Am terminat de citit, zilele trecute, Romania
Pitoreasca a lui Vlahuta. O mai citisem odata cu foarte multi ani in urma, o
uitasem, nu mai stiu daca la vremea respectiva meditasem cat de cat la cele
scrise sau m-am multumit doar cu lectura, stiu doar ca mi-a placut si atat.
Acum a fost mult mai mult, nu e doar o carte de lecturat ce te poate incanta
prin stilul simplu, accesibil, e o carte de meditatie asupra a ceea ce a fost
intr-o vreme si ceea ce nu mai este acum. Si cate nu mai sunt acum…!!??
Rememorez ultimii ani de drumetie, calcand
poteci si ulite prin sate si nu mai gasesc nimic din imaginile sugerate de
Vlahuta, nici case varuite stralucind in soarele verii, nici tarani la joc in
hora de duminica, nici camasi inflorate pe tarancute mandre de munca lor din
timpul iernilor, din ce in ce mai rare carute incarcate cu rodul pamantului,
trase de cai sau boi mandri de povara la care sunt pusi s-o care si de stapanul
lor gospodar. Ulitele satelor s-au pustiit fiind inundate de vegetatia spontana,
rar, cate un copil duce de lant o vaca la sau de la pascut, imbracat in blugi
si incaltat in adidasi uitanduse lung dupa tine, mut si cu fata tampa [ astia
ce-or mai fi cautand p’aci? ]. Sate goale de copii, ulite pustii, curti in care
mai trebaluieste cate un batran, din cand in cand cate o pustoaica imbracata
strident, cu pantaloni mulati si cu vedere la buric sprijinind stalpul portii
hlizindu-se la tanarul imbracat dupa ultimile tendinte care-i face o dedicatie
cantata [ bine-nteles ultima manea creata de cel mai tare si cu bani din cauza
caruia dusmanii nu pot dormi ] la telefonul mobil cu mp3 si camera foto. La 4 –
5 curti vezi cum se ridica spre cer case care mai de care cu mai multe camere
si balcoane, vopsite in zeci de culori stridente, placate cu gresie sau
marmura. Din incinta curtii auzi ragnind minunatele si omniprezentele noastre
manele, mandria folclorului actual al unei generatii degenerate cultural,
lipsita de radacinile unei civilizatii rurale ce a nascut vesnicia poporului
nostru si mandria acestuia.
Te plimbi pe stradutele satelor, altadata
pavate cu macadam, acum, tot mai mult asfalt spart din loc in loc, mandria
edililor ca au facut ceva pentru modernizarea satului spre integrarea in lumea
civilizata, privesti pe marginea lor si vechile santuri pentru apa pluviala [
altadata protectoare de inundatii ] cum devin din ce in ce mai putin adanci,
din loc in loc mai deloc, pline de buruieni si mizeria trecatorilor. Pe stalpii
de curent stau atarnand mandre cabluri de telefonie, de televiziune si de
internet, semn ca taranul s-a emancipat.
Vlahuta povestea despre povestile ce le
auzea de la localnicii locurilor si ai vremii sale cu eroi din timpuri demult
apuse sau de curand traite despre care se vorbea cu mandrie, acum nici eroi si
nici vremuri nu mai sunt, si nici mandrie…
Si totusi, intr-o vara, de curand, prin
Maramures, la poalele Pietrosului Rodnei, si apoi pe valea Vaseruliu, am mai
intalnit tarani autentici, mandri de ei si ceea ce sunt, care iarna tes in
razboi panza alba pe care apoi o cos cu flori de primavara si le fac camasi de
purtat nu numai in zi de sarbatoare, tarani care mai merg la camp cu coasa pe
umar si calul de darlog, mai stiu sa ciopleasca lemnul decorandu-si casele si
locurile sfinte, primavara isi varuiesc casele mici si cochete din lemn cu var
alb stralucitor, tarani ce te primesc in casa lor mandra si te omenesc bucurosi
ca au oaspeti, iti vorbesc molcom, cumpatat si cu mandrie de tot ce fac, iar la
despartire ii vezi cum, cu lacrimi in ochi iti pune in maini un pachetel cu
de-ale gurii si te saruta cu drag urandu-ti drum bun si sa nu-l uiti. Pe uliti
mai auzi rasunand de la cate un casetofon sau radio muzica de-a lor,
moroseneasca, ce i-a insotit pretutindeni.
Author: Gheorghe-Emil Pop Views: 6281, Last update: Tue, Feb 10, 2009
Comment
Cristina-Valentina Ungurean, Wed, Feb 11, 2009, 1:59 pm
Ca bine graiti domnule Pop! Asa-i, cum spunea si Blaga, "vesnicia s-a nascut la sat..." dar, din pacate, se pare ca satul romanesc nu e vesnic sau, cel putin, asa se vede in ultimii ani. Si nu emanciparea asta fortata e ceea ce ne deranjeaza ci, mai ales, faptul ca noi romanii intotdeauna tindem sa exageram si uitam de bunul simt sau cat de frumoase sunt lucrurile simple. Articolul dvs. e ca o marturie scrisa a ceea ce cu totii vedem ca se-ntampla in jurul nostru, neputinciosi in fata inevitabilului.
Lucian Jurca, Sun, Feb 15, 2009, 6:13 pm
Valorile nu se pierd. Trebuie doar identificate;... si filtrate de prost gustul inconjurator, daca satul e prea aproape de oras.