Dupa 40 de ani

Dupa o sedere de inzdravenire de 20 de zile, in august 2011,  la Ghiolul din Eforie si la Sanatoriul din Mangalia, m-am hotarat sa revad din nou Busteniul, de care ma leaga foarte multe amintiri.

Impreuna cu prietenul Dinu C. am ales cazarea la Casa de Oaspeti a Patriarhiei dar cum aici preturile s-au dublat si cum cazare gasesti acum la tot pasul vom alege pe viitor Hotelul-Restaurant Magic la care, cu acelasi pret ca la maici, dar cu tot confortul, daca platesti si 40 lei pentru doua mese ai cazarea asigurata (cu rezervare din timp). Nu e de neglijat, mai ales ca aici se mananca foarte bine.

Dupa un urcus de  incalzire pe Valea Jepilor (mai bine zis “Valea Gunoaielor”) si coborare cu telecabina imi vine a doua zi  ideea stranie ca dupa  40 de ani sa facem Valea Comorilor. De aceasta vale, de Claie si de Peretele cu Flori de deasupra Branei lui Raducu ma leaga multe amintiri. In Peretele cu Flori am facut multe trasee in cadrul  Clubului Metalul cu  Vali, sotia mea (din pacate a murit de inima acum un an), cu fratele ei, Dinu T.,  un sportiv exceptional (si el a murit de inima, la 31 de ani) si cu un coleg de liceu cu care am pus cortul pe Valea Comorilor unde n-ai crede ca este si loc de cort (mai bine il puneam desupra Claii unde e mult loc). Pentru  acel coleg si pentru Dinu T. a fost primul traseu din viata lor.

In Claie am facut mai multe trasee dintre care si unul de 6B cu Dr. Prof. Ciprian Foias, primul si cred si ultimul dr. prof. care a facut Albastra. Deci, amintiri nenumarate.

In Alpi am facut in fiecare  an in ultima vreme trasee mai grele (si mai periculoase) dar acolo ai scari si sarme la orice loc periculos. Poti face  un perete de 1000m unde e fixat un cablu de jos pana sus daca ai casca si te asiguri permanent cu 2 carabiniere.

Cu Vali am fost de mai multe ori pe Valea Comorilor Claii din motive practice: e cea mai scurta si dupa doua saritori grele valea e usoara. In plus iesirea e cea mai apropiata de Valea Jepilor prin Brana lui Raducu.

Din pacate, de data asta, pregatirea a fost, cum zic alpinistii, cam “la plezneala”. N-am avut coarda sau macar o cordelina, bocancii au fost cei mai prosti din cele 8 perechi pe care ii am si in plus am mers cu pantaloni scurti. Apa am avut dar cum fiul meu zice ca dupa o ora trebuie sa bei ½  litru (exagereaza) iar tura a durat aproape 12 ore (cu popasurile de rigoare) ar fi trebuit sa bem cate 6 litri de apa, cam mult de carat!

Intrarea in Valea Comorilor (din Drumul Schiel)  e usor de gasit. Dinu, in forma buna si cu 10 ani mai tanar, prefera  uneori variantele mai dificile, chiar pe firul vaii. Ajungem la ramificatie si o luam conform obiceiului la dreapta, pe Comorile Claii. Surpriza,  prima saritoare semnificativa, trecuta usor acum 40 de ani, ne pune mari probleme. Incercam mai multe variante dar saritoarea ne invinge si renuntam. Inapoi la ramificatie dupa mai mult de o ora pierduta la saritoare (cam mult) si incercam pe valea din stanga (Comorile Branei). Pentru mine cred ca era necunoscuta pentru Dinu sigur. Surpriza, de data aceasta placuta, valea se poate face. Multe saritori, spre deosebire de Valea Comorile Claii, dar unele se pot ocoli. Descrierea vailor au facut-o altii deci nu o mai repet. Ca dupa 40 de ani (si apropiindu-ma de 80) sa fac ramonaj si catarare este  o mare satisfactie.

Plin de zgarieturi (pansaplastul turcesc nu tine) pe care se pun milioane de muste alpine (mai jos au disparut) ajungem in Brana lui Raducu; Dinu propune varianta  spre stanga, spre Schiel. Eu as fi vrut spre Valea Jepilor dar cum spre Schiel nu fusesem decat o data (mi-am reaminit pe drum) am ales varianta lui.

Ajungem intr-o vale (se pare Urlatoarea Mica) unde brana are o intrerupere  si cum nu e sigur cum continua drumul Dinu scoate documentatia (el a fost ‘’responsabilul’’ cu documentatia) si zice: “daca mergem la vale cca 50 m gasim trecerea spre Schiel”. Zis si facut. Putin nesiguri cobaram si in fine gasim continuarea  potecii. Drumul pe Schiel in ceea ce priveste curatenia e la concurenta cu Valea Jepilor.

Datorita scurtaturilor facute pe poteca de catre turistii care au rupt-o  periculos in unele locuri  drumul e mai greu ca pe Valea Jepilor. In fine trecem din nou pe la intrarea pe valea Comorilor si apoi ajungem incet-incet dar sigur in Busteni. Desi era relativ devreme telecabina nu mai circula

Ne-am oprit la primul birt din apropiere de statia telecabinei si am baut doua beri  Ursus (eu), una singura Dinu, care au mers de minune cu cate o portie de mititei deliciosi.

Acum stiu din nou cum trebuie sa fii echipat pe o vale alpina. La 80 de ani voi alege fie iesirea in sus pe vale fie iesirea pe valcelul din Peretele cu Flori si odata ajuns pe platou voi cobori cu cabina (vom trai si vom vedea!).

P. S. Dinu mi-a trimis un link de 40 de pagini cu descrierea Vaii Comorilor facuta de o echipa in luna martie. I-am scris lui Dinu ca valea trebuie facuta iarna (dupa sezonul avalanselor); am fost odata pe Rapa Zapezii si era zapada de jos pana sus - nici urma de saritori!

Comentariu

Teodor Nitu, Luni, 21 Nov 2011, 9:17 Felicitari si la cat mai multe. un exemplu demn de urmat. Sa speram ca si noi, cei mai tineri vom egala aceasta perfomanta.

Comentarii pentru acest articol