Primul ajutor în caz de degerãturi
Degerãturile sunt leziuni localizate la nivelul zonei
periferice a organismului, cauzate de actiunea directã
a frigului în cursul unei expuneri mai mult
sau mai putin îndelungate la o temperaturã de
obicei inferioarã celei de 0ºC.
Umiditatea reprezintã principalul factor favorizant
în aparitia degerãturilor în cazul expunerilor
la frig. Frigul uscat are o putere de rãcire mai micã
decât frigul umed, aerul fiind rãu conducãtor
de cãldurã. Apa are o conductibilitate electricã de
25 de ori mai mare ca aerul. Acest fapt explicã de
ce la temperaturi de -30ºC sau -40ºC, dar
cu aer uscat, nu se produc degerãturi, în timp
ce, în conditii de umezealã, leziunile se pot
produce la +1ºC sau +4ºC.
Trebuie avut grijã si la îmbrãcãmintea pe care
o purtãm când mergem la munte. Hainele trebuie
sã fie oarecum largi (sã nu fie strânse pe corp
pentru cã astfel se îngreuiazã circulatia sângelui
si se reduce aerul cald dintre tegumente si haine.)
În cazul degerãturilor sunt afectate mai ales
degete mâinilor si picioarelor, urechile si
bãrbia (zone mai slab vascularizate si mai putin protejabile).
În functie de intensitatea frigului, durata
de expunere, asocierea factorilor defavorizanti, precum
si de reactivitatea organismului , leziunile produse
prezintã caracteristici diferite. Acestea permit clasificarea
degerãturilor în patru grade :
* degerãtura de gradul I este denumitã si "dermatita
eritematoasã". În formele cele mai usoare,
aceasta se manifestã subiectiv, cu senzatie de greutate
dureroasã, întepãturi si furnicãturi ale tegumentelor
expuse actiunii frigului. În forme mai avansate
apar dureri violente, însotite de senzatie de
usturime si chiar de tulburãri de sensibilitate, manifestate
prin prezenta de furnicãturi, amortealã, senzatie
de cald sau rece (senzatii parestezice). Obiectiv,
la câteva ore dupã încetarea actiunii
frigului, la nivelul zonei respective se constituie
un EDEM (o umflãturã) voluminos, care poate persista
câteva sãptãmâni. Tegumentele au aspect
violaceu.
*degerãtura de gradul II se caracterizeazã
prin formarea flictenelor. Leziunile de acest grad
se manifestã prin dureri si senzatii parestezice
(pomenite la gr.I). Dupã dezghetare, tegumentelor
sunt congestionate, iar la câteva ore se constituie
un edem voluminos. În primele 10-12 ore, la
nivelul tegumentelor apar FLICTENE (colectie circularã
de lichid mai mare decât o veziculã)
cu continut sangviolent, sub care dermul apare rosu-violaceu
sau gãlbui.
*degerãtura de gradul III intereseazã
toatã grosimea pielii si poate cuprinde si
hipodermul. Acestea se caracterizeazã prin
tulburãri de sensibilitate, uneori paradoxale,
în sensul cã în unele cazuri existã
insensibilitate la frig si dureri la cãldurã.
Leziunile se caracterizeazã prin aparitia unui
aspect plumburiu (livid) al pielii, la nivelul cãreia
se constituie vezicule albãstrui. Vindecarea
degerãturilor de gradul III se face cu sechele,
într-o perioadã de 2-3 luni.
*degerãtura de gradul IV are aspectul unei
"gangrene uscate" si intereseazã
toate straturile pielii, tesutul celular subcutanat,
precum si osul subiacent. În faza acutã
accidentatul este de obicei în stare de soc,
somnolent, apatic sau, dimpotrivã , agitat,
cu delir. Vindecarea leziunilor de gradul IV se face
greu, de obicei cu sechele.
Evolutia unei degerãturi poate fi încadratã
în 4 faze :
a) faza de expunere la frig (înghetarea propriu-zisã)
b) faza de încãlzire (dezghtarea)
c) faza de degerãturã constituitã (faza complicatiilor)
d) faza de sechele.
Infectia si gangrena reprezintã riscul major în
perioada initialã a fazei de degerãturã constituitã.
Faza de sechele este marcatã de tulburãri trofice
(tegumentare, musculare, osoase) si tulburãri vasculo-nervoase
locale.
Tratamentul preventiv
Cei expusi la actiunea frigului de lungã duratã trebuie
sã cunoascã unele elemente de protectie :
*combaterea principalilor factori cauzali (frigul
si umezeala) prin alimentatie bogatã în
calorii si vitamine, cel putin o masã caldã
în decurs de 24 ore, consum moderat de alcool
(100ml / 24 ore) pentru actiunea sa vasodilatatoare
si stimulantã, evitarea imobilizãrii
prelungite si a fumatului, mentinerea cãldurii
corporale prin miscarea continuã,
*calitatea corespunzãtoare a echipamentului
- încãltãminte largã si
impermeabilã, mãnusi cu un singur deget,
schimbarea cât mai frecventã a echipamentului
umed.
Primul ajutor
Autoajutorul ! reprezintã o modalitate importantã
de limitare a degerãturilor. Astfel, obrajii si urechile
pot fi încãlzite cu palmele, mãinile pot fi
încãlzite alternativ în zona axialã (sub
brat), iar degetele pot fi încãlzite prin introducerea
lor în gurã.
Ca mãsurã de prim ajutor : scoaterea accidentatului
de sub actiunea frigului si plasarea sa într-o
încãpere moderat încãlzitã. Accidentatul,
tinut în stare de veghe va fi hidratat continuu
cu ceaiuri calde (nu I se va administra alcool !!).
Regiunea degeratã nu se maseazã, nu se frictioneazã
cu zãpadã (risc de pierdere suplimentarã de cãldurã
si risc infectios) si nu se unge cu pomezi grase.
Dacã în cazul degerãturilor superficiale (care
intereseazã numai pielea) este indicatã reîncãlzirea
rapidã a regiunii degerate, în degerãturile
profunde este necesar transportul cât mai rapid
a accidentatului la spital. Acesta va fi invelit în
pãturi sa introdus în saci de dormit pentru
a limita pierderile de cãldurã.
Extremitatea degeratã nu se încãlzeste în
timpul transportului spre spital deoarece :
*un segment "congelat" este mai putin expus
unor infectii în cursul transportului decît
unul dezghetat si neprotejat suficient de un pansament
steril, dar subtire,
*la o eventualã reînghetare, segmentul
încãlzit prematul este amenintat de gangrenã
precoce extensivã,
*transportul se face în conditii mai avantajoase
dacã la nevoie accidentatul se poate deplasa
activ, sprijinindu-se pe membrul inferior degerat,
*dezghetarea corectã trebuie sã se facã
rapid si înlimite de temperaturã precise,
40-43ºC timp de ½ orã pânã
la disparitia palorii extremitãtii înghetate,
conditii realizate numai la spital.
Bibliografie : dr.Petru L.Matusz "Primul ajutor
în accidentele vacantei"
Dana Avram
La început de an
Monica Hanganu

Când am deschis eu ochii asupra buletinului
ALPINinfo el reprezenta o publicatie restrânsă între sectiile Clubului Alpin Român.
Pentru noi, gălătenii în care sălăsuieste,
inexplicabil, muntele - în diverse forme -, ALPIN-info constituie el însusi... un munte.
Unul din micii nostri munti, cu vârfurile si văile lui si cu tot cu lupta de a
învinge obstacolele.
O întâmplare fericită face ca această aniversare
a doi ani de aparitie să coincidă cu mărirea tirajului si ariei de distribuire si deci
să se petreacă oarecum... în public. Multi din cei ce tin pentru prima dată în mână
un exemplar din acest buletin se întreabă poate ce am facut noi în ultimii... doi ani
si ce contine, în general, această mică publicatie. Si ei merită un raspuns la această
întrebare si noi merităm în acest moment să prezentăm munca noastră si a colaboratorilor
nostri.
ALPIN-info este o picătură de informatie, de regulă
despre ce se petrece în lumea alpinismului si escaladei. În principal, despre ceea ce
se întâmplă în tara noastră dar nu ignorăm nici ceea ce se petrece în străinatate.
Încercam să acoperim capitole extrem de diverse, de la descrieri de trasee, comemorarea
unor evenimente din lumea alpină, creionarea pentru generatiile noi (pentru noi inclusiv)
a portretelor înaintasilor nostri, până la recenzii ale publicatiilor de profil din
străinătate ca: Jurnalul UIAA, HIGH, Summit, Grimper, Vertical, etc. De asemenea,
încercăm din toate puterile noastre să promovăm zona Muntilor Măcin ca zonă de escaladă.
Noi i-am descoperit farmecul si nu vrem să facem din "muntii dintre ape", cum îi numim
noi, un secret numai al nostru si asta se reflectă în paginile ALPIN-info.
La materializarea pe hârtie, si mai nou pe Internet,
lucrează o mână de oameni care fac posibil acest lucru dintr-un capitol de resurse
materiale ce frizeaza zero-ul absolut. Bine însă că suntem mai bogati în altfel de
resurse si vrem, din toată inima, să le împărtim cu voi.
Vă asteptăm alături de noi!
Nota IIC:
După cum am aflat din
ultimul număr, ALPIN-info, în forma sa tipărită, poate fi expediat la cerere celor
interesati. Nu se achită decât taxele postale. Suma era 3500lei x 6 exemplare (21000 lei).
Este posibil ca între timp Posta Română să îsi fi modificat tarifele de aceea vă
recomand să cereti informatii direct de la editori, prin e-mail, la
car_galati@yahoo.com
MISI SZALMA
(1 ianuarie 1946 - 22 ianuarie 1974)
DINU MITITEANU

A fost cred cel mai impetuos alpinist al Cheilor Turzii. Prin pasiunea pentru
stâncă, pentru cătărare, din cei multi pe care i-am cunoscut si cu care m-am cătărat
doar Cuxi Serban s-a apropiat de Misi.
A început alpinismul la 17 ani, la Clubul
Metalul - Unirea Cluj. Remarcându-i calitătile maestrul Emilian Cristea i-a dat
posibilitatea să facă alpinism si în timpul stagiului militar, la A.S. Armata Brasov. A facut
rapid progrese, devenind în 1966 vicecampion national alături de Nae Zbarcea. În 1972 a fost
unul din cei câtiva membri fondatori ai sectiei de alpinism a Clubului "U".
