Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Climbing and Escalade - Dan Vasilescu

Bookmark and Share

Dan Vasilescu

          Un interviu cu Dan Vasilescu intenţionam să fac de mai mult timp, dar nu ştiu cum s-a tot brodit în ultima perioadă, că n-am reuşit să ne întâlnim la un pahar de vorbă. În sfârşit, cu ocazia unui drum în Bucureşti am reuşit să ne întâlnim undeva în Titan, la sediul firmei "Alpin Expert".

Cu un castron de struguri în faţă, am pus reportofonul pe masă şi i-am dat drumul.

-Tot timpul am avut impresia că sunteţi bucureştean get - beget...

-    Nu, eu sunt născut în judeţul Braşov, lângă Rupea şi am locuit mult timp în Ardeal, pe la Oradea, Baia

Mare, mai apoi am stat în Brăila şi în cele din urmă am ajuns la Bucureşti, în clasa a VIII - a. Taică-meu a fost grănicer şi se tot plimba prin ţară cu serviciul. Şcoala profesională şi toate studiile le-am făcut în capitală. Am fost coleg de clasă cu Săndulescu...

-         Cum şi în ce context v-aţi apucat de alpinism?

-         Am început când eram muncitor la "23 August", împreună cu Dorel Şapira, la Clubul "Titanii". Dorel a fost cu ideea. Înainte de asta, mai fusesem cu el şi la orientare turistică vreo doi ani şi la gimnastică, sporturi care mi-au prins bine ulterior. Dorel era mai mare ca mine; acum locuieşte în Innsbruck.

Aveam vreo 17 ani şi împreună am mers în Piatra Mare, sus la Piatra Scrisă. Nu ştiu de ce ni s-a părut nouă mai la îndemână acolo. După Piatra Mare, am fost în Coştila şi am urcat "Roşculeţ". Mi-amintesc că atunci când noi am făcut "Roşculeţ",  alde Coliban, Rene şi Petrică Teacă făceau solo traseul. Asta prin 1963. Un an mai târziu, am urcat Albastra cu Coliban... Se poate spune deci, că am început destul de tare. Pe atunci mai întâi se făceau văile de abrupt, apoi intrai în pereţi. Noi am făcut exact invers. Cu "Titanii" am fost şi în campionat, în Retezat. Erau două grupe valorice: A şi B. Noi eram în B. Prima alpiniadă serioasă la care am participat a fost în Bicaz, în iunie. Erau vreo 165 de alpinişti. Tocmai atunci se făcuse premiera traseului "Faţa Mare" din Bardos şi am intrat vreo şapte echipe în traseu, una după alta. Ne-a plouat de sus până jos, iar vreo două echipe au şi rămas noapte prin perete. Dar secţia de alpinism "Titanii" n-a rezistat decât vreo trei ani, apoi după ce am plecat noi, s-a desfiinţat.

-         Pe cine aveaţi drept model în alpinism?

-         Când eram eu începător, l-am văzut ca model pe Emil Coliban. El începuse căţărarea cu un an înaintea mea şi eram aproximativ de aceeaşi vârstă. L-am cunoscut la refugiu, într-un context destul de ciudat. Antrenorul lui mi-a furat nişte carabiniere. Eu plecasem la căţărare şi îi lăsasem lui frate-meu în refugiu câteva carabiniere iar el când s-a sculat, nu le-a mai găsit. Până la urmă le-am găsit la PetreBogoiu, care le dăduse la alţii şi până la urmă duse au fost. Aşa m-am împrietenit cu Coliban şi gaşca lui: Rene, Dimache şi Petrică Teacă.. Ei erau un grup mai avansat... Cu ei am început să bat "HermannBuhl" în 1964. Aveam nişte pitoane şi nu ştiam ce să fac cu ele p-acolo, pe lângă refugiu. După aia am continuat traseul în toamnă cu Emil Fodorean, un tip din Focşani şi l-am terminat după ce am venit din armată, cu frate-meu, Doru. Pe frate-meu eu l-am tras spre alpinism şi împreună am bătut mai multe trasee.

          Atunci, în Coştila mai erau şi alţii, echipa lui Metalul (Titi Chiciorea, Sandu Stătescu), apăruse şi Nae Moldovan care tocmai a murit, mai erau şi cei tari de la "Armata", Chivu, Schenn... Duminică de duminică refugiul era plin de căţărători.

-         Ce echipament se folosea?

