Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Kiru Chiş Dorin in de-ale lui chis dorin

Trascăul este o bijuterie aparte a Munţilor Apuseni ce ne încîntă cu panoramele sale largi, cu peisajul curat, cu exocarstul fotogenic, sau cu cătunele sale uitate de timp în care curentul se aduce în baterii de la oraş. Spre acest colţ minunat plănuiam să pornesc în ianuarie 1994 cu bunul meu prieten Mike, cu Dana şi Ada. Totul a fost exact cum am planuit pînă la căderea serii
Planul nostru prevede petrecera nopţii la schitul Poşaga, pină la care mărşăluim alert mai bine de două ore. Dăm la o parte uşa grea, sculptată în stilul Maramureşului si intrăm smeriţi în curtea pustie peste care giulgiul tăcerii şi al nopţii apasă puternic. Împietrim pe aleea curăţată de zăpădă şi stăm aşa neîndrăznind să tulburăm misterul singurătăţii, pînă cînd, scîrţîind ca-n thrillerele moderne, uşa bisericii se deschide lăsînd să treacă un călugăr subţirel.
- Bună seara. Sîntem nişte drumeţi picaţi la oră tîrzie. Am vrea să ştim dacă putem înnopta la schit.
- Nu pot să vă primesc, părintele doarme.
Timbrul vocii e primul care mă pune pe gînduri, voce subţire, chinuită. Apoi conţinutul mesajului. Dintr-o dată nimbul şi puritatea misterioasă dispar şi-atunci nu mai pot decît să cer informaţii despre cel mai apropiat cătun şi să ieşim din curtea ce ne umileşte de-a dreptul cu opulenţa ce o degajă. Acum planul de-acasă nu mai e valabil şi ne trezim din nou pe drumul îngheţat, părăsiţi în noapte, îndreptîndu-ne spre ce? Nici noi nu ştim. Am încredere însă în sufletul munteanului simplu neatins de microbul civilizaţiei. Am încredere şi-n şansa pe care am avut-o în situaţii similare. Ora 21. Beznă. Un cătun neelectrificat în care oamenii se culcă la lăsarea întunericului; urlete furioase de cîini şi dintr-o dată la marginea drumului un foc uriaş ce-mi aduce aminte de povestea lui Harap-Alb şi Gerilă. Ne apropiem. Un şopron, un foc, un cazan de pălincă şi mulţi oameni veseli duhnind ca şi cazanul. Ne spunem păsul şi ei ne îndrumă spre şcoală. Sînt veseli, se contrazic şi mai cu seamă nu sînt în stare să ne lămurească asupra drumului şi-atunci unul dintre ei, după toate aparenţele treaz, se oferă să ne conducă. Îl urmăm prin noaptea luminată de reflexia zăpezii povestindu-i necazul de la mînăstire. Omul încuviinţează şi ne destăinuie că, din cauza presei de scandal şi a unor ziare ca "Infractorul", oamenii se tem de străini. Apoi ne lasă să înţelegem că vom fi oaspeţii lui.
Sîntem în cătunul Belioara. Într-un pătrar de ceas ajungem la casa dumnealui. Casă cu etaj, un cîine care mormăie neliniştitor, cîteva dependinţe. Omul ne ţine în prag preţ de cîteva secunde pînă-şi aprinde lampa cu petrol, apoi intrăm după el într-o bucătărie călduţă. Sîntem invitaţi în jurul unei mese, apoi cinstind cu pălincă, în faţa unei bucăţi de brînză şi-a unei fripturi cu ceapă (amîndoua delicioase), aflăm povestea simplă a omului: văduv, cu doi copii duşi la oraş, un om singur într-un cătun uitat de timp. Scoatem şi noi mîncare de-a noastră, însă nu vrem să-l refuzăm pe om, mai ales că bucatele sînt a-ntîia. În timp ce noi mîncăm, gazda noastră încearcă să aţîţe focul, operaţiune ce nu-i iese, şi-atunci ne spune că vom dormi cu el în camera de sus, trei într-un pat, iar al patrulea chiar în patul lui. Are loc un schimb de priviri cu Mike, apoi cînd omul nostru iese pentru o clipă, Mike scoate o monedă de 20 de lei.
- Cap sau pajură?
- Pajură!
O azvîrle.
- Pajură!
Ne luăm boarfele şi urcăm la etaj cu ochii împăienjeniţi de somn. Camera e mică, ne dezbrăcăm cu greu. Mike s-a culcat cu fetele în pat! Parcă ieşise pajură! Sau n-am înţeles eu bine? Îmi ocup jumătatea de pat, apoi gayda stinge lampa si lungindu-se lingă mine, mă avertizează:
- Să nu uiţi că nu eşti cu doamna!
Cel mai tare se rîde în celălalt pat.
Dimineaţa se strecoară aducînd un frig năprasnic. Vipia de-astă noapte a dispărut ca un vis, şi-n locul ei se strecoră onctuos frigul. Trag ţolul de la picioare peste mine gudurîndu-mă sub el. Mi-a fugit somnul. Rătăcesc cu privirea peste ştergurile brodate de pe pereţi, peste imitaţiile de icoane şi peste "Cina cea de taină" realizată cu mijloacele moderne ale tiparului, apoi peste posterele cu cîntăreţe şi staruri ce decupează dreptunghiuri pe peretele verde roluit. Un amalgam bizar de folclor şi kitsch, de rustic şi urban. Pe masă zace o carte de-a Sandrei Brown.
Ne despărţim de inimoasa gazdă lăsîndu-i la despărţire o cutie de margarină neîncepută şi amintirea unei fotografii împreună.
Pe drumul îngheţat încerc sî refac filmul evenimentelor de aseară:
- Bă, Mike, ce-a ieşit aseară cînd ai dat cu banul?
- Pajură.
- Păi eu nu pajură am ales?
- Ba da.
- Şi-atunci?
- Păi, n-am stabilit ce-nseamnă să cîştigi. M-am gîndit să-ţi las ţie onoarea de a dormi cu gazda...