Concomitent a înfiintat A.S. Turdeana (în prezent "Pajura Turda") având ca
nucleu central sectia de alpinism al cărei antrenor competent si respectat a fost. În
1971 a înfiintat la Turda prima echipa Salvamont din judetul Cluj iar în 1973 a absolvit
Scoala de Salvamont de la Podragu. "Băietii lui Misi" s-au remarcat de la primele
alpiniade la care au participat. Misi nu le spunea cât si cum să se antreneze ci le
cerea să facă ce făcea el.
Era un adevărat sportiv, nu bea, nu fuma, se culca si se scula
devreme. Era ca un idol pentru tineri pe care îi molipsea cu pasiunea lui pentru stâncă.
A pitonat traseul "Morcovul" 4B, "Vietnamezul" 3A, a repitonat traseul
"Gabor Feri" 3B, toate în Cheile Turzii. În Bucegi a pitonat cu Nae Zbarcea
traseul "Anotimpurile" 5B.
M-am cătărat mult cu el; îmi oferea o senzatie de
sigurantă. Cu el am simtit din nou acea senzatie ciudată, pe care am încercat-o prima
dată cu Dinu Bucur, că prin coarda care ne lega se scurgea parcă energie spre mine, în mine,
că parcă disparea gravitatia, că urcusul la verticală era un zbor. Cu Misi am făcut prima
mea tură de iarnă, Creasta Rodnei în februarie 1971, si primul meu sesar, "Santinela"
din Cheile Bicazului. Misi a făcut multe ascensiuni de mare dificultate si în Bucegi, Piatra Craiului,
Tatra Înalta.
L-am însotit într-o "repetitie" pentru Creasta Meridionalilor - iarna -
între Predeal si Podragu, între 1-10 februarie 1972, inclusiv Creasta Pietrei Craiului.
Din păcate, tot la Podragu, în 22 ianuarie 1974, o avalansă tip "scândură" a fost
mai vicleană decât experienta sa. Lui si lui Laci Halmagyi ea le-a întrerupt drumul spre Sinaia,
parcurgerea integrală, iarna, a Meridionalilor (veneau de la Herculane), una din celebrele probe
pentru obtinerea titlului de "maestru al sportului".
În memoria lui Misi s-au realizat
3 premiere alpine. În Claia Strâmbă din Buila- Vânturarita, 6A, realizată de Vlad Petcu si
Harmath Csaba, al 2-lea traseu de 6 din tară pitonat "dint-o singură intrare", în
Cheile Vălisorii 5B, al lui Grig Bodea si Al. Crisan, si în Cheile Turzii 5A, a lui Doru Iuga
si Florin Vulturar. De atunci, în fiecare al 3-lea week-end din octombrie, în Cheile Turzii sau
Cheile Vălisorii (Aiudului) se adună sute de alpinisti din toată tara la Memorialul
"Misi Szalma".
Dorinta lui Misi ca alpinismul în Cheile Turzii să dăinuie s-a împlinit.
CLUBUL ALPIN din PAKISTAN
Lt. Col. (RTD) Manzoor Hussain
Traducere în limba engleză: Nasir Awan
Traducere în limba română: Monica Hanganu

1.
Pakistanul este binecuvântat cu munti înalti si provocatori ce
oferă posibilităti vaste pentru călătoriile montane, alpinism si alte activităti
cu parfum de aventură. Acesta este spatiul în care trei din cele mai spectaculoase
lanturi montane din lume se întâlnesc: Karakorum, Hindukush si Himalaya. Vasta arie
din nordul Pakistanului, de 500km lătime si 300km adâncime este cea mai mare colectie
din lume de vârfuri foarte înalte: peste 700 de vârfuri peste 6000m si peste 160 peste
7000m. Acestea includ 5 vârfuri peste 8000m (din totalul de 14 pe plan mondial) si în
special a doua piramidă de stâncă din lume - K2 (8611m), Broad Peak (8047m)
si Gasherbrum II (8035m), toate, mai putin Nanga Parbat, situate pe o rază de 20km fată
de faimosul ghetar - Concordia.
2.
Pe lângă acesti munti, cei mai lungi ghetari din afara regiunii polare,
incluzând Siachen (75km), Biafo (68km), Baltoro (62km), Batura (58km) si Hispar (53km)
sunt în Karakorum. Lantul montan susmentionat găzduieste unele din cele mai încântătoare
si captivante văi ca : Hunza, Shigar, Khaplu, Ishkuman, Naltar, Gilgit, Skardu, Chitral,
Dir, Swat si Kaghan, precum si lacuri faimoase pentru frumusetea peisajului, apele lor
albastre si pescuitul de păstrăvi. Dintre ele se remarcă Phandar, Kachura, Sadpara, Lulusar
si Saiful Muluk.

3.
Bogătia si splendoarea muntilor din Pakistan fac din acestia un paradis
pentru montaniarzi, alpinisti, amatorii de aventură si iubitorii de natură din lumea întreagă
care sunt atrasi de grandoarea, farmecul si provocarea acestor munti.
Clubul Alpin din Pakistan
4.
Clubul Alpin din Pakistan (ACP) a fost fondat în 1974 de iubitorii de munte,
ca organizatie sportivă non-guvernamentală si federatie natională de alpinism si escaladă
dedicată promovării alpinismului si a tuturor activitătilor legate de munte în Pakistan.
Clubul are ca scop asigurarea tuturor conditiilor, inclusiv antrenament, pentru ca iubitorii
de munte si de natură să se bucure de frumusetea fără margini a muntilor Pakistanului
si să participe la activităti de alpinism si escaladă.

De la înfiintare a organizat mai multe expeditii de alpinism pe muntii
înalti din zona nordică si a antrenat un mare număr din membrii săi în cătărarea pe stâncă,
alpinism si alte activitati montane.
Clubul este înregistrat în "Companies Act" si functioneaza
sub egida Ministerului Turismului. Este afiliat la Comisia Sportiva a Pakistanului din
1982. Este singura organizatie ce reprezinta Pakistanul în cadrul UIAA fiind si membru
în Consiliul acesteia. ACP este membru fondator al Uniunii Asociatiilor Alpine din Asia
(UAAA). Deasemenea, este o punte de legatura cu alte organizatii internationale.
ICE-WORLD-CUP 2000 
În vreme ce pe la noi, cãtãrarea
în gheatã este un mister pentru foarte
multi alpinisti, nu numai începãtori,
peste gard de noi, în Occident si peste Ocean,
aceastã ramurã a alpinismului cunoaste
o dezvoltare vertiginoasã. Cãtãrarea
clasicã în gheatã (ice climbing)
pe culoare si cascade, fie ea cât de extremã,
începe sã nu mai fie la modã.
Urmând parcã exemplu escaladei, a cãrei
evolutie a sfârsit prin a se individualiza pregnant
de clasicul alpinism, cãtãrarea în
gheatã începe prin a-si dezvolta metode
specifice de antrenament si a-si slefui si perfectiona
tehnica si echipamentul. între metodele de antrenament
a apãrut ice-bouldering-ul (semantica binenteles
este total nepotrivitã, dar prin Occident lumea
nu este atât de atentã la formã),
iar mai nou cãtãrãtorii în
gheatã încep sã-si revendice,
numai pentru ei acea parte a cãtãrãrii
mixte ce pune accent deosebit pe dificultatea pasajelor,
un fel de escaladã în teren mixt (stâncã
+ gheatã).
Semn al progresului de care vorbeam, iatã cã
nu demult au pornit sã se organizeze si întreceri,
si asta nu numai la nivel local sau national, si nu
numai la vitezã (lucru despre care mai aveam
cunostiintã si noi, de la Eurosport) ci chiar
la nivel mondial si chiar la dificultate. Asa a apãrut:
Cupa Mondialã la cãtãrare în
gheatã (IWC - Ice World Cup, mai pe corecetelea)
Grãbiti, pentru a nu iesi din actualitatea
sezonierã ne-am grãbit sã vã
aducem în fata ochilor ultimele noutãti
legate de tot ceea ce poate sã însemne,
cãtãrare în gheatã pe plan
mondial, chiar dacã pentru aceasta am masacrat
alte articole, anuntate cu surle si trâmbite
în numãrul anterior.
Desigur la finele acestui lung articol v-a rãmâne
o lungã serie de întrebãri, cum
ar fi de exemplu: "Bine, bine dar nu constituie
un avantaj pentru ultimul concurent ce intrã
în concurs faptul de a înfinge cu mult
mai multã usurintã pioletul în
gãurile fãcute deja de altii?"
Fatã de aceste întrebãri, vã
comunicãm cã ne este greu, cel putin
din motive de spatiu, sã producem un articol
exhaustiv, mai cu seamã cã aidoma dumneavoastrã
nici noi nu ne-am dumirit prea bine în anumite
privinte.
Initial, editia din acest an a Cupei Mondiale urma
sã se desfãsoare pe parcursul a sapte
întreceri. Confirmând un vechi obicei
împãmântenit la competitiile alpine
fie ele de escalada, schi-alpinism sau de orice altã
naturã, interne sau internationale calendarul
prezentat la început de an este o chestie orientativa,
un deziderat. De la aceastã regulã nu
a scãpat nici actuala editie a Cupei Mondiale
de cãtãrare în gheatã,
si astfel "a cãzut" prima întrecere,
cea de la Chamonix (Franta). Ulterior, dintr-un turn
de gheatã dintr-o altã localitate gazdã
a întrecerilor, a cãzut o bunã
bucatã si astfel si aceastã etapã
a fost compromisã.
Au rãmas într-un final cinci etape -
arhisuficiente pentru un circuit international care
urma sã se desfãsoare pe parcursul a
2 luni. Repartitia în timp si spatiu, a fost
dupã cum urmeazã:
Pitztal (Austria) 14.-16.01. 2000
Cortina (Italia) 28.-30.01. 2000
Saas-Fee (Elvetia) 11.-13.02. 2000
Kirov (Rusia) 03.-05.03. 2000
Are (Suedia) 10.-12.03. 2000
Este de remarcat cã nu toate aceste întreceri
au fost întreceri clasice de escaladã
în gheatã. Etapa a II-a de la Cortina
a fost o întrecere de ice-bouldering, dupã
cum etapa a III-a din Elvetia a fost o întrecere
de mixt (stâncã + gheatã), iar
rusii, fideli întrecerilor de vitezã,
au strecurat în programul etapei a patra si
o probã de vitezã, lucru fãcut
de altfel si de austrieci cu prilejul primei etape.