-         Era destul de prost, corzi de cânepă, carabiniere pompiereşti, nu se mergea cu cască sau ham nu, nici gând de aşa ceva! Iar când intrai în "Albastră" plecai la 3.30 de la refugiu, la 6.00 intrai în traseu şi ieşeai la 17.00 seara din perete. Cam ăsta era ritmul. Toate traseele lui Floricioiu sunt cunoscute pentru distanţele mari dintre pitoane. Aşa era şi "Albastra", dar de atunci s-au mai bătut multe pitoane în plus, multe dar proaste.

-    Se ştia în acea perioadă de activitatea CAR-ului interbelic?

-         Da, se ştia istoria căţărării,  care nu era  chiar aşa de vastă. Îi cunoşteam pe cei din Buşteni care fuseseră în CAR, iar după ce a ieşit Baticu din puşcărie chiar ne-am căţărat împreună, după cum scrie şi în cartea "Amintirile unui alpinist". Ceea ce am remarcat la Baticu, este că mergea pe stâncă fără să se ţină de pitoane şi nu folosea scăriţe. Asta după 17 ani de închisoare....se mai vedea urmele unui mare căţărător. Şi într-adevăr, a fost un mare căţărător! Şi Cristea era pe la refugiu, dar eu l-am prins deja ca antrenor. El era "concurenţa" noastră la Armata, avea două trei echipe în Campionat, iar noi eram studenţi...

-         Cum era organizat alpinismul?

-         De fapt, în acea perioadă erau 3 categorii de cluburi: militare, studenţeşti şi muncitoreşti. Cluburile sindicale sau studenţeşti nici nu se puteau compara cu cele militare, care  erau cele mai puternice şi nici măcar nu se mai băteau pentru titlu de campion, că n-avea nici un rost. Participau şi ele acolo, să ocupe un loc VIII - IX. Dinamo şi Armata Braşov erau un fel de profesionişti, de fapt chiar erau profesionişti. Nu făceau altceva decât se căţărau şi erau valori mari: Floricioiu, Irimia, Chivu, Karacsony, toţi erau foarte buni. În acea perioadă, alpinismul românesc era cu mult mai aproape de nivelul mondial decât este astăzi. Şi era şi normal, la câte trasee de gradul 5A - 6B se deschideau în premieră.

-         Apropo de premiere, cum este cu acele traseele "fantomă", date ca făcute dar inexistente în realitate?

-         Au fost nişte Campionate pe care eu nu le-am prins, la care numărul de trasee în premieră era punctat. Şi atunci, pentru  a câştiga, Armata a venit cu vreo 50 de premiere: unele pe bune dar făcute cam la repezeală, altele deloc. Iar când s-a dus echipa de omologare, cu o sticlă de vin la cabană s-a rezolvat problema. Dar au fost nişte excepţii şi nu o regulă.

          Un alt caz mai deosebit este în zona Postăvaru, care a fost închisă mult timp pentru aplicaţii militare. În acea perioadă, Armata a făcut câteva trasee de căţărare p-acolo de care nu prea s-a ştiut, iar când s-a deschis zona şi au ajuns şi căţărătorii"civili", au găsit traseele care n-aveau nici un nume şi normal că le-au redenumit ei. Aşa de exemplu, traseul care astăzi este cunoscut ca "Muchia Căprioarei"(4B) este de fapt "Muchia Vulturilor" (5A).

-         Să revenim la organizarea alpinismului românesc...

-         O alpiniadă faină a fost în 1969, la Plaiul Foii, cu 200 de participanţi. Adevărul este că atunci Federaţia deconta anumite cheltuieli în funcţie de performanţa clubului, adică erau nişte bani care ajungeau la sportivi, lucru care ulterior nu s-a mai făcut. Atunci ca şi acum, nu Federaţia trebuia să facă alpinism, ci cluburile afiliate. Federaţia însă, trebuia să asigure condiţiile pentru desfăşurarea concursurilor.

-         Mai activaţi la "Titanii"?

-         Nu, am plecat de acolo la puţin timp după ce-am venit din armată. Activam la IPGG, unde Nicolae  Dobre era preşedintele secţiei de alpinism. Mi-amintesc că, atunci când a ajuns în Caucaz, n-a putut să urce pe Elbrus şi era foarte decepţionat. Apoi, după ce IPGG-ul s-a mutat la Ploieşti, am stat vreun an în afară, după care am fost luaţi de "Universitatea".

-         Cum s-au deschis zonele de căţărare din Meridionali?

-         GheţieIoşca, când a făcut Meridionalii în iarna 1971 - 1972, mergând pe creastă, a văzut pereţii de departe, apoi vara următoare s-a dus să vadă despre ce este vorba. Abia apoi au venit şi ceilalţi: Tătulescu, Săndulescu...

