos nepriceput în ale muntelui (Ion Preda, convins între altele că "poteca cea mai uzitată de turiştii pedeştri [e] cea de pe Valea Seacă a Caraimanului", în România Pitorească, febr. 1988) este foarte posibil ca altcineva să fi stat în spatele rîndurilor sale...

 

În disputa sa cu N. Baticu, E. Cristea a optat pentru ştergerea urmelor colaborării (de trei ani) cu fostul legionar. În acest scop, el se leapădă pînă şi de premiera Fisurii din Pintenul Văii Albe ("La 4 august acelaşi an, Ionel Coman şi echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă", în "Ani de drumetie", fără a menţiona reuşita echipei proprii). Cele Trei Surplombe constituind însă o miză prea mare (le considera prima rută de V B), E. Cristea a înţeles să le pomenească doar după un sever retuş:

"Autorii escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Niculae Baticu, care a avut şansa să escaladeze ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului. "

 

Atitudinea Patronului, bazată pe convingerea că depusese de-a lungul timpului eforturile cele mai mari pentru stabilirea traseului, nu era deloc nouă: "Prin 1947, Nae Dimitriu ţinea morţiş să mute refugiul Coştila ceva mai la vale. Eu m-am opus, arătînd că se puteau face cu acei bani lucruri mai utile. În focul disputei noastre, în lipsă de argumente, Nae mi-a zis: ŤCe te lauzi că ai făcut Trei Surplombe, Cristea le-a făcut!ť Cum Emil se nimerise şi el pe acolo, i-am cerut părerea. Mi-a răspuns: ŤDacă aşa zice domnul Dimitriu...ť" (N. Baticu)

În lucrarea "Ani de drumetie" (1976), E. Cristea recunoştea "excelentele învăţăminte" primite de membrii C.A.R. în Italia şi Germania, dar evita nominalizarea respectivilor (între ei, N. Baticu. În aceeaşi lucrare Radu Ţiţeica, Alex. Beldie şi Ion Coman nu se sfiesc să amintească de realizatorul Furcilor.).

 

Sub impactul informaţiilor puse la dispoziţie de N. Baticu, autorul interviurilor din "Ani de drumetie", Valentin Borda şi-a schimbat ulterior punctul de vedere şi a scris (Călătorie prin vreme, 1979, p. 240), pentru prima dată în publicistică noastră, despre "varianta Fisurii Albastre". Sensibil la această mutare, Emilian Cristea a ţinut să relateze cu proxima ocazie despre stabilirea respectivului traseu (Şedinţa cercului "Floarea de Colţ" din 18 octombrie 1979).

Cum nenorocirile nu vin singure, în 1981 N. Baticu a reuşit să-şi publice Amintirile unui alpinist, cu remarci deloc onorante despre fostul său coleg. De această dată, E. Cristea a ales tăcerea. Similar au procedat şi emulii săi, a căror răbdare avea să cedeze însă odată cu apariţia lucrării "Pe crestele Carpaţilor" (1984):

"Vă semnalez, în numele a numeroşi iubitori ai muntelui din oraşul Cîmpulung, gustul amar pe care ni l-a lăsat o parte din cartea ŤPe crestele Carpaţilorť de Nicolae Baticu şi Radu Ţiţeica, apărută recent în editura Sport Turism, instituţie care, din cîte ştiu, nu promovează şi nu încurajează atacurile la persoană. Iată, însă, că în cartea amintită am constatat cu stupoare că memoria celui care a fost Emilian Cristea este grosolan întinată, contestîndu-i-se viaţa şi activitatea exemplară de om simplu, modest, pasionat şi entuziast [...]

