Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Daniela Ursu in de-ale lui Daniela Ursu

             De ani de zile pândesc apele scăzute ale lacului Izvorul Muntelui, doar-doar voi vedea ruinele Catedralei din Hangu, dar niciodată n-am crezut că voi avea ocazia - și după jumătatea lunii martie - să pot traversa lacul de la un mal la altul și tot pe banchiză să ajung până la ele…


                   Trecuse un an secetos, iar iarna venise mai târziu. Văzusem de multe ori lacul înghețat, dar cel mai târziu până pe 15 februarie și de aceea nu mă așteptam că și în luna martie să-l găsesc imaculat de alb. Îmi ajunsese la urechi că și ruinele bisericii dinamitate au ieșit la suprafață - poate cel mai mult vizibile după cei 50 de ani în care au fost acoperite cu apă. Au tulburat întâia oară liniștea hanganilor în vara anului 1977 când au apărut ca o insulă înconjurată de marea dintre munți. Atunci localnicii au ajuns cu barca până la ele, iar câțiva dintre ei - împătimiți pescari, cu care și astăzi m-am întâlnit pentru a le asculta poveștile - pășind pe ruine în liniștea-le caracteristică, au pescuit de-acolo. Ruinele au mai ieșit la suprafață la începutul anilor 2000 dar pentru puțin timp. Cei ce locuiesc în zonă mi-au mărturisit că le-au mai văzut iarna, pe când lacul era înghețat, dar niciodată atât de mult încât să se poată păși pe gheață până la ele.

                   Am ajuns pe malul lacului puțin după ora 8 a dimineții de 18 martie 2012. Soarele era deja prea sus, lacul se vedea înghețat bocnă și din Potoci și din curba de la Ruginești. Ceahlăul - învăluit într-o intensă lumină albă, prea puternică lumină pentru fotografi pretențioși, fie ei dotați și cu mama polarizatoarelor - îmi veghea de la distanță pașii. Sincer, nici nu știam unde sunt localizate ruinele. Logic, le-am bănuit a fi după Șesul de odinioară al Hangului, deci mai la nord de satul Buhalnița, spre Poiana Teiului, în mijlocul lacului, în locul numit cu mândrie de localnici Țara Hangului. Le-am văzut de la distanță, printre case și crengile copacilor ce-și așteptau mugurii, imediat după intrarea în satul Grozăvești, căutând rapid un unghi cu vizibilitate bună pentru obiectivul 70-300 mm. Mi-am continuat drumul până în centrul comunei Hangu, înainte de curba spre stânga, gândind că de la marginea golfului le voi vedea și fotografia din față.


                   Golful, aproape scăzut, nu prezența niciun pericol. Eram în Gura Hangului, loc numit astfel pentru că aici apele pârăului Hangu se vărsau în Bistriță. Am coborât o mică porțiune împădurită până spre malurile secate. În această zonă umbrită la orele dimineții, deși gheața îmi încetinea înaintarea, nu-mi doream să văd și să simt că intenționează să-și schimbe starea de agregare. Am parcurs astfel din marginea golfului perpendicular spre mijlocul lacului de acumulare circa 2 km. Pierdeam Ceahlăul din priviri, culmile din fața mea îl obturau și îmi părea, cu fiecare pas făcut, cum coboram centrimetri buni. Privite de aici, ruinele erau în larg, dar spre malul stâng al golfului și nu în centru - așa cum mi le imaginasem timp de 20 de ani. Dincolo de acest mal eram deja încojurată de marea albă. În largul ei localnici răbdători pescuiau bibani la copcă.


                    Mă mai despărțeau de ei și de ruine o limbă de uscat și o întindere orbitoare de gheață. Mi-am spus că acolo trebuie să ajung și eu, că - dacă pe pescari i-a ținut - n-oi fi tocmai eu cea mai solidă dintre pământeni… 

                    Tulburătoare și emoționantă a fost apropierea de ruine… 


                   Blocuri de beton sfărmate în cele 7 zile de dinamitări, șine contorsionate de explozii, bucăți mici din biserica mare împrăștiate și încastrate acum în gheață…


                   Un loc sfințit încă din anul 1921, un loc în care s-a născut ”blestemul de la Hangu”, căci ”Bine nu poate fi când dărâmi o biserică”… Dar despre truda de 30 ani pentru ridicarea acestei Catedrale și despre efortul de-o săptămână pentru distrugerea ei vă voi povesti în cuvinte și imagini într-un alt articol.

                   M-am închinat altarului ei dinamitat, cerându-i iertare pentru prezența mea, permisiunea de a fotografia și răgazul de a mai rămâne în preajma-i.