Una peste alta, în opinia noastrã, toate
aceste variatiuni au avut o singurã temã:
cãtãrarea în gheatã; ceea
ce face ca, într-un final, competitia sã-si
fi pãstrat caracterul unitar cât si capacitatea
de a ierarhiza cât mai obiectiv pe cãtãrãtorii
de înaltã clasã de pe mapamond.
Terenul întrecerilor.
Un prim motiv de îndreptãtitã
uimire este modul de realizare a structurilor pe care
au loc întrecerile. Cel mai adesea ele au loc
pe turnuri rãzletite cãtre cer cu înãltimi
de cca 20-30 m. Turnurile sunt amplasate în
aer liber, de unde si necesitatea unor conditii meteorologice
adecvate. între altele fie spus, prãbusirea
unor blocuri de gheatã din turnul de concurs
la Courchevel (Franta) unde ar fi trebuit sã
se desfãsoare etapa a II-a, a avut drept cauzã
tocmai conditiile meteorologice improprii în
care s-a consolidat gheata. Cum se formeazã
aceastã gheatã ? - este o altã
întrebare pe care v-ati putea-o pune. Desi nicãieri
nu am gãsit vreo mentiune legatã de
acest aspect constructiv, noi, cei de prin redactie,
am decis cã mijlocul cel mai la îndemânã
este acela de a aduce apa cu ajutorul unui furtun
în vârful turnului, iar de aici natura
(temperatura) sã fie lãsatã sã-si
facã treaba. Binenteles cã realizarea
unor forme cât mai variate si a unor linii cât
mai verticale, eventual chiar surplombante, sau chiar
tavane, sunt artificii constructive mult prea laborioase
pentru a fi cuprinse în paginile acestui articol.
De asemenea, omogenitatea pe care gheata dintr-un
asemernea ansamblu urias trebuie sã o aibã
este iarãsi o problemã delicatã
iar pentru noi românii un prilej de adâncã
mirare. Cãci, pentru ca ansamblul sã
fie trainic, gheata trebuie sã fie omogenã,
omogenitatea ei tinând în primul rând
de conditiile de formare (temperaturã, expunere
la soare, umiditate, presiune atmosfericã etc)
care ar trebui, cel putin în principiu, sã
fie constante pe parcursul construirii turnului.
Dar peretii de gheatã pe care au loc concursurile
nu sunt plasati numai în aer liber !!! Anul
acesta, odatã cu etapa de la Saas Fee (Elvetia),
s-a inaugarat si prima structurã indoor, ca
de altfel si primul concurs de cãtãrare
mixtã (pe stâncã si pe gheatã).
Anul trecut, la Cortina de exemplu, peretele de gheatã
s-a sprijinit pe o frumusete de structurã artificialã
de escaladã, peste care s-a turnat din belsug
apã (!!!)
Dar cum vorbele si toate explicatiile noastre novice
nu fac doi bani pe lângã imaginile reprezentând
aceste efemere creatii, vã lãsãm
în compania fotografiilor.
Despre regulament
în linii mari regulamentul este identic cu cel
al competitiilor de dificultate. Binenteles cã
existã o serie de particularitãti izvorâte
din specificitatea ascensiunilor în gheatã,
dupã cum existã o serie de noutãti
care în viitor si-ar putea gãsi aplicabilitatea
si în cadrul competitiilor de escladã.
Sã trecem acum în revistã, pe
scurt si la grãmadã (specific, general)
cele mai interesante si utile prevederi ale regulamentului
IWC:
La strartul întrecerilor se pot alinia maximum
50 de cãtãrãtori pentru fiecare
categorie (masculin si respectiv feminin). Fiecare
tarã poate înscrie în concurs 5
cãtãrãtori si 5 cãtãrãtoare
(tara organizatoare chiar mai multi). Dacã
numãrul de 50 de participanti nu este atins,
tãrile participante au dreptul sã înscrie
mai multi sportivi.
Ca si la escaladã sunt aceleasi faze de concurs:
calificãri, semifinalã si finalã.
Existã un echipament obligatoriu din care nu
trebuie sã lipseascã casca, iar cozile
pioletilor trebuie sã fie cuprinse între
40 si 60 cm. Pioletii si coltarii sunt singurele lucruri
cu care se poate realiza înaintarea. Folosirea
mâinilor pe gheatã fiind interzisã.
O regulã deosebit de importantã si în
acelasi timp deosebit de controversatã interzice
folosirea oricãrei legãturi atasate
de piolet (ex: lese, chingi, dragoane) care sã
facã legatura dintre piolet si mâna cãtãrãtorului,
regula cãlãuzitoare find aceea cã
"dacã sportivul deschide mâna, pioletul
trebuie sã cadã".
Sportivii concureazã în calificãri
pe douã trasee diferite (grupele fiind stabilite
prin tragere la sorti). Primii 4 clasati pe fiecare
traseu se calificã direct în semifinalã,
urmãtorii 8 de pe fiecare mansã urmând
a concura din nou într-un fel de recalificãri,
în urma cãrora cei mai buni 8 sportivi
se calificã în semifinalã. în
total în semifinalã se calificã
16 cãtãrãtori, iar apoi în
finalã 8.
Cei care au pâinea si cutitul în mânã
sunt evident arbitrii care sunt în numãr
minim de 3, cu totii independenti si provenind din
tãri diferite. Devansând fotbalul si
alte sporturi pe cale de disparitie la acest gen de
întreceri se acceptã ca pentru luarea
unei decizii, la competitiile filmate, sã poatã
fi folositã în orice moment caseta video.
Contestatiile însã sunt fãcute
anume pentru a descuraja pe contestatarii de profesie:
200 USD fiind taxa de apel care, dacã se demonstreazã
cã cererea este îndreptãtitã
se înapoiazã.
Sã vedem acum cum se stabileste învingãtorul:
Simplu aparent; cel care urcã cel mai sus câstigã!
Pentru aceasta se mãsoara înãltimea
celui mai înalt punct atins cu ciocurile pioletilor.
Este folosit drept criteriu de mãsurare ultimul
punct fix (spit) asigurat. Distanta între spituri
este împãrtitã în trei (ex:
înãltimea atinsã este spitul 7si
2/3 =7 2/3). Dacã sunt mai multi sportivi la
egalitate, se ia în considerare runda precedentã
(calificãrile pentru semifinalã respectiv,
semifinala pentru finalã). Dacã Aghiutã
îsi vârã în continuare coada
si sportivii sunt iarãsi la egalitate, depatajarea
se face dupã timp.
Turnurile si panourile pe care se desfãsoarã
concursurile nu pot fi cãtãrate asa
la întâmplare, existã niste trasee
delimitate cu benzi vizibile, numai în interiorul
cãrora sportivul trebuie sa se miste. Benzile
nu trebuiesc însã nici mãcar atinse.
Pentru a asigura conditii similare pentru toti sportivii,
traseul trebuie urcat de la primul cãtãrãtor
pânã la ultimul în aceleasi conditii.
Astfel dacã traseul se modificã în
timpul competitiei, de exemplu prin desprinderea unui
bloc de de gheatã, întrecerea se reia
de la capãt pe un nou traseu.
Despre protagonisti
O sumedenie de stele ale cãtãrãrii
în gheatã, profesionisti sau nu, s-au
aliniat la startul acestei editii. Dacã la
feminin, canadianca Kim Csizmazia nu a avut practic
o adversarã pe masurã, întrecerile
pierdute fiind adjutecate de sportive cu o evolutie
fluctuantã (rusoaica Irina Ryzhenkova si frantuzoaica
Isabelle Carrier), la bãieti, lupta a fost
mult mai pasionantã, ea dãdându-se
între trei lideri autoritari ai competitiiilor,
nu neapãrat de acest gen. Este vorba de canadianul
Will Gadd, si francezii Francois Lombard si Daniel
Dulac, ultimii cunoscuti ca valorosi cãtãrãtori
pe stâncã sau panou, laureati ai întrecerilor
internationale de escaladã respectiv de bouldering.
A existat si esalonul doi, subtire e drept, dar alcãtuit
din personalitãti sportive tot atât de
marcante. Una dintre ele italianul Mauro Bole care
a realizat un sezon extra-competitional pentru care
cuvântul exceptional poate pãrea modest.
Cealaltã vedetã, unguroaica Ildi Kiss,
a avut poate cea mai constantã evolutie dintrte
toate participantele la aceastã editie a Cupei
Mondiale. Exceptia, locul 6 din ultima etapã,
fiind rezultatul unei relaxãri firesti în
contextul în care locul doi îi era asigurat,
iar locul 1 era deja ocupat de canadianca Kim. în
cazul lui Ildiko, pentru noi românii persistã
o întrebare: Cum a putut fãtuca asta,
venitã din platele si vastele întinderi
ale Câmpiei Panonice sã urce atât
de sus pe treptele înaltei performante ? Este
clar cã la baza acestui succes stã sânge
de român si trãdare de tarã (a
noastrã).
Consideratiile de ordin general find produse, haide-ti
sã ne plimbãm putin prin Europa însotind
precum conationalilii nostri rommi caravana ghetii.
Etapa a I-a Pitztal (Austria)
Pitztal - The Salomon Ice Adventure "a fost cel
mai mare festival de cãtãrare pe gheatã
care a avut loc vreodatã" aveau sa declare
plini de emfazã organizatorii la unison cu
cunoscutul sponsor.
Nu stim dacã lucrurile au stat chiar asa, dar
vã putem spune ca ambele semifinale, atât
cele de la bãieti cât si cele de la fete
au produs niste spectacole reusite. Finala de la fete
a fost cam prea dificilã, astfel încât
nici una dintre competitoare nu a reusit sã
termine traseul. A fost mai mult un fel ice- bouldering
premiantele de pe podium reusind sã catere
între 3,5m si 6,5m. Asa stând lucrurile,
ostilitãtile s-au încheiat destul de
repede spre marea dezamãgire a spectatorilor.
Finala la bãrbati a fost mult mai disputatã
tinând în suspans spectatorii. A câstigat
surprinzãtor, însã pe deplin meritat
fostul campion mondial la escaladã francezul
Francois Lombard, singurul care a reusit în
finalã sã ducã traseul pânã
la capãt. Principalul favorit al întrecerii
canadianul Will Gadd n-a putut sã aducã
acasã victoria de care era sigur, din cauzã
cã a cãlcat linia albastrã. Sã
te tii apoi discutii interminabile pe tema regulii
liniei. Acest lucru nu a surprins prea mult, încã
de la festivitatea de deschidere, Will Gadd pãrând
a fi venit în Europa numai pentru a pune în
discutie unele prevederi din regulament.
