Drumul
nostru continuă spre Franța. Evident, nu putem rata un popas în
Chamonix, Capitala Alpinismului. Orașul este o stațiune de
referință a Alpilor francezi, așezat parcă strategic la granița
cu Italia și Elveția. Localitatea a fost fondată în 1741 ca bază
pentru expedițiile montane. Se află la altitudinea de 1305m și
este dominat de Acoperișul Europei, Mont Blanc, cu cei aproximativ
4810m ai săi. Nu știu de ce este numit așa, cel mai înalt vârf
al Europei este Elbrus cu 5642m! Prima ascensiune pe Mont Blanc a
fost făcută pe 8 august 1786 de Jacques Balmat și Michel Paccard.
În zonă se mai află câteva vârfuri de peste 4000m: l\'Aquille
Vert, les Grandes Jorasses, le Dent du Geant, le Mont Maudit și le
Mont Blanc du Tacul.
Trecem
în Italia prin celebrul Tunel Mont Blanc. A fost construit între
anii 1957-1965, are o lungime de 11, 6km, leagă Franța de Italia,
respectiv regiunile Haute Savoie și Valle D\'Aosta
prin cele două localități de la
extremități, Chamonix și Courmayeur. Timpul ne permite așa că ne
abatem pentru o scurtă plimbare în Valle Ferret. Dosebit de
pitorească, valea străbate sudul masivului Mont Blanc între Col
Ferret la granița cu Elveția și Courmayeur pe la poalele
impresionantului Grandes Jorasses.
Câteva
cătune, cândva sălașuri ale păstorilor, sunt acum pensiuni cu
locuri amenajate pentru camping.
S-a
făcut destul de târziu, ne grăbim spre locul de întâlnire cu
prietenii noștri de aici iar apoi spre Torino, baza noastră pentru
ce ne-am propus să facem prin zonă. Torino,
(Turin în dialect Piemontez), este situat în nord-vestul Italiei.
Străbătut de râul Pad (Po) de la sud la nord, este mărginit spre
vest și nord de Alpi. A fost prima capitală a Regatului Unit al
Italiei între 1861-1865 sub Vittorio Emanuele II.
Zona
noastră de aventuri montane va fi Valle d\'Aosta
(Vallee d\'Aoste
în franceză, Aostatal în germană, Val
d\'Outa în
dialect franco-provensal). Provincia are un statut special, un fel de
regiune autonomă, nu plătește taxe spre Roma dar primește
subvenții. Localitățile au denumiri în limba franceză (în
perioada fascistă a lui Mussolini au fost italienizate) dar se
vorbește limba italiană. Destul de ciudat, nu-i așa? La nord se
învecinează cu cantonul elvețian Wallis la vest cu Rhones-Alpes
din Franța iar la sud cu regiunea Piemont.
Arrampicata
sportiva con mani nude- asta ne-am propus pentru prima zi pe munte.
Albard di Bard este o mică localitate, mai degrabă un cătun,
agățată pe coastele muntelui. Drumul, doar cu puțin mai lat decât
mașina noastră, dar asfaltat, se strecoară prin mijlocul viilor
(dar și pe sub ele) până la o poiană-parcare. Traseul nostru se
află în Monte Coudrey (da\' parcă
eram în Italia!) toată zona fiind un gnais roșcat, cu aspectul
scoarței de copac și cu o aderență incredibilă. Puturoși cum
suntem aproape guițăm de păcere pentru că marșul de apropiere
este o potecă ce coboară printr-o pădure de castani comestibili.
Tiranosauro
Rex: 6a+, 300m, 9lc este traseul ales de noi dintre cele câteva care
străbat peretele.
Din
prima regrupare privim sub noi fortul Bard, un complex fortificat
construit în secolul XIX de casa de Savoia pe ruinele unui castel
vechi. A fost un timp închisoare militară și depozit de muniții.
În 2006 a fost amenajat aici Muzeul Alpilor.
Vremea
e splendidă, căldura e potolită de un vânticel pe care-l simțim
totuși cam rece în regrupări, iar cățărarea ne face să simțim
că trăim la maxim. Traseul nu e prea susținut, lungimile dificile
alternează cu unele mai ușoare așa că ieșim la creastă bine
dispuși și parcă mai odihniți decât la intrare. Retragerea este
plăcută și ajungem repede la mașina noastră.
Pe
drumul spre Torino facem planurile pentru ziua următoare. Va
fi o tură de aclimatizare pentru obiectivul nostru principal. Ne
propunem să urcăm pe Breithorn, un vârf de 4165m, folosind
cabinele din Breuil-Cervinia până pe Kleine Matterhorn. Breuil
este în principal stațiune de schi, perioadă a anului în care
n-ai loc s-arunci un ac, iar cum vacanța de vară tocmai a luat
sfârșit avem ghinionul să nu meargă decât o linie până la Plan
Maison adică la 2545m.
În
cabină se mai află două perechi, cu fața numai un zâmbet. Cam
subțirel echipați, în pantaloni scurți, au facut stânga-mprejur
îndată ce au ieșit pe peron. Ne echipăm bine și pornim spre noua
destinație aleasă acum datorită condițiilor obiective: Refugiul
Teodulo aflat la 3317m. Urcușul e ușor,
ne oprim la poze, mergem încet pentru a lăsa organismul să se
adapteze cu altitudinea. Din loc în loc marmote curioase își ițesc
boticurile, șuieră ceva pe limba lor apoi dispar. Le urmărim
fundurile grăsane și ne dăm seama ce spuneau: șase fetiliiii,
valea că a apărut paparațiiii, acum nu suntem bune de casting
(traducere aproximativă din dialect). Refugiul Teodulo este parțial
în renovare dar găsim bere, așa că stăm afară, într-un loc
ferit de vânt, cu fața la soare, admirând peisajul. Cabina de pe
partea Elvețiană funcționează iar pe Breithorn câteva furnicuțe
ne umplu de invidie. Norocoșii! Vremea frumoasă ne ispitește să
urcăm pe Plateau Rosa, 3480m, dar ne dăm seama că nu ne ajunge
timpul pentru un ocol atât de mare. Chiar și de aici va trebui să
coborâm până la mașină pentru că nu avem șanse să mai prindem
cabina. Așa că ne punem globulele roșii în acord cu altitudinea,
ajutați și de berea grozavă, iar după vreo două ore o luăm la
vale.