                  Am traversat înapoi banchiza și spre prânz m-am îndreptat către fâșia de uscat situată ca și o prelungire a extremității stângi a golfului. Pământul semiînghețat era închis la culoare, mâlos, cu miros pregnant și încă mai păstra urmele pe care nici trecutul, nici apa nu le-au putut șterge. Pietrele ce poate-au fost cândva o temelie de casă sau o-ntăritură a drumului ce ducea la catedrală ascundeau sub ele ”cheia împărăției” cu care-avem să deschid poarta pe care-o căutasem atâția ani. 


                    La marginea fâșiei de uscat - capcană de mâl lipicios - martori tăcuți, m-au întâmpinat trunchiurile copacilor ce-odinioară țineau de umbră mormintelor din micul cimitir de lângă biserică, tăiate probabil atunci la strămutare, cu beschia. Doar rădăcinile le-au rămas înfipte în pământul strămoșesc, căci dorul de lumină și de aer și l-au înecat în lacrimi, atât de multe lacrimi încât ele le-au acoperit până s-au li s-au contopit cu apele lacului.



                    Am început să urc spre zona împădurită, pe malul pietruit până la care ajungeau cândva apele lacului, gândind că de sus voi avea în cadru atât Ceahlăul cât și ruinele catedralei. Mă înșelasem, muntele era dincolo de culmea de pe malul vestic al lacului. Spre exemplificare, am apelat iarăși la una din aerofotografiile realizate de Puiu Zaharia, pe care cu amabilitatea mi le-a pus la dispoziție la realizarea acestui articol și pentru care îi mulțumesc și pe acestă cale.


                    Era cam 12 jumătate când un sunet înfiorător a trecut cu viteză peste marea înghețată. Îmi părea foarte cunoscut, căci fiind cu gândul la Ceahlău, am asociat rapid ecoul cu o avalanșă, pornită de undeva de la poalele muntelui deși nu-i vedeam urmele.

                   Se încălzise destul de mult, dar mai aveam timp și gheață de străbătut până la cealaltă extremitate a golfului Hangu, malul dinspre satul Chirițeni. Văzusem două bărci încorsetate în gheață care parcă mă așteptau să le pozez, dar în același timp vroiam să fotografiez ruinele și din acest unghi, chiar dacă o făceam în contre-jour. 


                   Ochiurile de apă creșteau în suprafață și erau din ce în ce mai dese. Pe măsură ce înaintam spre malul opus, pe-alocuri gheața era mai subțire și sub ea se vedea ”pământ”. N-am stat pe gânduri să-l testez, căci mi-am dat seama că nu poate fi decât capcana unei alte fâșii mlăștinoase de teren. Așa că am preferat să pășesc pe gheața pe sub care se vedea verde-albastru deși știam că acolo e apă și nu altceva.


                   Pe la jumătatea drumului ce mi-l propusesem, în jurul orei 14: 20, am auzit același sunet înspăimântător, parcă de o intensitate mai mare, venind dinspre NNV, trecând prin mine, pe lângă mine și longitudinal pe firul lacului spre sud. A fost zgomotul care m-a trezit, căci de-o a doua ”avalanșă” nu mai putea fi vorba. Era urletul zăporului de gheață format înspre nord sau trosniturile banchizei pe care mă plimbam de mai bine de 6 ore…

                  Mi-am luat rămas-bun de la ruine, de la pescari și de la lac, iar orele 16 m-au găsit deja pe pământ sigur, pregătindu-mi întoarcerea spre casă. Am privit continuu dincolo de umărul medrept, spre ruine, dându-mi seamă că ele era vizibile și din satele Ruginești, Izvorul Alb, până la curba de la Dealul Bisericii din Potoci. Lacul înghețat pe care l-am fotografiat dimineață era acum aproape albastru. Curând zăpezile de pe dealuri se vor topi și ele și apele lor își vor croi drum spre lac. Chiar dacă este atât de scăzut cu siguranță ruinele vor fi iarăși acoperite. Sau dacă seceta încă ne va mai răni, la vară ele vor ieși din nou la suprafață.

                 Poate fiecare dintre noi va avea ocazia se le vadă. Poate și mie această șansă îmi va mai surâde. Dar cine știe dacă voi mai ajunge atât de-aproape de ele încât le ating și lor să mă închin așa cum numai o dată- viață îți este dat să fie…



Autor: Daniela Ursu
Vizualizări: 7584, Ultima actualizare: Sâmbătă, 31 Mar 2012


Comentariu
Viorel Borteş Viorel Borteş, Vineri, 6 Apr 2012, 19:49

De mult n-am mai citit ceva atât de frumos! Bravo pentru ce-ai avut ocazia să vezi de atât de aproape! Noroc cu atât de secetoasa toamnă trecută!

Daniela Ursu Daniela Ursu, Luni, 9 Apr 2012, 7:09

Cei care din curiozitate, din interes sau din respect pentru acel trecut ar dori să vadă ruinile Catedralei dinamitate din Hangu, am inserat aici http://eusuntdaniela.ro/patima-catedralei-de-la-hangu/ o serie de fotografii. Sper curând, să mai adaug și altele.
Vă mulțumesc!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii