Grandoarea Clipei - inconsistenta sentimenului iubirii de sine

Si ne urcam in autobuzul ce duce spre Aosta, avand rezervarea pentru Courmayeur – Chamonix, desi nu ne-a folosit, caci in autogara la Courmayeur am prins un autocar mai repede, ajungand in Chamonix la fix cat sa prindem trenul spre Saint Gervais– Le Faiet, unde am ajuns snur. De aici am luat Tramvaiul spre Nid d’Aigle si de acolo, la pas spre Tette Rousse. 

Din nou rucsacii ne rupeau. Mai aud si gluma nostima a unui pusti pus pe sotii, care ne-a strigat glumet «sherpa, sherpa, nu fortati totul azi, mai lasati si pe maine!» Ina vede in stanga o carare ce ducea la un mic refugiu, propunand sa ramanem acolo peste noapte. «Nu raman in troashca aia nici mort» am replicat eu, apoi inmuind tonul, am argumentat ca ar fi prea mult pentru a doua zi sa urcam de acolo pana la Refugiul Gouter, argument care a adus resemnarea pe mutrisoara nostima a Inei. Ajungem destul de tarziu la Tette Rousse si facem repede cazarea. Inainte de a intra in refugiu, arunc o ultima privire spre refugiul de la Gouter. Banuiam ce ne asteapta a doua zi.

Tabara de corturi de la Tette Rousse

A doua zi, dimineata devreme, Ina socoteste ca urcarea pe Gouter si apoi pe varf ar fi prea mult pentru ea. Nici n-am incurajat-o, nici n-am descurajat-o in asemenea hotarare. Ma bucuram ca hotarase sa ramana jos, unde era in siguranta, caci viitoarele evenimente ar fi ingreunat situatia ei. Am refacut rucsacul, ne-am imbratisat si apoi am luat-o spre varf. O sa vi se para straniu cum cineva poate sa faca de doua ori aceeasi greseala dar si de data asta am uitat hamul. Ce-i drept, nici nu-mi trebuia daca nu ma legam in coarda cu cineva…insa a venit momentul Grand Couloir, unde mi-ar fi placut sa ma asigur in coarda aceea…

 Traseul de urcare spre Gouter

Mai sus pe traseu m-am imprietenit cu doi nemti, cei doi Bastien (Sebastien Greven si Sebastien Greul), cum singuri isi ziceau, si din doua anouri si-o bucla mi-au incropit un dispozitiv de asigurare in sufele de mai sus. Ei urcau pe acolo asigurati in dispozitive asemenatoare celor cu care se urca pe via feratta. Mi s-a parut usor excesiv dar mi-am zis ca nu e cazul s-o fac pe desteptul si nu am refuzat ajutorul lor, mai mult din dorinta de a castiga o prietenie. Si ne-am imprietenit. Urcarea pana la Gouter e placuta, pasajele mai tehnice sunt asigurate cu sufe si totul a fost o armonie. Ajungem la Gouter toti trei si ne dam seama ca un pat acolo, pe rezervare, e un privilegiu mai rar ca unul la Hotel Ritz, pe riviera. Asa ca ne pregatim sa prindem un loc la «peluza»;). Dar seara s-a starnit un vant naprasnic si asta a schimbat planurile la multi!

Sebastien Greven

Sebastien Greul

Ne trezim la 3 noaptea, dupa tipic, in toiul a oarescare pregatiri. Era vant puternic si ceata. Dar vantul era un argument ce a covarsit dorinta multora. Adevarul e ca nu stiam ce sa fac. As fi urcat cu noii mei amici, caci oferta lor era generoasa (sa-mi las sacul, neoprenul si ce consider ca-i in plus la cortul unor prieteni de-ai lor, ce erau mai sus, deasupra Guter-ului) dar simteam ca-mi fortez norocul… M-am lipit de un batranel francez care se pare ca stia mai multe… M-a sfatuit domol sa mai astept, caci vantul poate sta pana la cinci si la ora 10 o sa fim cu totii pe varf, argumentand ca echipa polonezilor s-au dus cu totii inapoi la culcare, asteptand indreptarea vremii, caci muntele ramane acolo dar viata noastra e mai importanta. Sfatul batranelului mi s-a parut intelept si astfel am urat succes celor doi Bastien.