Etapa a II-a Courchevel (Franta) Aici, dupã
desfãsurarea semifinalei la femei si a fazei
de calificãri la bãrbati, pãrti
din turnul de gheatã s-au crãpat si
au cãzut. Din fericire lucrul acesta s-a petrecut
noaptea si astfel nimeni nu a fost rãnit. Desi
ajunsã în faza finalelor la fete si a
semi-finalelor la bãieti, juriul a decis oprirea
întrecerii din ratiuni de securitate. Concurentii
au fost trimisi acasã iar noi
nu vãd
ce mai avem de comentat. Ba da poate sã amintim
numele finalistelor din proba de femei: Kim Csizmazia
(Can), Ildi Kiss (Hun), Margarita Kolodkina (Rus),
Lydia Frolova (Rus), Irina Ryzhenkova (Rus), Marie-Pierre
Dufrene (Fra), Isabelle Carrier (Fra), Alenka Jerala
(Slov).
Etapa a III-a Cortina (Italia)
înainte de a pãtrunde în culisele
întrecerii o sã vã prezentãm
câteva particularitãti ale ice-bouldering-ului.
în primul rând la ice-boulder, blocul,
având maxim 6 metri înãltime si
tot atâta lungime, este împãrtit
în trei zone. Aceste zone sunt punctate diferit:
startul si zona 1 cu 0 p, zona 2 cu 50 puncte, zona
3 cu 200 puncte iar top-ul cu 800 puncte. O zonã
este validatã când cãtãrãtorul
a pus ambii pioleti si coltari în interiorul
zonei. Dacã este necesar, pentru sigurantã,
se poate folosi o mansã. Cam atât !
Dupã o a doua etapã ratatã, întrecera
de la Cortina a dat un nou impuls circuitului. Ca
si acum un an, probele s-su desfãsurat pe patru
blocuri gigantice de gheatã, dându-le
concurentilor posibilitatea de a face miscãri
inedite si extrem de spectaculoase.
Dupã neplãcutul incident ce l-a avut
înprim plan pe iutele mânuitor de piolet,
cãtãrãtorul englez Neil Gresham,
competitia a luat o întorsãturã
mai calmã, chiar dacã respectivul incident
a condus la anularea petrecerii de sfârsit.
Finalele au fost foarte interesante si pentru unii
dintre cãtãrãtori traseele amenajate
au fost considerate excelente, dintre cele mai interesante
si mai dificile escaladate de ei pânã
la momentul respectiv.
Kim si Will Gadd au fost de departe cei mai buni si
au câstigat detasat.
Etapa a IV-a Saas Fee (Elvetia)
Pentru prima oarã localitatea Saas Fee a fost
gazada unei etape a Cupei Mondiale, si tot pentru
întâia datã competitia s-a desfãsurat
indoor si pe o suprafatã mixtã, urmare
a aducerii a unui urias bloc de stâncã
dislocat din munte.
Suprafata de concurs, un amestec între un perete
stâncos vertical si o impresionantã scurgere
de gheatã a fost amplastã într-un
imens garaj din Saas Fee.
Pe acest teren mixt, Danilel du Lac s-a impus în
fata lui Mario Bole si al lui Will Gadd.
Etapa a V-a Kirov (Rusia)
Cu toate cã am cãutat pe toate cãile
sã aflãm cam cum a decurs petrecerea
de sfârsit de la rusi, nu am reusit sã
aflãm nimic. Probabil cã la finele chiolhanului
nimeni nu a mai reusit sã-si aducã aminte
nimic, nici despre întrecere nici despre petrecere
asa cã singurele mãrturii rãmase
au fost clasamentele, care au avut norocul de a fi
scrise înainte de potop.
{i cum nu se face sã trecem peste o etapã
fãrã sã scriem acolo douã-trei
rânduri o sã ne oprim putin la locul
de desfãsurare, respectiv la regiunea Kirov,
una dintre cele mai mari din Rusia, plasatã
în NE pãrtii europene a acestei tãrii.
Mândria celor 600.000 de locuitori ai urbei
este linia feratã Moscova-Vladivostok care,
dupã 1000 km numãrati de la Moscova,
ajunge în capitala acestui tinut, orasul Kirov.
De
câtiva ani, în fiecare iarnã, în
centrul Kirov-ului se ridicã un impresionant
turn de gheatã înalt de 30m. Menirea
lui era pânã mai ieri aceea de a oferi
terenul de joc pentru întrecerile de ice-climbing
de nivel local si national. Anul acesta însã
Kirov-ul a fost înãltat în rang,
si pentru prima oarã acest oras a fost gazda
unei întreceri de nivel international. înãltarea
a adus în centrul orasului, în fiecare
zi de întreceri, 8-10.000 de spectatori, care
mai de frig, mai din convingere i-au încurajat
strasnic pe concurenti.
Ultima Ora: Unii concurenti par a-si mai aduce aminte
gara sau aeroportul, fãrã a putea preciza
însã care dintre ele le-a servit drept
loc de plecare.
Etapa a VI-a Are (Suedia)
Finala femininã a fost adjudecatã de
o foarte tânãrã cãtãrãtoare
frantuzoicã. Isabelle Carrier, în vârstã
de 17 ani, care a avut destulã fortã
si si-a adunat toate puterile pentru a urca dificilul
traseu pânã aproape de top. Favorita,
Kim Csizmaia, nu a putut termina traseul în
baremul de timp alocat si a fost opritã din
ascensiune deschizând astfel drumul Isabellei
cãtre prima ei victorie.
Finala masculinã a fost pregatitã în
mare tensiune. Deoarece stiau cã traseul trebuie
sã fie foarte dificil amenajatorii au muncit
din greu o noapte întreagã pentru a se
pune suficientã gheatã pe o arcadã
(boltã) aflatã la 10 metri înãltime
si care fãcea legãtura între douã
turnuri. Câstigãtor, ca si la etapa inauguralã,
a fost francezul Francois Lombard care a vut evolutie
incredibilã în finalã.
Despre clasamentul final
Dincolo de cele petrecute la Kirov, o altã
patã albã pentru noi, scriitorii acestui
interminabil articol a fost aceea a modului în
care a fost alcãtuit clasamentul final al acestei
editii a Cupei Mondiale. Lucrurile ar fi trebuit sã
fie simple, adunarea punctajelor urmând a se
face dupã tabelul de punctaj al UIAA de la
escaladã. Ar fi trebuit, dacã turnul
de la Courchevel nu se ducea de vale, si dacã
mai marii întrecerii nu hotãrau ca punctele
sã fie împãrtite, dupã
o retetã numai de ei stiutã, la bãieti,
între cei care au ajuns în semi-finalã,
iar la fete, între cele care au ajuns în
finalã.
Neputând pãtrunde aceastã tainã,
nu ne-a rãmas decât a reproduce clasamentul
final, însotit de un centralizator cuprinzând
clasãrile celor mai buni(e) cãtãrãtori(e)
la toate etapele Cupei Mondiale. Cu sumarele noastre
cunostiinte de aritmeticã, am produs si o o
ordonare a lor, ordonare fãcutã fãrã
a lua în considerare Courcheve-lul. Rezultatul
final, pe care aritmetica noastrã l-a consemnat
este binenteles diferit de cel oficial.
Restul, dupã cum spuneam, este mister
Discutii si scandaluri
O sã lãsam deoparte ordinea sugeratã
în titlu pentru a semnala un fapt deosebit de
grav, haios si terifiant în acelasi timp: în
semifinalele întrecerii de la Cortina, supãrat
pe decizia de excludere, pentru cãlcarea în
afara liniei de demarcatie, englezul Neil Gresham
a fost atât de mânios încât
a aruncat cu unul din pioleti drept în capul
unui arbitru. Cel astfel altoit, vinovat de a fi încercat
sã opreascã scula cu capul, s-a ales
cu 10 copci, iar Robin Hood-ul mânuitor de piolet
a fost exclus definitiv din toate întrecerile
acestei editii.
Ca orice disciplinã la început de drum,
escalada în gheatã îsi cautã
un fãgas, adicã un sistem coerent de
reglementãri care sã-i permitã
organizarea într-un sistem competitional corect
si unitar. Astfel stând lucrurile, nu ar trebui
sã ne mire, cel putin pe noi românii,
aprinsele discutii purtate pe tema prevederilor atât
de noului regulament de cãtãrare în
gheatã. în fond, noi si dupã 20
de ani de practicã dovedim, precum contele
de Monte Cristo aceiasi tenacitate orientatã
însã spre scandal si inovatii nefiresti.
Multe lucruri au fost puse în discutie pe tema
regulamentului, dar nici unele mai aprinse ca interdictia
purtãrii dragoanelor sau regula benzilor de
delimitare.
Controversa declansatã de interdictia purtãrii
"dragoanelor"
Cãtãrãtorul canadian Will Gadd,
câstigãtor al mai multor competitii de
catarare în gheatã, considerã
cã aceastã regulã nou introdusã
este fãrã sens: "Nefolosirea chingilor
în gradul VI canadian ar fi cel mai stupid lucru
pe care eu, sau altcineva, l-ar putea face O alunecare
a piciorului si poti sã scapi pioletul din
mânã la -20 si sã mori"
Max Berger, reprezentant al IWC, declarã cã
interdictia este o iesire de sigurantã. La
prcedentul eveniment organizat de IWC, Berger a prezentat
numeroase situatii periculoase posibile." Am
vãzut oameni fãcând o miscare
cu lesele pe mânã fãrã
sã aibã mâinile pe pioleti, pentru
ca mai apoi sa atârne spânzurati de lese
fãrã sã poatã reveni pe
gheatã". Noua interdictie forteazã
ca mâna sã stea în permanentã
pe piolet. "Când mâna se deschide
pioletul trebuie sã cadã", asa
sunã noua regulã.
Controverasa referitoare la nepurtarea "dragoanelor"
a condus chiar la retragerea în semn de protest
a mai multor spotivi.
Aceastã regulã neinspiratã a
adus în centrul atentiei diferenta dintre sportivii
sponsorizati (cei ce se catãrã în
principal în concursuri), si concurentii nesponsorizati
, ce trãiesc, majoritatea, din meseria de ghid
alpin, unde chingile sunt indispensabile, fiind un
factor de sigurantã.
Multi cãtãrãtori au spus despre
aceastã interdictie cã este o inventie
neinspiratã, acuzând IWC de discriminare
murdarã fatã de "neprofesionisti"
ce se catãrã regulat cu "dragoane".
Cãtãrãtorul sloven Aljaz Anderle
a spus cã din momentul în care a început
sã se antreneze fãrã "dragoane",
abilitatea sa a scãzut cu 50%.