-         Cum este cu râca asta dintre cluburile de alpinism, dintre alpiniştii din diferitele oraşe, cu discordia dintre alpiniştii români?

-         Păi chiar asta este şi principala temă pe care vreau s-o abordez în discuţia noastră. Una din caracteristicile românilor este că nu ne recunoaştem valorile, nu le apreciem...recunoştinţa asta, apropo de un articol de-al lui Aristide Buhoiu... Această repulsie a valorilor a fost şi este cea mai mare nenorocire a românilor. Dar nu numai acum. Brâncuşi, Enescu, Ţuculescu...

Aşa şi cu LeslieFucsko, de exemplu. Dacă rămânea în ţară, ajungea ca alţi alpinişti din generaţia lui, ca Ghiţă Pop sau Vizitiu. Buni în ţară, dar zero la nivel mondial, pentru că nu aveau posibilitatea să iasă. Abia afară românii s-au realizat şi au devenit cunoscuţi. Din această cauză, el şi alţii ca el, sunt revoltaţi împotriva alpiniadelor, împotriva situaţiei de la noi. Calitatea românului ne-a făcut rău, noi ne-am făcut siguri rău.

Mi-amintesc că soseau invitaţii la Federaţie şi dacă Floricioiu sau Mihăilescu nu puteau merge, atunci o aruncau la gunoi. Cearta dintre cluburile de alpinism a fost aceeaşi din întreaga societate. Nu este cu nimic mai prejos: dispute, mâncătorii... Cluburile primeau bani pentru performanţă. Care era atunci performanţa? Campionatul de Alpinism! Dacă nu luai titlul de campion, nu mai primeai bani la club anul viitor. De aceea era vital pentru Armata, Dinamo, să raporteze la finalul anului câte cupe şi titluri de campion au luat.

Râcă mare a fost între Armata şi Torpedo Zărneşti. Torpedo tot timpul pregătea alpinişti, care apoi ajungeau la Armata.

Cât despre ceea ce îl acuza Baticu pe Cristea, nu cred că era adevărat. Baticu era legionar şi nu chiar unul mic, iar acest lucru îl ştia toată lumea; iar atunci când s-au închis toţi legionarii, l-au luat şi pe el.

-         Cum s-a ajuns la interzicerea căţărării solitare?

-         A fost o perioadă în care s-au petrecut multe accidente mortale. Ion Barbu în Coştila, apoi oamenii lui Noaghiu în Fisura Neagră din Bicaz, Grădinaru care a căzut din poteca spre circuri... Chiar şi acum, un accident într-un club sportiv dă peste cap toată activitatea organizaţiei. Vine procuratura care anchetează cazul etc. Atunci s-a interzis căţărarea solitară.  Dar erau mulţi care făceau acest lucru, neoficial. În alte ţări, Cehoslovacia de exemplu, căţărarea solitară era o probă pentru cei care vroiau să meargă în Himalya. În 1982 - 1983 când soţia lui Dinu Răducu a murit de hipotermie pe Seaca Caraimanului, mi-amintesc că a  fost un scandal monstru.

-         Politicul era implicat în mişcarea alpină din ţară?

-         Sută la sută! Nu puteai face un pas, că totul era cenzurat. Nu puteai să ieşi din ţară, nici măcar la ruşi. Balcaniade? Doamne fereşte! Nici la Federaţie, n-aveai cum să pătrunzi în Biroul Federal. Era o Comisie Tehnică de alpinism, unde puterea era la Armata şi Dinamo, adică Floricioiu şi Cristea sau mai târziu Schenn.

          Politic, au avut mulţi de suferit, adică toate vârfurile mişcării alpine din ţară. Chiar dacă erai bun, n-aveai nici o şansă să ajungi în Himalaya. Păi cine era ales preşedintele Federaţiei? Unul dintre generalii militari sau alte persoane de acest gen. Unul a fost Vasile Dragomir, şeful tipografiei militare, bun tipograf dar atât. La una din şedinţele Federaţiei, a spus unul: "tovarăşi, noi trebuie să ne afiliem la UIAA!" La care Dragomir: "şi ce câştigăm noi la faza asta?" A doua oară era clar că nu puteai să ridici aceeaşi problemă. Nu puteai face nimic.

          La un moment dat, Emil Coliban şi alţi câţiva, au făcut un Memoriu la Federaţie, în legătură cu competiţia în alpinism, grupul lor fiind împotriva sistemului competiţional. Vroiau să demonstreze că alpinismul nu este un sport şi doreau să aibă libertatea de a ieşi peste hotare.

-         Şi ce s-a întâmplat?