În toamna lui 1982 l-am văzut pentru ultima oară la Căminul Alpin din Buşteni [...] Ne arăta unde este Valea Albă şi Fisura Albastră. Îmi amintesc întocmai cuvintele lui: ŤUitaţi, măi copii, acolo este Fisura Albastră, care mi-a dat mult de furcă şi pe care, sub cele trei surplombe, am ocolit-o pe o variantă laterală. Surplombele au fost făcute de Floricioiuť. Nu s-a lăudat ca a făcut singur traseul acesta dificil, aşa cum pretinde N. Baticu. Acelaşi Ťbinevoitorť îl acuză ca a plafonat alpinismul românesc, ca a monopolizat muntele, interzicînd altora să se afirme. Cum poţi să scrii asemenea lucruri fără să-ţi tremure mîna? [...] I se mai reproşează că la C.C.A. îl preocupa mai mult participarea la concursuri. După opinia celor doi autori, cine ar fi trebuit să fie iniţiatorii concursurilor de alpinism, novicii sau oamenii cu experienţă? [...] L-am zărit de cîteva ori pe Nicolae Baticu, de altfel anonim în mişcarea turistică de azi, sosit pe la ŤŞtafeta munţilorť nu pentru a da o mînă de ajutor la buna desfăşurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: ŤCe să fac măi copii, aşa este Baticu: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pentru el, fiindcă rar accepta un coechipierť [...]

(În lucrarea încriminată întîlnim doar: "Ca antrenor, a fost preocupat, în principal, să cîştige concursuri [...] Din cele arătate mai sus reiese ca activitatea destul de bogată a lui Emilian Cristea îl situează pe o treaptă fruntaşă. Din păcate, el a avut un anumit rol, alături de alţi factori, în plafonarea mişcării alpine româneşti din ultimele decenii..." (p. 358).

Apelez la spiritul de echitate al revistei ŤRomânia Pitoreascăť pentru a lua atitudine şi a preîntîmpina apariţia unor asemenea texte care nu pot contribui la educarea tineretului, la instituirea unui climat favorabil propăşirii turismului românesc." (I. Dobrescu, în România Pitorească. nr. 6/1985.)

 

Citatul de mai sus poartă semnătura unui septuagenar, dar genul său de atitudine este împărtăşit şi de suporteri mai tineri ai lui E. Cristea:

"Din păcate, (Pe crestele Carpaţilor, n.n.) lasă un iz amar, deoarece N. Baticu încearcă (ca şi în precedenta carte) să rezolve vechile sale răfuieli. Tînărul cititor este pus să arbitreze intr-un ring pe care nu-l cunoaşte de ajuns, cu atît mai mult cu cît Ťjucătoriiť şi evenimentele sînt pierdute în negura vremurilor. Împătimirea autorului este cu atît mai nepotrivită, cu cît Emilian Cristea s-a bucurat de un mare prestigiu în rîndul tuturor generaţiilor de montaniarzi..." (Un grup de patru semnatari, în Speotelex, nr. 8/1985, p. 19. Derutant, la cîteva file distanţă unul dintre autori preciza: "Fiecare acţiune are părţile sale bune şi rele. Ne-am obişnuit, şi pe undeva este de înţeles, să prezentăm doar aspectele pozitive ale acestora, Ťuitîndť adeseori prea uşor de cele negative sau mai puţin la locul lor. Cu toate că, aş zice, singura modalitate de a ne îmbunăţati activitatea este tocmai discutarea deschisă a acestor aspecte Ťmai delicateť".)

 

În ciuda loviturii numită "Pe crestele Carpaţilor", unii din suporterii lui E. Cristea au rămas pe poziţie, ducînd mai departe, după interimatul lui Aristide Stavros, ştafeta pornită de V. Ludu...

(Considerînd că "nu aş reuşi să fac o prezentare mai bună", A. Stavros a preluat în lucrarea Munţii judeţului Braşov (1979) pasajul de istorie alpină din Cartea munţilor de Virgil Ludu. Aceeasi sursa i-a inspirat din plin si pe altii:

"Fiecare munte şi-a avut piscurile sale, care s-au lăsat cu greu cucerite, dar cea mai frumoasă izbîndă rămîne Fisura Albastră din Peretele Coştilei (nici nu se cunoştea amplasamentul exact al traseului mult lăudat, n.n.). Puţini ştiu că Fisura Albastră a fost descoperită în 1945 şi ca să fie cucerită au trebuit şapte ani de încercări şi speranţe, 100 de zile în 44 de escalade, 23 de nopţi în perete şi 300 m de coardă..." (Victor Raicu, în România Pitorească, nr. 7/1987 ) "În august 1952 [...] Fisura Albastră este cucerită prin escaladă directă [...] În anul următor, acelaşi traseu, dar pe o directissima mult mai dificilă, a fost parcurs de Alexandru Floricioiu" (Alpinismul - sport al cutezanţei, 1987, de colonel Gheorghe Suman şi maior Gheorghe Babadag). "Am însoţit cu privirea echipa lui Emilian Cristea dînd bătălia Fisurii Albastre cu dificilele sale surplombe" (Victor Bănciulescu, Orele astrale ale sportului,1988).

Se miza probabil pe şansele reduse ca N. Baticu să mai acceadă la tipar, pe efectul scurgerii timpului asupra oricărui incident, şi în mod sigur pe naivitatea auditoriului preferat.

 

Chiar lipsite de suport mediatic, opiniile lui N. Baticu au răzbit la urechea multor adulatori ai lui E. Cristea.

Dintre aceştia, unii au reacţionat precum membrii unui cerc turistic timişorean, care, invitaţi la realism într-o vreme cînd realizările alpine pe plan mondial lăsau cu mult în urmă performanţele de profil româneşti, au declarat: "ŤRomânia Pitoreascăť este MAMA (subl. text) noastră spirituală a tuturor turiştilor, şi pentru noi este sfîntă ca şi o mamă [...] Nu ne interesează ŤLe Alpiť (publicaţia Clubului Alpin Elveţian, în al cărei număr 2/1986 s-a scris că pe Gurja Himal a ajuns un singur român, şi nu trei cum susţinuse O. Bojor, n.n.). Noi credem [...] ce ne-au spus prietenii noştri".

Alţii, precum I. Dobrescu, s-au cufundat însă "în cea mai dificilă dilemă; mi-am făurit un Ťidolť dar care, după cele aflate, se pare că nu a fost din aur pur şi a avut şi suficientă zgură [...] Nu ştiu cum să spun, un paradox să fi fost unul cu două feţe, pozînd faţă de noi într-un fel de om, iar în realitate să fi fost tocmai contrariu"...

 

Scrisoare Ion Dobrescu, adresata "eminentului veteran al alpinismului românesc Baticu Nicolae", cuprinzînd între altele: "Că E.C. a plafonat alpinismul [...] nu pot să judec eu, sînt prea necunoscător în materie [...] Nu mai reţineţi că noi am discutat la Buşteni (la "Ştafeta munţilor", n.n.), că v-am prezentat cu mult respect şi că a fost o mare cinste pentru mine să vă cunoască prietenii mei [...] şi împreună ne-am întreţinut foarte mult, ne-aţi spus cîte ceva din bogata dv. viaţă..." În aceeaşi epistolă, I. Dobrescu sugera "să-i lăsăm pe morţi în pace", dar ulterior o acţiune a asociaţiei sale a devenit din "Memorialul Emilian Cristea", "Festivalul Munţilor".

 

Între cei care şi-au "dat seama că oamenii muntelui sînt uneori departe de ceea ce se spune prin cărţi" s-a aflat şi L. Popovici (Scrisoare către autorul acestor rînduri, 12 februarie 1987)