Apoi am inceput sa fac planuri, sa urc la 9, sa urc la 10, sa urc la 12. Vantul insa n-a stat toata ziua. Atunci am socotit ca e cazul sa schimb planul, aseptand la Gouter schimbarea vremii. Am trimis mesaj Inei, rugand-o sa gaseasca pe cineva care urca la Gouter si sa-mi trimita hamul si tot ce aveam pentru asigurare si sa gaseasca un aranjament financiar, caci urma sa raman fara bani la Guter. Din fericire, Ina a descurcat tot ce gresisem eu. A gasit un domn, ghid la Saint Gervais, prin care mi-a trimis hamul, domnul Pierre Perry care, culmea, n-a acceptat ca rasplata ca mi-a carat hamul si toate cele de la Tette Rousse la Tette Gouter decat o oranjada, si a reusit un aranjament financiar, sa plateasca la Tette Rousse tot ceea ce eu cheltuiam la Tette Gouter, intelegerea fiind facuta telefonic chiar intre cei doi gardieni de la refugii. Apoi a urmat o lunga asteptare a celei de-a doua zile, asteptare pe parcursul careia mi-am dat seama ca daca se prelungeste, nu voi mai avea entuziasmul unui start spre varf, caci forma mea, mai ales emotionala, scadea odata cu trecerea timpului. Frigul, foamea, oboseala dar mai ales gandurile ma aduceau la o tensiune greu de indurat. Ina era jos si deja trecea prin momente groaznice, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, caci unul sau doi cazusera de pe traseul spre Gouter, incercand sa ajunga la refugiu, plecand de le Tette Rousse de cu noapte, la frontala, dintre care unul avea o geaca rosie (ca a mea) si nu stia daca sunt eu sau nu, caci crezuse ca am renuntat la varf si cobor sau mai stiu eu ce a fost in mintea ei! Ar fi fost simplu sa vorbim la telefon dar eu il aveam inchis si abia la 12, cand ne-am sfatuit sa mai stau o zi la Gouter, incercand sa prind vremea buna pentru varf, sufletul ei s-a linisit despre drama celor cazuti de pe Gouter, cautati cu elicopterul si negasiti nici dupa 2 ore.

Rand pe rand, s-au intors toti cei care plecasera spre varf, primii prietenii mei nemtii, apoi italienii, spaniolii, ultimii intorcandu-se polonii, ce plecasera pe la 8 spre varf. Apucasera sa ajunga pana la refugiul Vallot, tot sperand la indreptarea vremii.