-         Federaţia nu a dat nici un răspuns. Pur şi simplu i-a dat afară din Federaţie, i-a exclus pe toţi, mai ales pe Emil care era capul răutăţilor. Ei aveau dreptate, dar nu în acea situaţie ci în altă conjunctură politică. De fapt, au fost excluşi parţial, Taina continuând să concureze...

-         Şi totuşi cum de în alte ţări vecine cu aceeaşi situaţie politică s-au făcut ieşiri în Himalaya? Cehoslovacii, polonezii, yugoslavii, ruşii, ungurii...toţi au realizări la nivel internaţional, numai noi nu!

-         La noi alpinismul nu a avut tradiţie ca în alte părţi. Câţi căţărători au fost înainte de război, 100? Niciodată nu am avut forţă să ne impunem, ca de altfel şi acum. În plus, tot timpul s-au pus strâmbe...moşuCristea, Schenn Matei, Alexandru Floricioiu, alpinişti de mare valoare alpină dar care totuşi au fost plini de egoism. La valoarea  pe care a avut-o Floricioiu, ar fi putut face mult mai multe pentru mişcarea alpină. Când a venit invitaţia pentru Pamir, de fapt a fost invitat lotul României. Floricioiu a luat invitaţia şi a trecut-o pe numele lui Dinamo, care a şi plecat împreună cu alţi câţiva.

          Începând cu memoriul lui Coliban, au fost multe răzvrătiri împotriva Federaţiei şi nu numai cu alpinişti bucureşteni, dar fără vreun succes. În Federaţie erau mulţi securişti, iar unii chiar cu grad.

-         Şi totuşi s-au făcut câteva ascensiuni de valoare p-afară!

-         Coliban a avut posibilităţi mari, ca şi Taina care era fiica lui Andrei Duţescu. Ceauşescu făceau engleza cu el... Taina şi-a dat doctoratul în Statele Unite; Viorel Nicolaescu a făcut medicina în Anglia, Iosif Gheţie... Toţi erau oameni cu bani şi relaţii. Pe când noi ceilalţi, n-aveam nici mâncare şi nici bani. Un om normal, fără relaţii, n-ar fi avut nici o şansă să iasă din ţară, numai eventual la diferite manifestări sportive, cum am şi fost de altfel, în Bulgaria şi Slovacia. Era aproape la limita imposibilului de plecat din ţară.

În GurjaHimal, de exemplu, s-a profitat de Anul Internaţional al Tineretului şi cu sprijinul lui Cornel Coman, a lui Nicolae Dimache, cu UTC-ul, cu SECU (securiştii, că erau mai mulţi) s-a ieşit până la urmă.

-         Aţi vorbit de Viorel Nicolaescu şi mi-am amintit de traseele lui faimoase: Inominata, Scorpionul, Poseidonul...

-         Viorel era nepotul ministrului sănătăţii din acea perioadă şi a avut alte posibilităţi financiare. Toate premierele lui s-au făcut în afara sistemului organizat. El îşi plătea secunzii, aducea mâncare, fete... În acelaşi timp era un tip care se antrena foarte serios.

-         Cam de când au început să fugă căţărătorii din ţară?

-         Imediat după război. Cred că Gheorghe Enache "Ceaca" a fost printre primii. La început se fugea mai greu, apoi s-a mai relaxat situaţia. Pe mine nu m-a prea tentat  să fug din ţară. Apoi, când într-adevăr se putea fugi mai lejer, eram prea bătrân pentru asta.

Când eşti un tip deosebit, cum a fost CiprianFoiaş - unul din grupul de matematicieni alpinişti din care a făcut parte şi Igor Popovici - este normal să pleci din ţară, lucru valabil şi în ziua de azi.

-         Cum vedeţi situaţia mişcării alpine din prezent?

-         Nivelul alpinismului românesc a scăzut foarte mult după 1989. Mulţi zic că Emil Coliban a distrus mişcarea de la noi, desfiinţând Campionatul de Alpinism. Dar nu asta-i partea rea, căci ş-aşa cred că se desfiinţa singur. Partea rea este că nu s-a înlocuit cu nimic iar acum, nu se mai face alpinism nici pe plan intern şi nici extern.

          Eu ar trebui să fiu cel mai mare duşman al Federaţiei, pentru că mi-a făcut multe greutăţi, dar nu găsesc alte soluţii. Este uşor să demolezi ceva fără să pui nimic în loc. Federaţia face performanţă sportivă. Acest lucru trebuie înţeles de toată lumea şi nu trebuie confundat alpinismul de plăcere cu performanţa sportivă. Deci, antrenorul este cheia. Iar noi nu avem un colegiu de antrenori, care este vital! Nu poţi să faci performanţă dacă nu ai antrenori. N-avem specialişti, dar n-avem nici bani. Dacă am avea bani însă, n-am avea specialişti. Una din chestiile pe care i le reproşez lui Floricioiu, este că el a terminat EFS-ul cu specializarea "alpinism" şi după el nu a mai lăsat pe nimeni să mai facă această specializare. Bulgarii, de exemplu, scot anual opt antrenori în alpinism, specialişti care au terminat catedra de sport. De aceea mă şi mir că noi mai prindem câte un loc la balcaniade, căci ar trebui bulgarii să ne bată măr.

Cât despre ascensiunile alpine la altitudine... Dacă pentru un străin şansa de a muri în Himalaya este de 5% de exemplu, pentru un român ea este de 30 - 40%. Noi nu ştim să ne ferim de pericole, pentru că nu avem experienţă de altitudine.

Pe Mihai Cioroianu îl consideram cel mai de viitor, pe el şi pe Gabi Stana. Dispariţia lor a fost o mare pierdere pentru întreaga mişcare din ţară. Şi este grav că nici nu sunt perpective. Mai apare câte unul - doi p-acolo... Creasta Făgăraşului ar trebui s-o faci de zeci de ori şi nu pentru dificultăţi tehnice, ci pentru a învăţa să înoţi în zăpadă şi cum să te fereşti de avalanşe.

Cea mai ciudată performanţă "românească" este Dijmărescu. Este un tip ciudat... dar nu-i o problemă asta...dar de ce s-o fi dus de cinci ori pe Everest şi niciodată pe ChoOyu?! Dar asta-i plăcerea lui! Eu m-am gândit cum de nu a murit p-acolo. Concluzia la care am ajuns este că pe de o parte este bine dotat fizic şi psihic - faptul că şi-a dat seama când trebuie să renunţe la ascensiune spune ceva - iar pe de altă parte este un mare norocos, pentru că trebuie s-o recunoaştem şi norocul joacă un rol important. Uite, Cioroianu a fost ghinionist...

-         Cum credeţi că va fi viitorul mişcării din ţară?

-         Asta depinde numai de voi, tânăra generaţie şi mai ales de cât de realist analizaţi cauzele şi găsiţi soluţiile pentru a remedia problemele. Nu trebuie uitat că situaţia României a fost care a fost şi nu trebuie învinuiţi toţi alpiniştii pentru ceea ce s-a petrecut în perioada comunistă. Din păcate, unii tineri sunt mai rău ca înainte şi nu înţeleg de ce. Acum oricine poate să facă ce vrea, să plece oriunde şi ar trebui să existe o comuniune de idei, cu facem cu alpinismul românesc... Dar la noi, aiurea! De 12 ani s-a trăit din amintiri!

-         Orientarea strict spre sport în alpinismul românesc, a fost benefică sau nu?

-         Şi bună şi rea, dar nu aveai de ales! În acea perioadă s-a urcat Fisura Neagră înechipă de trei, în 16 minute, sau o altă echipă a urcat şase şesari într-o zi, tot în Bicaz. Ai văzut ce-a zis ImreSzocs după Eiger? Că dacă era antrenat ca pe vremea Campionatului de Alpinism, urca Eigerul în două zile, nu în patru cât au făcut.

-         Care a fost cea mai performanţă personală?

-         Eu am considerat că realizarea de premiere este cea mai bună formă de învăţare. Cele mai mari probleme le-am avut în "Păianjenul Galben", traseu urcat de mine cu frate-meu Doru - primele şase lungimi -  şi cu Vlad Petcu, până la "Păianjenul" propriu-zis, apoi continuat de Vlad, căci el avea mai mult timp liber, fiind student.

          Discutăm deja de câteva ore bune, am schimbat trei casete la reportofon, dar nu am epuizat nici pe departe subiectele de discutat.

Castronul de struguri este doar pe jumătate gol şi au urmat alte câteva ore de discuţii cu acest om atât de legat de ceea ce se numeşte alpinism în România.

Author: marian anghel
Uploaded by: Marian Anghel
Views: 14680, Last update: Thu, Mar 10, 2005


Comment
Fără foto Mircea Ordean, Tue, Apr 27, 2010, 1:50 pm

Mariane,
Nu ştiu dacă ai extins ideea de a intervieva şi la alţii, dar ar prinde minunat!
Eu unul aş fi unul care îţi mulţumeşte anticipat...

Mircea

Comments for this article
Login or register to comment