Pentru unii concurenti, oricum am lua-o, aceasta interdictie
nu este un lucru nou. "Rusii ating perfectiunea
în acest stil de cãtãrare",
a spus Anderle. El a adãugat cã rusii
au ani de experientã competitionalã
în acest stil înaintea lor.
Liniile de demarcatie
Nivelul concurentilor de la întrecerile Cupei
Mondiale a juns sã fie într-atât
de ridicat, încât o întrecere pe
un panou chiar si de anvergura celui de la Pitztal,
fãrã liniile albastre de delimitare
s-ar transforma automat într-o competitie de
vitezã.
Totusi, ceea ce a deranjat pe unii concurenti, a fost
rigurozitatea cu care aceastã regulã
a fost aplicatã, si au propus ca sã
se permitã atingerea liniilor de demarcatie.
Dupã îndelungi si aprinse discutii, pânã
la urmã, concurentilor li s-a permis acest
lucru. Astfel, amenajatorii s-au strãduit sã
creeze obstacole dificile în care elementul
natural (forma ghetii), complexitatea miscãrii
sau anvergura ei sã fie preponderente. De aceea
nu a mai fost nevoie a se sã face linii înguste
pentru sporirea dificultãtii.
Dupã tot acest sir de contestatii si discutii
pe tema regulamentului, Comitetul Cupei Mondiale s-a
pus pe treabã si lucreazã asiduu pentru
îmbunãtãtirea lui. Este evident
cã, pe viitor, toatã lumea se asteaptã
la niste reguli clare, în concordantã
cu cerintele impuse de marea performantã.
IWC 2000 - Final Ranking
date: 11th March 2000 (after Are)
WOMEN
|
PLACE
|
IWC POINTS
|
NAME
|
FIRST NAME
|
TEAM
|
CITIZEN
|
| 1 |
483 |
CSIZMAZIA |
Kim |
Team Black Diamond |
Canada |
| 2 |
367 |
KISS |
Ildi |
Grivel |
Hungary |
| 3 |
345 |
RYZHENKOVA |
Irina |
Russian National Team |
Russia |
| 4 |
322 |
KOLODKINA |
Margarita |
Russian National Team |
Russia |
| 5 |
319 |
CARRIER |
Isabelle |
French National Team/Simond |
France |
MEN
|
PLACE
|
IWC POINTS
|
NAME
|
FIRST NAME
|
TEAM
|
CITIZEN
|
| 1 |
410 |
GADD |
Will |
Team Black Diamond |
Canada |
| 2 |
404 |
LOMBARD |
Francois |
French Nat.Team/Simond |
France |
| 3 |
300 |
DULAC |
Daniel |
Grivel |
France |
| 4 |
252 |
BOLE |
Mauro "Bubu" |
Grivel |
Italy |
| 5 |
245 |
ANDERLE |
Aljaz |
Charlet Moser |
Slovenia |
| 6 |
231 |
RÜDISSER |
Bruno |
Team Black Diamond |
Austria |
| 7 |
221 |
LAMICHE |
Anthony |
French Nat.Team/Simond |
France |
| 8 |
205 |
BYTCHKOV |
Dmitrii |
Russian Nat. Team |
Russia |
| 9 |
192 |
EMMETT |
Tim |
DMM / PEGLERS |
GB |
| 10 |
179 |
HUSSON |
Stephane |
Charlet Moser |
France |
Bogdan Dudău (Bucuresti)
KLETTERN 2/98
Nägel mit Köpfchen Cuie cu scaun
la cap
Cu certitudine faptul cã o serie de ture importante
din masivul Tannheim au fost asanate cu ocazia unei
actiuni fulger se
datoreazã
ghidului alpin Toni Freudig. Scopul lui a fost sã
mentinã caracterul alpin al zonei, dar sã
ofere un plus de sigurantã.
De fiecare datã auzind deasupra Innsbruckului
zgomotul rotoarelor îndreptându-se în
directia Tannenheim, inima mi se fãcea
cât un purice. O spaimã necontrolatã
mi se stecura în vine. Elicopterele anuntau
de fiecare datã un posibil accident, un posibil
deznodãmânt fatal din cauza unui piton
ruginit sau prost plasat. Certitudinea cã multe
din cuiele din Tannheimer purtau amprenta mea îmi
provocau un frison spontan. Din fericire frisoanele
n-aveau sã prefigureze nici o situatie
realã.
Ceva fad, ceva nesatisfãcãtor, rãmânea
în aer
Inoxul zilelor noastre nu existã
decât de vreo câtiva ani.
Faptul cã elicopterele luau asa des via
Tannheim are cauzele în potentialul mare
de pericole obiective ale acestui masiv. Cu sigurantã
calcarul nu este asa de compact ca si
cel verdonesc. Pe ce pui mâna verifici de douã
ori înaite de a apuca cu încredere! Fisurile
sunt deseori îin cazurile mai fericite ele nu
sunt structurate propice pentru nuci. Amplasarea nucilor
si friendurilor implicã o experientã
considerabilã. Dacã mai pui si
absenta clepsidrelor constati cã
posibilitãtile de folosire a mijloacele
naturale de asigurare sunt mai degrabã restrânse.
Pe de altã parte Tannheimul este o zonã
îndrãgitã si frecventatã
mai tot anul. Vârful cel mai înalt depãseste
cu numai 200m granita celor 2000, ceea ce nu
favorizeazã mentinerea zãpezii,
iar peretii sudici oferã escalade plãcute
si în timpul iernii. Cert este însã
cã în perioada 1986-1997 s-au produs în
arealul cãtãrabil 51 accidente,
care s-au soldat cu 36 de rãniti si
cu 23 de vieti curmate.
Analiza acestor accidente a scos la ivealã
un sablon cu trei factori decisivi:
1. dislocarea de puncte fixe
2. ruperea de prize
3. probleme de orientare.
Tinând cont de aceste aspecte am început
în Tannheimer relativ devreme înlocuirea
pitoanelor vechi cu ancore inoxidabile solide. Aceastã
schimbare de atitudine s-a produs începând
cu mijlocul anilor 80. Dacã la începutul
anilor 80 etica cerea încã deschiderea
de noi trasee exclusiv de jos în sus, reducerea
la minim a pitoanelor folosite cât si
folosirea numai în extremis a expansiunilor,
în anii 90 filozofia se schimbã. Pânã
atunci începusem deja în turele cele mai
frecventate si mai usoare, care sunt
de facto si cele mai periculoase, amplasarea
în regrupãri, de ancore AV (AlpenVerein-Sicherheitshaken),
înlocuirea unor pitoane, în punctele critice,
cu material sigur si chiar amplasarea unor
asigurãri intermediare suplimentare. O usurare
substantialã a muncii a adus-o prima mea
bormasinã. La început m-au încercat
senzatii penibile cãrând dupã
mine în creierul muntilor un asemenea
instrument si fãcând scandal ca
pe un banal santier. Rezumând însã,
pânã la nefericitul eveniment care avea
sã se petreacã aveau sã fie montate
peste 1000 de amplasamente in 80 de ture.
Lucrurile ar fi evoluat probabil în aceastã
manierã linistitã, dacã nu
s-ar fi întâmplat acel tulburãtor
accident care a tãiat firul vietii la
trei alpinisti prãbusiti
în urma smulgerii din perete a douã pitoane.
Pentru mine a fost clar de la bun început cã
acest nefericit incident nu s-ar fi produs dacã
asigurãrile ar fi fost sãnãtoase.
La doua zile dupã accident, stãteam împreuna
cu cei de la jandarmeria alpinã profund impresionati
la baza traseului. Având sub degete urmele de
sânge, am inceput sã montãm atât
de controversatele ancore. Chiar si în
punctul cheie, surplomba de A1, am scos pitoanele
din fisurã si am pus ancore. Gheata fusese
spartã.
Bineînteles cã dupã incident
au izbucnit virulente discutii pe tema sigurantei
si a riscului în alpinism. Unii au început
sã incrimineze si mai mult materialul
vechi încã existent in pereti, altii
au inceput sã strige parole a la vã
lipseste responsabilitatea propriilor decizii!
sau alpinisti, v-ati pierdut
orice fel de instinct! . Toate aceste pozitii
sunt într-adevar constatãri mai mult sau
mai putin indreptãtite, dar din punctul
meu de vedere ele nu ne duc cu nici un pas mai departe.
Dupã ce am asistat la înmormântarea
celor trei alpinisti si am fost confruntat
cu atâta suferintã, m-am decis sã
iau totul pe barba mea si sã imping înainte
lucrãrile de reamenajare, fãrã sã
mai tin cont de morala de modã veche.
Primarul din Oy si presedintii
diferitelor sectiuni DAV mi-au asigurat imediat
sprijinul. Evenimentul hotãrâtor a avut
loc la sfârsitul lui aprilie cu ocazia unei
conferinte desfãsurate la Oy: expertul
cercului de sigurantã al DAV Pit Schubert
a tinut o prelegere pe tematica pitoanelor,
iar eu am prezentat o statisticã a accidentelor
din masivul Tannheim. Rezonanta a fost covârsitoare
si în aceeasi seara aveam deja
2000DM.
La scurt timp am înfiintat Sicheres
Klettern, înregistratã la finante
ca societate non profit. La douã luni de la
tragicul accident începeam cu munca sistematicã
de reamenajare a celor mai importante trasee din Tannheimer.
Ancorele le-am montat de asa naturã incât
urmatorea sã fie întodeauna vizibilã,
in cazuri speciale folosind chiar si vopseaua
pentru ghidare.
Prima fazã a actiunii s-a concentrat in
jurul cabanei Gimpelhaus, zona cea mai frecventatã,
au urmat mai apoi traseele din peretele nordic Gimpel,
Gehrenspitze si Aggenstein. Am stat pânã
la zece ore pe zi atârnat în corzi
Bilantul este cât se poate de semnificativ:
s-au lucrat in total 33 de zile calendaristice cu
pânã la patru echipe in perete. În
pofida acestui efort, circa 80% din trasee nici mãcar
nu au fost atinse. Bineînteles cã
mai sunt trasee care meritã abordate, existã
trasee care nu au fost atinse pe considerente istorice,
mai este loc si pentru cei cu nervii de otel,
mai este loc si pentru ture noi
37 de insi au pus umãrul, incluzând
si personalul de la baza traseelor, timp de 148 zile/om.
Altfel spus, unui singur inimos i-ar fi trebuit pentru
treaba asta patru luni si 26 de zile de muncã.
Din mai pânã in octombrie au fost reamenajate
40 de trasee, costurile insumând 25000DM, fãrã
a mai pune la socoteala cele 874 de ancore puse la
dispozitie de catre DAV si OeAV. Multumim pe
acesta cale numeroaselor persoane si institutii,
fãrã al cãror suport financiar nici
nu ne-am fi putut apuca de treabã.
Toni Freudig, 38 ani, conduce la Pfronten o scoalã
de alpinism si schi. Începand din 1977
este membru activ al Salvamontului. Pe lângã
activitatea sa entuziasta de ghid alpin, monitor de
schi si salvamontist, Toni Freudig a redactat si
un ghid al masivului Tannheim, precum si un
manual mult apreciat pentru pregãtirea salvatorilor
montani.
KLETTERN 4/97
News - Masivul Tannheimer
Pe 8 martie 1997, în peretele Roten Flueh din
masivul Tannheim - Germania, Reinhard Raubold de 35
de ani, sotia lui Cornelia (32) si elevul
Jan Grafe (15) nu aveau sã ajungã pe vârf.
Echipa din Oy- Mittenberg intrase în traseul
Sudwestwand Peretele sudvestic,
un traseu clasic de gradul IV cu un pasaj de artificial.
Trioul nu a vãzut sau a ignorat o ancorã
solidã în regruparea a treia, regrupând
în schimb la un piton al lungimii urmãtoare.
Reinhard Raubold se angajase deja în cãtãrare,
asigurând într-un piton intermediar, când
nefericitul eveniment s-a produs. Socul a smuls
mai întâi pitonul intermediar, iar mai
apoi si unicul piton din regruparea improvizatã
Dupã tragicul eveniment reizbucneste
flamura rãzboiul de culise dintre cãtãrãtorii
din Allgaeu si Kempten pe de o parte si
între Salvamontul din Nesselwängle din
Valea Tannheimer de cealaltã parte. Mãrul
discordiei ar fi, asa cum spune ghidul alpin
Stefan Neuhaeser din Kempten, blocarea din motive
ideologice a reamenajãrilor de cãtre salvamontistii
din Nesselwängle, ceea ce este negat de cei incriminati.
Evident este însã faptul cã cei
trei alpinisti ar fi încã în
viatã dacã si în acest
traseu ar fi existat ancore solide ca puncte de asigurare
intermediare. Neelucidat rãmâne de ce
regruparea special amenajatã nu a fost folositã.
Sã fi jucat oare ideologia vreun rol? Între
timp ghidul alpin Toni Freudig din Pfronten a reusit
sã strangã rândurile celor interesati
de continuarea lucrãrilor de reamenajare, fiind
unul dintre initiatorii societãtii
Sicheres Klettern Cãtãrarea
sigurã. Contând pe sprijinul cãtãrãtorilor
germani si austrieci, aceastã societate
îsi propune înlocuirea sistematicã
a pitoanelor vechi din masivul Tannheimer cu material
inoxidabil, începând cu data de 11 mai
1997. În urma ultimului accident nu mai este asteptatã
opozitie din partea alpinistilor din
Nesselwaengle.
Traduceri Dana si Frank Schobel
Material de Toni Freudig si Achim Pasold
Vara iarna la munte
Pentru trecerea în mileniul trei, membrii Clubului
Alpin Român Galati au organizat o turã
în muntii Bucegi, mai precis în Poiana
Costilei.
Dar pentru ca tura sã aibã caracter
national, ne-am apucat sã dãm telefoane
si sã facem invitatii. Pentru gãlãteni
aceastã iesire a fost ceva special pentru cã
doi dintre membrii clubului, Mona si Emil Tufã,
s-au hotãrât sã-si uneascã
destinele cu 24 de ore înainte si câteva
zile din luna de miere le-au petrecut
cu noi la munte.
Din Galati, în primã fazã, am
plecat sase persoane: Marian Anghel, Virgil Mâslea,
Dragos Mancas, noua familie Tufã si eu, dar
în garã ne-am întâlnit cu
alti trei colegi, Marian Caval, Dana Avram si Eugen
Teodorof, care s-au hotãrât sã
ne însoteascã în tabãra
noastrã. La aceasta si-au anuntat participarea
si colegi din Timisoara si Cluj cu acestia întâlnindu-ne
în dimineata zilei de 29 decembrie 2000, în
garã la Busteni.
Spre dezamãgirea noastrã nu am gãsit
zãpada la care ne asteptam, doar pe vãi
era putinã, iar în oras parcã
era toamnã. Dupã un scurt popas la Cãminul
Alpin, am pornit spre poianã. În drum
am admirat Blidul Uriasilor, care era complet înzãpezit
si eram optimisti în privinta zãpezii.
La traversarea vãii Gãlbinele parazãpezile
au fost folosite pe post de paranoroaie,
iar pioletii pentru a frâna alunecatul
prin noroi.
Nu micã ne-a fost mirarea când am ajuns
si am constatat cã va trebui sã montãm
corturile în noroi. Dupã ce ne-am instalat
toatã lumea, o parte la cort si o alta în
stânã, împreunã cu Marian
, Emil, Virgil si Cladiu am plecat în recunoastere.
Ne propusesem pentru ziua de 30 decembrie sã
parcurgem Valea Coltilor. Dupã o scurtã
hãlãduialã printre copaci si
boscheti am gãsit Vâlcelul Ascuns pe
unde se face intrarea în V. Mãlinului,
iar mai sus se desparte si intrarea în Valea
Coltilor. La retragere eu cu Marian si Claudiu ne-am
întors prin Vâlcelul Ascuns, iar Emil
si Virgil prin V. Poienitei care iese direct în
poianã.
Dimineata
zilei de 30 ne anunta o vreme frumoasã asa
cã în jur de ora 8,30 am pornit pe V.
Poienitei si apoi în Valea Coltilor, unde în
ultima parte s-a dovedit necesarã folosirea
coltarilor. La aceastã turã au participat
M. Anghel, Emil, Virgil, Claudiu, M. Caval si eu.
Pe la ora 13,00 am ajuns în Strunga Coltilor,
unde ne-am retras în rapel pânã
în V. Gãlbinele. Am fãcut un mic
popas si la Refugiul Costila, care era ocupat de cei
din Bucuresti.
La tabãrã venise si Leu din Cluj, ceilalti
colegi ai lui fiind plecati în Fãgãras.
Dupã ce am fãcut câte o bãitã
la copcã, ne-am adunat la foc si ne-am pus
pe povesti. În jur de ora 21, surprizã,
primii fulgi de zãpadã îsi fãceau
aparitia. Într-adevãr noaptea a nins
si a viscolit, iar dimineatã cortul nostru,
autentic românesc - Cerna II, s-a dovedit a
fi cel mai rezistent.
În ziua urmãtoare, 31 decembrie, ne-am
orientat spre o turã mai lejerã, dat
fiind faptul cã era ultima zi din mileniu si
trebuia sã facem pregãtirile pentru
a intra cum se cuvine în noul an si nu numai.
Asa cã am plecat împreunã cu Dragos,
Claudiu si Alin, bãietii din Timisoara mergând
si cu prietenele lor la Omu prin V. Cerbului. A fost
o ascensiune plãcutã, dar eu nu am mai
putut sã o finalizez neavând coltari,
iar în ultima portiune acestia fiind necesari.
Sub platou ne-a ajuns din urmã si Leu, care
a continuat urcarea cu Claudiu si prietena lui. Alti
colegi au urcat pe V. Urzicii si ºapului.
Reîntorsi în tabãrã ne-am
format echipe si am început sã strângem
lemne de foc. Dupã ce am adunat lemne cât
sã prãjesti un porc mai mare, asteptam
cu totii sã aprindem piramida de
lemne ce avea o înãltime de 2 m
etri.Înainte
de 12 noaptea, atmosfera era foarte abãtutã.
Eu cu Virgil chiar am tras un pui de somn, probabil
erau emotiile prea mari la trecerea în noul
mileniu. Pe la 12 fãrã un sfert a început
agitatia, toti pregãteau artificii, petarde.
În Busteni parcã era un adevãrat
rãzboi din cauza pocnitorilor si artificiilor.
S-a bãut sampanie, s-a cântat, s-a dansat,
a fost ceva foarte fain.
Eu, pe întâi ianuarie, am stat la tabãrã
cu Dragos sã admir ninsoarea care începuse
de dimineatã; o parte din bãieti au
fost pe V. Seacã, o parte au plecat acasã.
Seara am strâns corturile si ne-am îngrãmãdit
cu totii în stânã. A doua zi urma
sã plec cu Virgil spre Galati, iar Marian,
Dragos si Leu s-au îndreptat spre Refugiul Costila.
A fost o turã fainã care a avut douã
pãrti: vara, iar apoi iarna la munte.
Cristi Boczar
Fotografiile sunt din filmul "Vara iarna la munte"
realizat de echipa CRI.MA.
Summit
Toamna 2000
Acest numãr începe cu ultimele noutãti
asupra unui subiect foarte fierbinte în Marea
Britanie : "Acces Legislation" - Legea
privind
accesul în zonele turistice, de cãtãrare,
etc.
Un articol semnat Simon Hale, instructor la Centrul
National al Muntelui din Plas y Brenin, conduce primii
pasi ai începãtorilor pe potecile montane
în timpul iernii în cadrul capitolului
"Safety on Mountains".
O nouã prezentare a Întãlnirii
Internationale organizate de BMC la Plas y Brenin
o fac Jon Bursnall, Anne Arran si Umberto Ghiandi.
Jon Burnall povesteste experienta sa din cursul sãptãmânii
petrecute aici surprinzând foarte bine atmosfera
atât din timpul petrecut pe traseele de cãtãrare
cît si din cadrul activitãtilor organizate
în centrul montan.
Sub titlul "Insurance" (Asigurarea) este
prezentatã protectia financiarã disponibilã
pentru cãtãrãtori, alpinisti
si (walkers). Apar ca ddisponibile mai multe tipuri
de asigurãri : asigurarea de viatã (în
cazul mortii), acoperirea în cazul unor boli
grave (cancer, atac de cord, blocaj renal) si unor
rãniri în cazul accidentelor produse
în timpul cãtãrãrii. Summit
Financial Services a dezvoltat relatii cu companii
de asigurare si cautã sã obtinã
rate de asigurare mai bune pentru cei ce practicã
activitãti montane.
O paginã foarte utilã, peste care ai
fi tentat sã treci cu privirea datoritã
culorilor neatrãgãtoare este "Summit
Climbing Web Pages" cu adrese URL ce oferã
informatii foarte utile: expeditii, hãrti,
ghizi si instructori, slujbe în domeniu, echipament,
organizatii, etc.