Ziua
următoare va fi cea mai grea! Obiectivul: Gran Paradiso. Gran
Paradiso (Grand Paradis în franceză) este un grup muntos între
Valle d\'Aosta și Piemont. Are altitudinea
de 4061m și este singurul patru-miar în întregime pe teritoriul
Italian. A fost urcat în premieră pe 4 septembrie 1860. În prezent
ascensiunea este considerată ușoară, fără probleme tehnice
deosebite dar necesitând condiție fizică bună. În 1954 un grup
de alpiniști și preoți au montat pe vârf o statuie a Madonnei.
Statuia a fost recent restaurată la Florența. Parcul Național Gran
Paradiso este una dintre cele mai vechi rezervații naturale din
Europa. A fost domeniul privat de vânătoare al lui Vittorio
Emanuele II. În 1922 a fost cedat statului Italian care l-a
tranformat în Parc Național. Ascensiunea
se poate face având ca bază refugiile Federico Chabod sau Vittorio
Emanuele II. Accesul la ele se face din Valsavaranche, o vale lungă
de 24km ce pornește din Valle d\'Aosta și
se sfârșește la Pont, un cătun situat la altitudinea de 1960m.
Vom urca la Vittorio Emanuele II. Bagajul nostru este redus la
strictul necesar, așadar foarte ușor, iar poteca spre refugiu este
una pentru plimbăreți. Diferența de nivel de aproape 800m o
străbatem în puțin peste două ore.
Refugiul
este situat la 2735m, prima construcție, din piatră, datând din
1884 iar cea nouă din 1961.
Lăsăm
bocancii, pioleții și bețele la rastelele amenajate special și
urcăm în camera rezervată.
Coborâm
la sala de mese, un mic turn Babel, grupuri de te miri unde s-au
adunat aici cu același scop. În preț este inclusă cina și micul
dejun care poate fi comandat la orice oră. Un pahar de vin bun ca
aperitiv, o supă, o tocăniță și o bere ca desert după care
urcăm la culcușuri. Lăsăm într-o cutie bagajul de care nu avem
nevoie. Deșteptarea la 5, 00, micul dejun la 5, 30, plecarea la 6, 00.
Momâi și mici obeliscuri ne ghidează prin haosul de blocuri și
lespezi imense de piatră aruncate parcă de un zidar uriaș
dezordonat. Depășim zona iar poteca, mai bine conturată acum, urcă
pe o morenă până pe la 3000m.
Aici
ne echipăm pentru ghețar: hamuri, o semicoardă de 30m, colțari,
bețele sau pioletul după cum vrea fiecare. Ne mișcăm încet dar
avem satisfacția să ajungem din urmă și să depășim un grup de
nemți plecați cu ceva timp înaintea noastră. Nu-i deloc rău
pentru o echipă de 172 de ani! Suntem încă pe partea umbrită,
fărâmițăm sub colțari gheața, ocolim crevasele sau trecem peste
ele pe micile poduri de gheață.
Echipele
sunt împrăștiate la distanțe destul de mari, lucru bun pentru că
nu va fi înghesuială pe vârf. Cel puțin așa credeam noi în acel
moment! Din loc în loc ne oprim pentru poze și lecția de
geografie. Ajungem în zona însorită, incepem să dăm jos din
cojoace, câteva echipe deja coboară, le citim pe fețe satisfacția.
Nu
mai e mult și iată-ne sub vârf. Lăsăm echipamentul, mai puțin
aparatele foto și facem ultimii metri lejer. O echipă de tineri,
plecați pe la vreo 4 dimineața (însoțiți de înjurăturile
noastre!), se fâțâie pe acolo chinuindu-se să ajungă pe vârf.
Echipați până în dinți, mai mult se încurcă în corzi și alte
materiale inutile care la fac viața și mai grea. Ne strecurăm cum
putem, facem câteva poze după care revenim la bagaje.
Coborâm
repede, depășim regulamentar două echipe cam obosite și în mai
puțin de o oră suntem la baza ghețarului. Am scăpat și de data
asta! Ajunși la refugiu ne odihnim vreo oră în compania unor
sticle de bere privind la grupurile care urcă din vale. Mi se scurg
ochii după o franțuzoaică frumușică foc! Pornim și noi,
rumegând tăcuți impresiile.
Spre
seară ajungem la Torino. O despărțire emoționantă, cu promisiuni
dar mai ales cu speranțe de revedere. Dacă va fi, poate va fi și
nebunia de o mie de metri cocoț pe placă: Pizzo
Cengalo via Gaiser-Lehman. Fuga la hotel pentru o odihnă
binemeritată. A doua zi plecăm spre țară, străbatem Italia,
Austria și Ungaria până la Arad. Următoarea zi parcurgem cei ceva
mai mult de patru sute de kilometri până la Bușteni în vreo șapte
ore! Welcome to Românica!
Old
boys team: Mihai Pupeza, Eugen Popescu, Viorel
Borteș