Nu stiu cum mi-a dat prin cap ca trebuie sa «supravietuiesc» situatiei, asa ca am trecut la un plan de austeritate:). Am mancat f.putin in ziua aia, am vegetat, am baut multe lichide….si da, am fumat o tigara. Asteptarea ma apasa de la o ora la alta. Dupa-amiaza, toti cei care erau la Gouter, au prins o fereastra si au coborat si cum stateam eu prin refugiu, incercand sa ma gandesc numai la lucruri bune, mi s-a parut ca aud vorbindu-se romaneste. Si asa si era. In refugiu ramasesera un sas ce crescuse in Romania, Vili Shuster si un pusti de 16 ani, Catalin Vasilescu. Asa ca tensiunea asteptarii s-a ascuns undeva in sufletul meu, in asteptare…Vili mi-a propus sa ma leg cu ei in coarda si-n ideea de al proteja mai bine pe pusti. Deobicei sunt neincrezator fata de semeni (defect profesional) si probabil ca as fi refuzat politicos propunerea. Oricum, am fost reticent sa ma leg in coarda cu doi tipi pe care-i cunoscusem la Gouter iar Catalin nici nu pusese vreodata coltari in picioare. M-am gandit mult ce sa fac! Pustiul nu era responsabilitatea mea! Dar cand mi-a propus, Vili m-a privit in ochi, simtind ca asteapta de la mine sa nu-l umilesc si sa-l fac sa ma roage. Iar experienta lui era bogata, prezumand ca spunea adevarul, caci nu vad de ce ar fi tentat cineva sa fabuleze, in mijlocul maretiei care este Mont Blancul?! Dealtfel pustiul s-a descurcat admirabil pe tot traseul si nu m-a mai tensionat grija lui. Dupa Petite Bosse chiar am intrat in starea aceea de liniste, lasandu-mi sufletul sa alerge liber prin noapte, in cautarea Clipei… ce avea sa vina odata cu zorile. Doamne, ce sublima a fost acea Clipa! Cu siguranta, nu o voi uita cat voi trai!

Si a venit cina, a venit somnul si ora la care sufletele se subtiaza, inima bate mai tare, sa iasa din piept (ce-as mai fi fumat o tigara!), cauti febril sa fii eficient. Era ora 2 noaptea si la Gouter se servea micul dejun! N-am mancat nimic, nu pentru ca aveam emotii, ci pentru ca micul dejun la Gouter poate foarte bine sa fie inlocuit de-o ciocolata si-o cafea. Si ne-am legat in coarda, Vili in fata, pustiul la mijloc si eu in spate, pornind catre varf. Se vedeau in noaptea Mont Blancului frontalele celor ce-si fixasera in plan sa faca varful, in noaptea in care inca vantul mai batea un pic, era ceata si frig.

Mi-a placut acest moment de inceput. Eram in job. La Refugiul Vallot ne-am oprit sa ne schimbam gecile si eu mi-am pus geaca de puf de la Millet. Din acel moment, pentru mine Mont Blancul chiar a devenit o placere. Tin minte ca atat de bine imi facea caldura molateca a gecii, ca mai ca-mi venea sa ma duc s-o mai platesc odata cand ajung in tara:). Pe Grand Bosse Vili a acelerat un pic ritmul, probabil ca (virgula) Catalin sa se implice in ritm si sa nu aiba emotii la trecerea prin acea portiune a traseului, avand ocazia sa gust din senzatia de a-ti exploda plamanii si sa aman pe la intoarcere placerea suava a fricii:).

Am ajuns pe varf odata cu zorile… Nu ma misca nici un simtamant! Ma uitam doar socat la frumusetile din jur. N-am mai vazut niciodata ceva atat de frumos! Tin minte ca mi-a luat ceva vreme sa-mi revin din grandoarea peisajului si sa-l iau ca atare! Am facut poze, am mancat ceva ciocolata si am luat-o rapid inapoi spre Gouter, caci lumea se aduna pe varf si mai voiau si altii sa faca poze…

Villi Shuster, Catalin Vasilescu si io

De data asta eram legati in coarda eu primul, Catalin in mijloc si Vili ultimul si am avut ocazia sa iau in priviri toate minunatiile care se perindau in fata ochilor. Am ajuns si pe Grand Bosse, infrigurat ca ar fi cineva deja acolo, trebuind sa asteptam, caci de ocolit, eu unul, nu eram interesat.