Rubrica de echpament este ocupatã de programul
BMC de testare a cãstilor, articolul fiind
scris de Andz Mac Nae si Mark Taylor.
Articolul despre GPS va fi tradus într-un numãr
ulterior al ALPIN info deoarece aruncã ceva
luminã asupra acestui instrument despre care
se discutã din ce în ce mai mult în
ultimul timp.
Pe acoperisul Africii, Kilimanjaro, ne poartã
Simone Lockall, trecând prin ascensiunea sa
de la conditii ecuatoriale la cele arctice prin plantatii
de cafea, ploi tropicale, traversând desertul
înalt pânã ajunge la zãpezile
vesnice de pe vârf.
Deci, dacã vã picã în mânã
vã asigur cã veti savura lectura !
Monica Hanganu
Antrenamentul de performantă
(partea a II-a)
după "Performace Training" BMC's booklet
traducerea si adaptarea:
Marian Anghel
Încălzirea si prevenirea accidentelor
O cheie în evitarea accidentării este să începi cătărarea pas cu pas, încălzindu-te.
Acest lucru ar trebui făcut înaintea oricărui exercitiu de cătărare. Următorii 5 pasi
durează aproximativ 10-20 minute
Cresterea pulsului
: exercitiile usoare ca joggingul sau săriturile cu
coarda, pentru 3-5 minute, sunt suficiente pentru o încălzire generală a corpului si
o usoară transpiratie.
Încălzirea încheieturilor
: rotiri usoare ale încheieturilor principale,
la capacitatea maximă de mobilitate. Începe cu gâtul si coboară cu următoarele încheieturi
într-o ordine logică.

Exercitii usoare
: exercitii usoare de rezistentă, cu un elastic sau câteva
agătări de prize dar cu picioarele pe pământ.
Punerea în miscare a muschilor
: încălzirea muschilor se face agătâdu-te de
prize pentru 10-15 secunde. Acestea trebuiesc făcute cât mai usor posibil. Atentie! Orice
suprasolicitare la acest pas va duce la accidente.
Cătărarea usoară
: concentrarea pe fluiditate si control folosind o mare
varietate de prize. Traversările usor surplombate cu prize mari sunt ideale. În final,
când începi să te catări, fă-o mai întâi cu mult sub gradul tău maxim. De exemplu, dacă
faci gr.VI atunci începe cu gr.IV. Spre deosebire de panou, afară cătărătorul beneficiază
de încălzire datorită marsului de apropiere plus ceva usor de cătărare. Nu este nici o barieră
de vârsta, sex sau dimensiuni pentru a putea participa la această minunată lume a miscărilor
care este cătărarea. Deasemenea, nu exista invincibilitate în fata accidentelor. Accidentele
provocate de suprasolicitare sunt foarte comune la cătărătorii care vor să-si mărească gradul
combinat cu noi exercitii. Suprasolicitarea poate, în cel mai bun caz, să ducă la o "jenă"
iar în cel mai rău caz, la renuntarea la cătărare! Cel mai adesea cătărătorii nu au nici
un program de antrenament sau folosesc un program impropriu elaborat de ei însisi. Programul
de antrenament este unic pentru fiecare. Accidentele pot rezulta atât din cauza suprasolicitării
cât si din cauza unui program defectuos. Cum să recunosti locurile cu sensibilitate crescută?
Fii atent la orice umflatură (de exemplu, mici noduli la tendoane) sau la dureri în piept,
reducerea flexibilitătii si mobilitătii încheieturilor, orice zgomot de abraziune sau
scrâsnituri, zone dureroase în timpul încălzirii, etc. Suprasolicitarea afectează diferite
părti ale corpului dar mai ales umerii, coatele, încheieturile palmelor. Se pot rezolva usor
dar mai ales pot fi prevenite dacă cătărătorul le identifica repede. Suprasolicitarea poate
fi gradată în functie de gravitate:
Gradul 1
: durere
după antrenament. Simptomele pot dura 1-2 zile si sunt repede uitate. Zona poate fi sensibilă
la atingere sau miscare.
Gradul 2
: durere
în timpul antrenamentului fără să afecteze performanta. Simptomele pot dura o săptamâna. Este o
durere evidentă la miscare sau atingere.
Gradul 3
: durere
în timpul antrenamentului care afectează performanta. Simptomele persistă si tind să devină o
parte obisnuită a cătărării. Miscările usoare provoacă dureri.
Gradul 4
: durere
permanentă determinându-l pe cătărător să-si înceteze activitatea.
Aceste simptome se rezolvă foarte greu, sansele de recuperare
sunt reduse. Lipsa de tratament sau modificarea antrenamentului pot duce la cresterea gradului
accidentării. Este important ca acestea să nu depăsească gradul 1. Dacă trece de gradul 2 este
necesară consultarea unui specialist. Pentru gradul 1 mai mult ca sigur că specialistul va
recomanda oprirea activitătii care a determinat durerea.
Dacă ai o problemă determinată de suprasolicitare si poti răspunde la următoarele întrebări
atunci poti preveni alte accidente viitoare:
- când am simtit primele dureri?
- ce am făcut recent, diferit de programul meu obisnuit de antrenament?
- mi-am schimbat echipamentul, antrenamentul, tipul de exercitii, dieta sau greutatea?
Un fizioterapist sau alt specialist poate trata accidentările dar nu poate să le prevină.
Doar TU ai aceasta responsabilitate!
Încheierea antrenamentului
: acest aspect este de cele mai multe ori uitat,
desi ajută la recuperarea după efort si prevenirea accidentelor.
- Catără câteva trasee lejere la sfârsitul antrenamentului sau doar ceva bouldering
- Întinde-ti muschii! Poti să faci aceleasi miscări ca la încălzire numai că acum
doresti reducerea bătăilor inimii si relaxarea corpului. De aceea este bine să fie făcute
întins pe podea.
- Încearcă să identifici zonele care ar fi putut fi suprasolicitate.
Istorii alpine:
Cătărarea slovacă
Vlado Licek
Traducerea în limba română: Katarina Hitkova

Primii cătărători slovaci, pe lângă caprele negre cu copite lipicioase
si muchii ascutite, au fost ghizii din Tatra Înaltă, care au condus clientii lor pe
vârfuri si care au repetat, în timpul liber, ascensiunile caprelor. Alpinistii din
JAMES (1921) s-au alăturat ghizilor mai târziu.
Telul acestor pionieri a fost cucerirea vârfurilor. Când toate
vârfurile au fost urcate telul lor a fost să urce peretii lor iar, în final, să catăre
un traseu concret. Această evolutie naturală n-a fost, se întelege, numai o specialitate
slovacă. Alpinismul în Tatra, Pamir, Caucaz, Alpi n-a fost decât preambul pentru Himalaya,
unde obiectivul final era Everest. În acea perioadă nu existau specialisti pentru stâncă,
nu era nici o straduintă de a creste dificultatea traseelor, iar cătărarea pe faleze a fost
socotită numai ca o pregătire pentru muntii mai mari.
Aceste reguli au dus în anii 60 la situatii mai deosebite, cătărătorii
urcând tehnic si acolo unde puteau urca liber. Poate numai Iosef Psotka a facut exceptie.
În anii 50, a realizat în Solonica traseul "Cesta reprezentantov" ("traseul
reprezentantilor", de gradul VI, iar la Pajtun traseul "Psotkova platnicka"
(Spălătura lui Psotka) de gr.VII-.
Au trecut încă trei decenii până când majoritatea cătărătorilor au acceptat
faptul că există mai multe forme de cătărare. Alan Formánek spunea : "Îmi aduc aminte că,
atunci când ne-am hotărât, în martie 1981, să ne cătărăm si în altă parte, nu numai în
Tatra Înaltă, reprezentantii clubului ne-au numit trădători, pentru că, chipurile,
trădam muntii".
În vara precedentă (1980), Pepo Hruovsky, care încerca să urce la liber
traseele clasice, a fost de mai multe ori ridiculizat că degradează cătărarea la sport.
În plus, regimul comunist nu sprijinea decât expeditiile alpine uriase care puteau fi
folosite ca propagandă si asta a frânat dezvoltarea cătărării sportive.
Paralel cu alpinismul oficial au început să apară si rebeli. Un prim grup
numit "Pavuci" (Păianjenii) a început să realizeze trasee grele, cum erau în Tatra si
în alte zone. Ei n-au initiat schimbări de stil dar au ridicat dificultatea traseelor.
Ján Durana a fost văzut de multe ori în pantofii săi lacuiti, de dans,
la cabanele din Tatra. Ivan Dieka, după o ceartă cu sotia sa, a urcat solo un traseu de
gr. VI în Lomnicky tit (vârful Lomnica). Pavel Pochyly, fugind de militie, s-a ascuns
în Tatra Înaltă, urcând numeroase trasee solo.
Cam în acelasi timp, în anii 60-70, Igor Koller a realizat cu prietenii
săi niste trasee scurte dar dificile la Kalamárka, aproape de orasul Zvolen. Au luat
niste corzi, ghetele de fotbal cu crampoanele tăiate, niste pitoane si încercau să urce
de jos tot ce le iesea în drum.
Într-o zi de martie, 1973, Igor a zărit o fată netedă. Parea inaccesibilă
dar s-a hotărât să încerce. În timp ce prietenii sai (Ján Hazucha si Peter Koik) căutau
niste pitoane si ciocanul Igor a început să urce. N-a reusit din prima dar apoi s-a
catarat 7m fără nici un material si s-a oprit pe o brână unde Hazucha si Koik, uimiti
de performanta sa, i-au dat echipament pentru a sfârsi acest traseu de gr.VII numit
"Antigravitácia" (Antigravitatie).
În anii 70 conceptia despre cătărare a început să se schimbe. În
căutarea unei dificultati pure Steve Wunsch a urcat în 1974 "Supercrack" (IX) iar
Ron Kauk a reusit în 1976 "Separate Reality" (IX). În 1979 Tony Yaniro atinge
imposibilul cu "Grand Illusions" (IX+). În Europa Kurt Albert începe să marcheze
traseele clasice făcute liber cu un punct rosu (Rotpunct - RP). Europenii au mai
avut de asteptat până în 1983 pentru primul traseu de gr.X-. Atunci Patrick Edlinger,
Marc le Menestrel si Jerry Moffat au făcut în Franta si în Frankenjura traseele: "Ça
glisse au pays de merveilles", "Reve de papillon" si "The Face".

În acest interval Cehoslovacia a fost încă izolată de tendintele vestice.