De pe înaltimea unui mic deal priveam la fabrica paraginita: acoperisuri sparte, ziduri cu tencuiala cazuta, vagoneti rasturnati, utilaje abandonate din carcasele carora ieseau urzici... Intentionam sa asez tot acest peisaj pe câteva filme dia si numai acest lucru ma adusese dis-de-dimineata în Ceica, un mic satuc de care nu ma lega nimic.
Înainte de a fi apucat macar sa-mi scot trepiedul o turma de oi invada acest spatiu, altfel parasit. Ce sa fac? Ma decid sa astept transhumanta si pâna atunci ma tolanesc cu capul pe ranita, la umbra unui prun. Citesc în timp ce mâna bâjbâie prin iarba dupa prune. Ma simt spionat: la adapostul tufelor ochii iscoditori ai copiilor veniti cu turma ma privesc curiosi. La ora prînzului scotocesc prin ranita dupa mîncare, ciugulesc ceva, dupa care fac o noua incursiune pe vîrful dealului ca sa vad daca au plecat oile. Au plecat.
Deschid din nou baierele ranitei si scot (în sfîrsit) sculele foto. Instalez trepiedul, încadrez. Mai verific înca o data parametrii expunerii, claritatea, încadrarea. Degetul cauta declansatorul flexibil.
- Domnisorule, îi fi bun sa m-ajuti?
Întorc privirea catre un batrînel ce se chinuie sa coboare o rîpa cu mîinile încarcate cu oale. Parasesc trepiedul, îmi ofer serviciile dupa care gîndesc ca voi reveni la placuta mea ocupatie...
- Hai colea la umbra!
Ma întorc surprins.
- Eu?!!
- Da. Hai ca ti-am adus mîncare!
Sînt atît de surprins încît cîteva clipe ramîn mut, dupa care nu pot decît sa repet întrebarea; dar mosul e deja sub prun si desfasoara ansamblul gastronomic. Între doua linguri de supa de fasole sporovaim despre subiecte de interes universal. Nu mi-e foame deloc si înghit cu greutate. Cînd sînt gata sa ma declar satul, ospitaliera mea cunostiinta ma avertizeaza:
- Sa manînci tot.
Mai am jumatate de oala si simt deja ca explodez. Mai înghit cîteva linguri dupa care refuz ferm.
- Atunci iaca, ti-am adus o papara.
- Nu mai pot. Va rog sa nu va suparati.
- Atunci o las ca-i mînca mai tîrziu, da-i pacat de ea domnisorule ca se raceste.
Varsa papara într-o hîrtie, apoi îsi strînge oalele si se ridica batrîneste. Înainte de a pleca peste rîpa îi multumesc si-i pun întrbarea ce ma chinuie de la prima lingura de fasole:
- De ce mi-ati adus mîncare?
- Te-am vazut azi dimineata cînd ai sosit cu trenul. Trebuie ca ti-o fi fost foame...
Plecasem de la Costeşti cu destinaţia Ciclovina. După un parcurs alert pe un drum forestier, cîţiva buşteni rînduiţi în faţa magazinului din Grădiştea îmbie la popas. În timp ce îmbucăm cîte ceva, un moş hîtru ne urmăreşte de peste drum, după care vine şi se aşează lîngă noi.
-Vreţi să mergeţi la Piatra Roşie? Vă spun eu drumul. Ştiţi, eu am făcut toate drumurile pe aici. Nea` Bombă-Buldozeristul, se recomandă.
Terminasem demult de mîncat, dar nu terminase nea` Bombă poveştile cu drumuri şi eroi locali. Hotărîm ca asta să fie ultima pe care o ascultăm.
-Prin `94 căuta poliţia pe unul ce evadase şi se ascundea aici în munţi. A trecut şi pe aici prin sat, eu l-am văzut. Arăta ca şi colegul ăsta a vostru (arată către mine), da` mai urît...
Împreună cu Dorin suiam cărările labirintice ce ies din Borşa urcînd spre Vf. Pietrosul ascuns în acel sfîrşit de zi de un plafon dens şi greu ce ne strivea moralul. Adeseori ne opream ezitînd la răscruci şi eram chiar debusolaţi cînd în spatele nostru apăru un omuleţ mic şi sprinten.
-Bună ziua, ne spuneţi şi nouă care e drumul spre Pietros?
-Vreţi să urcaţi acuma pe Pietros? Ăsta e drumul, da` hai să vă ajut la rucsaci.
Să ne ia nouă rucsacii?
-Mulţumim, da` cine nu-şi poate căra rucsacul nu are ce căuta pe munte