Am ajuns la Gouter, am mancat ceva si am incercat sa ma odihnesc, Vili si Catalin plecand mai repede, dupa care am coborat la Tette Rousse. Interesant, as putea zice, de coborat de la Gouter la Tette Rousse, mai ales ca este mult de descatarat. Si parca nu se mai termina… La Grand Couloir, surpriza mare. Ma tot uitam prostit la noua sufa de otel. Puteam sa jur ca acolo fusese o coarda. O tineam bine minte… Era galbena, cu dungi verzi, subtiri, usor elastica. Pe partea ailalta, doi tipi «pontau». Mi-am adus aminte de povestea cu alea doua capre ce s-au intalnit pe pod. Efectiv, tipii stateau si se uitau, ba la la mine, ba in sus. Mi-a trecut prin cap, inciudat, ca poate au pus astia autobuz, cu statia fix la Grand Couloir, ca parca prea asteptau sfidand trecerea timpului! Numai ce vad ca unul din ei trece portiunea si vine la mine. Ii fac loc, fara sa-i vand secretul ca nu sunt nemuritor si daca facea asta acum ceva vreme, mi-ar fi fost mai simpatic. Dar omul avea chef de vorba. Ma intreaba de unde sunt, daca am fost pe varf, dupa care imi spune ca a fost o avalansa de pietre si coarda a fost smulsa fiind montata o sufa metalica, insa nu e bine de trecut pe directia sufei, fiind morene, ci mai sus….si daca vrea sa-mi duca el rucsacul pe partea cealalta si sa ma tin dupa el, fiind ghid montan in Slovenia. Cred c-am facut cea mai mirata fata posibil pentru ca tipul a parut incurcat… Ca sa fiu sigur, l-am mai intrebat si eu, ca mi-am zis ca poate am inteles eu ca dracu! Si omul imi confirma cu zambetul pe buze. Am dat imediat rucsacul jos, cu o voiciune pe care nu mi le cunosteam, mormaind de ce nu mi-a pus intrebarea asta desteapta, vreunul, inca de la Gouter?! Si trec cu ghidul meu pe partea cealalta…Intr-un final am ajuns la Tette Rousse. Ina facuse cazarea pentru amandoi, asa ca am mancat si ne-am culcat rapid. Eu unul, picam de oboseala, cerand-mi insa, sa se uite si ea pe pozele de pe Mont Blanc.

Saint Gervais

A doua zi cu tramvaiul pana in Le Faiet. Printr-un concurs de imprejurari am ajuns sa ne imprietenim cu o tanara frantuzoiaca care ne-a dus la Camping les Illes, poate cel mai tare camping (7, 5 euro de persoana si 5 euro cortul/ zi) in care m-am perindat vreodata, la malul unui lac maricel, avand n fata imaginea Mont Blancului, in toata splendoarea lui, in stanga un lant de munti, Lachete des Varance, cu varful «Le Colonel» si-n spate un alt lant muntos - Quatre Tettes.

Lachete de Varance cu varful "Le Colonel"

Campingul Les Illes

Asa ca trei zile am stat la plaja si inot. Pornind spre Passy, pentru mici cumparaturi, am ajuns si-n Chamonix:). Acolo, vanzoleala mare, frate ! Turisti, in vazduh parapantisti, pe pereti si alipinisti, in viteza automobilisti, cu zgomt, motociclisti, ATV-isti, in fata avangardisti, in spate, post modernisti, un japonez si-o japoneza ce mergeau ca pe simeza, un chinez c-o maioneza si-un negru c-o poloneza, toti ierea la Chamonix, cumparand la mare fix, amintiri si suveniruri, saluri, betele de schiuri, vinuri scumpe si parfumuri, se mai si trageau la fumuri, doamne sobre, papusele sa-ti ramana ochii-n ele! Concluzie: mie nu mi-a placut la Chamonix. Nu mi-a placut mai ales aerul de afacere a intregii zone. Am baut si noi cate o bere, eu mai mult cu dorinta de a ne intoarce in raiul pe care abia il decoperisem. Dupa 3 zile de sedere, in care am si biciclit prin zona, Ina a propus sa vizitam castelele de pe Valea Aosta, dar pentru asta a propus 3 zile, iar eu ma lipisem cu sufletul de acele locuri si cu greu m-am dat urnit!