Aici se face foarte clar distinctie între cătărarea pe gresie si alte genuri de rocă.
La Teplice, Adrpach, Prachovské Skaly, ...sunt reguli foarte stricte de cătărare, iar
dificultatea creste continuu, spre deosebire de traseele care nu sunt pe gresie. În 1968,
Peter Dieka si Petr Mocek au urcat "Diekova hrana" (Muchia lui Dieka) de gr.VII- în zona
Adrpaské iar în 1975 Igor Koller si Andrei Belica au urcat "Bojogones" (VII) la Teplice,
pentru ca în 1977 Igor să urce un traseu dur, "Hrana Kalamárky" (Muchia Kalamarkei).
Performantele cresc iar Igor si Andrei reapar în prim plan în 1980 cu traseul "Notre
Dame" (VIII+) din Teplice.
Primele schimbări în cătărarea pe faleze, unde dificultatea traseelor este
mult mai mică fată de cele de gresie, au început în Slovacia în 1979-1980.
O gască de tineri cătărători, influentati de vizitele dese în zonele de
gresie (cu dificultate mare), de ascensiunile lui Koller la Kalamarka si de traducerile
despre cătărătorii occidentali (Bachar, Gullich) au început să facă la liber traseele
clasice din Tatra Înaltă si din alte zone. Un rol esential în acest proces l-au jucat
turnurile de calcar de lângă ruinele cetătii Pajtun, lângă Bratislava. Peter "Pepo"
Hruovsky a fost, probabil, primul care a început să catăre cu papuci aranjati special si
să se antreneze în mansă. În 1980, la 18 ani, după 2 luni de antrenament, a făcut traseul
"Zlta stienka" (Peretele galben) la liber (gr.VIII) cu asigurare în pitoanele ruginite
ale traseului. Tot el a devenit faimos si pentru cătărarea descult. Astfel, în 1981, a
repetat traseul "Zlta stienka" în picioarele goale, rotpunkt. Tot descult urcă si
câteva cascade de gheată lângă Bratislava.
Stanislav Glajdura, arătând la fizic ca Rambo si la spirit ca Dostoievski,
continua ideile lui Koller la Kalamarka (andezit). În 1981 a făcut traseul "Indián"
(VIII+/IX-). Acest traseu, cu pasul cheie la 15m deasupra pământului, a fost urcat de jos,
în papuci si fără magneziu! Si acum, după mai bine de 15 ani, foarte putini cătărători
îndrăznesc să urce acest traseu de jos si fără să-l studieze în mansă. Multumită acestui
traseu s-a refăcut echilibrul între traseele pe gresie si celelalte.
&Glojdura este un maestru în subaprecierea traseelor unde componenta
psihică o depăseste pe cea fizică. Traseul său "Podlaha" (Podeaua) s-a facut în
1983 cu un impact cu solul de la 10m.
Stano a fost acuzat că face trasee mortale, telul său fiind de a-si
lichida adversarii. Astăzi este un paznic autodeterminat al Kalamarkei. Multi cătărători
preferă ca la venirea lui să plece pentru a nu fi insultati că se catără cu magneziu
si în mansă.
Si dacă traseele lui Glajdura bagă frica în cătărători, "chiar si
cele mai rele" trasee ale lui Pepo Hruovskz erau urcate.
În 1983 cătărarea sportivă începe să prindă teren, "Peretele Galben"
fiind deja urcat la liber de Ivan Sekoj, Roland Durka, Jan Horváth, ca si multe alte
trasee clasice tari. Alan Formánek îsi aduce aminte: "îmi amintesc o zi însemnată
din vara lui '83, când o parte din cei mai buni cătărători s-au întâlnit pe vârful
Lomnicka. S-a discutat despre diferitele tipuri de cătărare si în următoarele 3 zile
s-a pus în practică stilul liber. Rareori se poate auzi de un transfer asa rapid de
la teorie la practică".
În acelasi an Asociatia Alpină Cehoslovacă a organizat o excursie
în Frankenjura si la Pfalz unde cei mai buni cătărători slovaci au văzut cu ochii lor
ce este cătărarea liberă. Milan Sýcora, fiul unui emigrant ceh, a condus grupa cătărătorilor
dornici de stânci si, spre surpriza lor, a urcat un IX+. Tot atunci i-au întâlnit pe W. Gullich,
Kim Carrigan si alte personalităti cu periuta de dinti în săculetul de magneziu. Ai nostri
n-au putut să facă decât niste opturi dar au rămas uimiti de stilul nou de cătărare si de
utilizarea magneziului. Au fost siguri că acasă îi vor putea imita pe asii occidentali si
au început un antrenament gândit.

Unul din poligoane devine un santier din Bratislava, pe beton, locul
fiind frecventat de Roland Durka, Jan "Kapitan" Horváth Tono Pacek, Janko Strecko,
Sveto Polácek si mai ales Jozko "Punkista" Otruba. "Totul a început în 1983, când au
plasat o conductă lângă un zid, pe niste piloni din beton cu fisuri. Mai întâi am
început cu cele mai usoare si largi, apoi, încet-încet, cu cele grele. După ce ni
le-au acoperit cu mortar activitatea nostră s-a mutat mai la stânga. Roland, Kapitan
si eu (autorul articolului, n.n) am început sa realizăm niste teme de bouldering. Ne-am
orientat să găsim prize care nu prea există la noi, de exemplu, alveole. În Germania am
constatat că avem probleme la cătărarea pe alveole."
Până atunci toate premierele din Slovacia au fost făcute de jos în sus
("Indian", "Oamenii nici n-ar spune" (gr.VIII) în Sitno, făcut de Rudo
Mihál în 1983). Primul care a început să realizeze trasee de sus în jos se pare că a fost Svetozár
Polacek: "Hazaradná Hrana" (Muchia de Hazard) de gr.IX la Devrenik.
Rudo Tefelner si Stano Martinka au utilizat pentru premierele lor
la Sulov o tehnică specială: au cătărat de jos până la locul unde au vrut să pună asigurarea,
apoi si-au dat drumul în coardă, au montat asigurarea de sus, apoi iarăsi au urcat până
la urmatoarea asigurare. Astfel au păstrat traditia ascensiunilor clasice, de jos.
În acest stil s-au făcut traseele Hrana 1624 (gr.IX/IX+) si Opus Dei
(gr.IX-). Amândouă sunt faimoase pentru distantele mari între asigurări cu caderi
"civilizate", de 10-15m (cum spune Tefelner).
1987 a fost un an memorabil pentru slovaci. Acum s-a recunoscut si
cătărarea sportivă ca activitate de sine stătătoare, iar falezele au încetat oficial
sa fie numai teren de antrenament.
În 1989-1990 au fost realizate mai multe trasee de X-. În 1989 Sveto
Polácek a urcat în zona Zádiel traseul "Pre budúcnost' homole" (X-) iar Tomas Pilka
a făcut "Cirkus Maximus" (IX+/X-) la Beckov. Cel mai greu traseu a fost făcut de
Milan Strýcek din Zilina care a urcat la liber traseul "Oáza harmónie" (X-/X) .
După revolutia de catifea din noiembrie 1989 multi cătărători s-au lovit de problema
banilor si au părăsit scena cătărării. Altii s-au căsătorit; Sveto Polácek a murit
într-un accident de alpinism utilitar. Astfel rolul de lider a revenit, mai mult sau
mai putin, lui Tomas Pilka din Moravia (Cehia), lui Juraj Recka din Poprad si lui Miro
Piala din Zilina.
De partea feminina trebuie amintită Martina Polácková din Bratislava,
care a urcat rotpunkt în Verdon traseul "Sal tempe pour le cave" (IX+/X-). Este o
performantă extraordinară, egala cu cea a celor mai buni cătărători slovaci.
Din spate vine puternic Juraj Recka care a făcut trei trasee tari de
bouldering: Mikado (IX+), Desat'minus (IX/IX+) si Poludnaji blesk (X-/X). În 1990
spune că a urcat în Franta "Total Transfer" (X/X+), în 1991 "Le minimum" (X/X+) si
în 1992 "Agincourt" (X+), toate la Buoux. În vara lui 1992 a început să se antreneze
pentru traseul proiect al lui Le Menestrel, "Chantiel"; în februarie 1993 a proclamat
că a făcut primul XI din lume, urcând "Chantiel".
Sunt multe îndoieli fată de aceasta reusită (Recka fiind primul cătărător
profesionist slovac). Nimeni, cu exceptia secundului sau, un cătărător slovac necunoscut, nu
l-a vazut la această reusită extraordinară. Practic nu are nici o dovadă. În plus, cei mai
buni din lume precum Glowacz sau Moon n-au reusit să urce traseul si consideră că
"Chantiel" are cel putin XI si nu este posibil să sari de la X, X+ direct la XI fără
mai multe trasee de XI-.
Acest caz a pus sub semnul întrebării si reusitele anterioare când a fost
asigurat de mama sau sotia lui. Toti am dori să-l vedem pe Juraj cum repetă "Chantiel".
Acest lucru, dacă ar fi adevărat, ar schimba complet istoria escaladei slovace. Oare nu
există nimeni care să sacrifice niste bani (a declarat ca a pierdut motivatia pentru
acest traseu) pentru a-l determina să repete această ascensiune contestată?
Când Tomas Pilka a realizat traseul "Absolutni vedomi" (Constiinta
absolută) de gradul X+ (mai târziu a fost schimbat la X/X+) s-a zis că va rămâne cel
mai dificil traseu din Slovacia. N-a mai fost urcat până în 1995 când Miro Piala a intrat
în prim-plan. Acest sculptor de 30 de ani care catără deja de 15 scrie istoria escaladei
slovace. Cu zece ani în urmă fusese considerat un cătărător talentat dar interesul scade
continuu; chiar se lăsase de cătărat dar revine în 1994 si reuseste să facă traseul
"Celé prázdniny" (Vacanta Mare) de gr X în nordul Slovaciei (zona Tupá Skalka). Anul
următor repetă traseul "Absolutni vedomi" si confirmă gradul dat. Pe lângă acestea
mai realizează alte trei trasee dure, în zona Sulov: "Nový zákon" (Legea nouă)
gr.X/X+; "Súl'ovské návraty" (Întoarcerea la Sulov) de gr.X/X+ si "Olymp", X+.
Se pare că forma lui Miro creste deoarece în 1996 a realizat traseul "Vysoké napeti"
(Înalta tensiune) gr.X+ în zona Teplice.
Author: CA Galati Views: 18426, Last update: Thu, Oct 10, 2002 |