-Aşa-i, da` sînteţi obosiţi şi vă duc eu un rucsac pînă în vîrful dealului că de acolo cobor acasă.
O vreme rezistăm ofertei dar omuleţul e atât de insistent încât Dorin al cărui rucsac e greu ca un cadavru consimte să i-l dea, făcîndu-mi cu ochiul. Rucsacul schimbă spinarea, picioarele se cambrează brusc, dar îşi revin şi omuleţul al cărui zîmbet n-a fost nici-o clipă afectat începe urcuşul ţinînd pasul cu noi. Din vîrful dealului, casa dumnealui se vede aproape.
-Eu zic să înnoptaţi la mine că nu apucaţi să ieşiţi din pădure pe lumină.
La început refuzăm dar cum logica e de partea lui, îl urmăm în gospodăria îngrijită.
-Poftiţi în casă!
-Păi nu aveţi şură?
-Ba am, cum nu. Doar nu voi culca în şură!
-Ba da. În casă nu intrăm.
Următoarele minute trec într-un dialog aprins: nici nu se pune problema să dormim afară dar şi noi suntem de astă dată fermi şi în cele din urmă ne vine ideea salvatoare:
-Ştiţi, noi dormim tot anul în pat şi cînd scăpăm pe munte, abia aşteptăm să fie altfel.
În fond, nu poţi strica plăcerea oaspeţilor aşa că ni se arată şura în fînul căreia ne culcuşim comod. Prin uşa deschisă privim spre Pietros încercînd să străpungem plafonul negru ce s-a mai ridicat.
-Oare cum va fi vremea mîine?
Nu apucăm să filosofăm prea mult asupra acestui subiect oricând la modă că "domnişorii" sânt poftiţi la masă. Aoleo!
-Nu trebuia să vă deranjaţi că-s plini rucsacii de mîncare.
-Ştiu eu, conserve de-alea. Haideţi că v-am pregătit repede ceva.
Într-o bucătărie de vară soţia dumnealui ne oferă mămăligă şi ouă pe care după trei zile de Suhard le savurăm cu plăcere.
-Mulţumim pentru masă! Am mai avea o rugăminte, să vedem diseară buletinul meteo.
-Noi plecăm acum da` casa e deschisă, intraţi şi aprindeţi televizorul.
-?!!!!!
-Haideţi să vă arăt televizorul.
-Nu. Dacă nu sînteţi acasă, nu mergem.
Şteţcu Vasile e însă un optimist. Cu entuziasmul şi zîmbetul ce nu-l părăseşte o clipă insistă să nu ne facem probleme, să mergem la televizor, apoi pleacă cu treburile lui lăsîndu-ne toată casa pe cap.
A doua zi plafonul ne striveşte şi o moină urîtă ne taie orice chef de ascensiune.
-Eu zic să mai rămîneţi o zi că pe vremea asta nu e de urcat pe munte.
De astă dată acceptăm cu plăcere. Spre seară cerul se limpezeşte dezgolind creasta iar a doua zi soarele străluceşte vesel îmbiindu-ne să ne facem rucsacii. Coborîm din fîn gata echipaţi, lîngă gazda noastră ce trebăluieşte prin curte.
- Nea Vasile, azi chiar plecăm. Îţi mulţumim pentru masă şi găzduire şi te rugăm să stai cu noi la o fotografie.
- Aaa, ne faceţi şi nouă fotografii? Eu nu mai am fotografii de cînd mi-am făcut buletin. Puteţi să mai staţi o clipă? S-o strig şi pe nevastă-mea că abia o plecat la coasă... hai că ne fac domnişorii poze! Angela!...
Într-un minut toată familia s-a adunat în faţa casei.
-Mai puteţi aştepta 10 minute?
-Cum să nu.
Sînt curios ce fac. După cîteva minute apar în haine curate de sărbătoare!
Îmi face nespusă plăcere să-i fotografiez. Entuziasmul şi zîmbetul acestor oameni trece pe peliculă.
-La anu` termin şi etajul, puteţi veni la vară să staţi la noi...
Author: Kiru Chiş Dorin
Views: 2085, Last update: Wed, Jun 23, 2004


Comment
Fără foto Cristian Georgescu, Thu, Jun 24, 2004, 12:53 pm

Mi-a facut placere lectura acestor povestiri, dar mai exista oameni ca cei din povestirile tale sau sunt doar niste povesti scrise de tine?

Fără foto Ciprian Thomas, Mon, Jun 28, 2004, 8:41 am

O lectura interesanta care intr-adevar te pune pe ganduri. Felicitari

Comments for this article
Login or register to comment