De o situaţie originală, raportată la cele două tabere, a avut parte Nelu Balaş. Iniţial, acest muncitor din Nădrag a dat numele lui E. Cristea unui refugiu construit de el pe locul unde vestitul alpinist a zăbovit pentru a face "fotografii şi diapozitive". "Aşa am simţit sufleteşte că trebuie: să fac ceva cu mîna mea care să amintească, peste vreme, de plaiurile bănăţene, de Emilian Cristea, omul care a iubit atît de mult Carpaţii şi pe toţi care i-a cunoscut." (România Pitorească, nr. 10/84, p.2). Echipa lui Pop Simion a tratat elogios gestul (publicînd între altele a publicat misiva unui elev de clasă a III-a încîntat de lucrarea lui "nenea Nelu Balaş"). Peste un an, armonia s-a risipit brusc însă: "Ne anunţaţi că refugiul respectiv a devenit între timp doar o parte din Ťcomplexul turistic Nelu Balaşť pe care-l declaraţi cu modestie Ťa 8-a minune a lumiiť. Numele lui Emilian Cristea este înlocuit, deci, cu cel al constructorului care, iniţial, cu veneraţie (publicitară?) i-l dedicase [...] 1. De ce de unul singur? N-aţi găsit nici un coleg de muncă [...]? 2. În ce fel aţi colaborat cu Ocolul Silvic care are în grijă zona în care aţi amplasat Ťcomplexulť? 3. Ce aprobări şi mai ales ce sprijin aţi primit din partea forurilor locale [...]? (Op. cit., nr. 9/1987)

 

 

Mircea Ordean

Extrase din "Sus la munte, la izvor".

Author: Mircea Ordean
Views: 9852, Last update: Mon, Jan 22, 2001


Comment
Fără foto Ana Bulgăr, Sun, Jul 4, 2004, 9:53 pm

In istoria alpinismului romanesc exista (intre putine altele) doua nume de referinta: Domnul Nicolae Baticu si Domnul Emilian Cristea, ambii trecuti din lumea noastra.
Oameni fiind, intre ei au existat contradictii si conflicte. Dar amandoi au iubit muntele si au facut tot ce au putut pentru cei care doreau sa il cunoasca si sa il iubeasca.
Cred ca ceea ce ar trebui sa retinem in primul rand este pasiunea lor pentru munte, caruia putem spune ca i-au dedicat viata.
Cred ca multi dintre noi nu stiu faptul ca Dl. Baticu nu are inca o cruce la mormant (cimitirul Izvorul Nou - Bucuresti); din fericire Emilian Cristea a fost incinerat. Clubul Alpin Roman, care are o datorie de recunostinta fata de N. Baticu, se va stardui ca memoria dansului si a altor oameni care si-au dedicat viata muntelui si cresterii catorva generatii de iubitori ai acestuia sa fie cunoscuta si respectata si de urmasi. Mi se pare mai productiv,
Sandu Bulgar

Fără foto daniel georgescu, Tue, Jul 6, 2004, 3:26 pm

Pacat ca astazi nu mai exista astfel de oameni. Astazi marii nostri alpinisti se preocupa mai mult de performantele lor peronale si de muntii altora iar de muntii nostri mult prea putin.

Cosmin Ciortan Cosmin Ciortan, Tue, Jul 6, 2004, 4:08 pm

Alpinismul este un sport prin excelenta individual, deci e normal ca fiecare sa se preocupe de performantele proprii. Cit despre faptul ca nu escaladeaza prin muntii nostri, eu nu cred ca pot fi condamnati. Epoca descoperirii lor a trecut cam de mult, iar performanta nu se pune problema sa faci. Mie mi se pare ca e o situatie asemanatoare celei in care cea mai mare parte din romani viseaza sa plece din tara si se mai gasesc inca multi care ii condamna...
De muntii nostri trebuie sa ne ocupam noi cu totii. Citi dintre noi, cind vad pe cineva ca murdareste muntele, indiferent in ce fel, ii spun ceva? Poate ca asta ar fi primul pas care trebuie facut

Fără foto Mircea Ordean, Mon, Apr 26, 2010, 9:47 am

"Cred ca ceea ce ar trebui sa retinem in primul rand este pasiunea lor pentru munte, caruia putem spune ca i-au dedicat viata", spune Ana Bulgar, mai sus.
Am învăţat, în timp, ca dacă cineva iubeşte ori simte nevoia acută să iubească pe cineva, ceva, - păi e greu să-l întorci cu argumente, cu raţiune... Faptul că acela ia în seamă doar pe unii dintre mii de iubitori ai muntelui, mai exact aceia cu faimă, îmi duce gîndul la arhetipuri, la dorinţa noastră de a ne supune şi de a fi protejaţi de un mai mare...

Comments for this article
Login or register to comment