CARPATHIAN ADVENTURE 2007
Ideea de a participa
la Carpathian Adventure
a luat nastere in urma unei
ture de trekking prin Ciucas in toamna anului 2006.
Florin
imi povestea cum a fost in Bucegi si cand a vazut ca sunt interesat m-a
intrebat daca nu vreau sa particip. "Vreau sa particip, numai ca eu nu am
bicicleta, si la munte nu mai m-am dat cu biku’ pana acum, dar o sa-mi cumpar
una in primavara si recuperez". Zis si facut. Prin martie imi
achizitzionez o bicla si încet, incet incep sa merg cu ea la munte, pe drumuri
forestiere. Prima iesire a fost prin Cheile Rasnoavei –Poiana Secuilor – Forban
– DN 1 – Rasnov. Incep sa prind spilu’ cu schimbatul vitezelor. Urmeaza o
iesire cu biku’ de
la Cheia
prin Siriu pana
la
Maneciu. La
deal si la drum drept nu sunt probleme, la
coborare am oaresice retzineri; sa zicem ca instinctul de conservare e bine
dezvoltat. In tura de bike din Buila Vanturaritza reusim sa-l convingem si pe
Cata sa participe alaturi de noi la competitzia din august. Prind curaj si cobor
destul de tare. Incepe sa-mi placa la nebunie sa practic sportul asta la munte,
chiar daca am tras cateva trante si m-am ales cu ceva julituri. Pe la sfarsitul
lui mai incep sa alerg prin jurul lacului Herastrau si dupa 2 saptamani simt
cum imi intru in forma.
Din pacate in iunie incep problemele. La o tura
cu biku’ prin Ciucas si apoi Grohotis, mai precis in apropierea vf. Vaii Negre,
cad de pe bike si ma aleg cu o entorsa de toata frumusetzea. Sunt bandajat
strans si, mai pe jos, mai pe bike parcurg inca 60 de km pana in Campina. Ca si
cum asta nu ar fi fost de ajuns, saptamana urmatoare cand coboram de
la Vf. Omu,
mai sus de Babele, pe platou, trag o tranta si ma lovesc destul de rau la cotul
stang. Ma incapatzanez sa nu iau telecabina si reusesc cu mare
dificultate sa cobor pe Dichiu, Cuibul Dorului pana in gara
la Sinaia
, unde sunt cat de
cat doftoricit.
Sunt mai putzin de 2 luni pana
la Carpathian Adventure
si eu nu pot sa misc mana stanga. Ce ghinion. Muream de ciuda. De la zi la zi
simt ca starea se imbunatatzeste dar nu suficient de repede. Cu 3 saptamani inainte de competitzie
inca nu puteam sa schimb vitezele cu mana stanga. Incep sedintzele de
fizioterapie si e mai bine. Ratez sedinta de pregatire din Fagaras in care
trupa a iesit cu biku’; am preferat sa ma menajez si bine am facut. Incerc o
tura mai usoara, Transfagrasanu’ de
la Ucea
la Curtea de Arges, si
ma descurc. Apoi tragem o tura de trekking in formula completa prin
Fagaras: am urcat pe creasta Zanoaga si am coborat pe Taratza.
Ultimul wk inainte de concurs lumea se relaxeaza
la mare sau la catzarat in Bucegi. Eu mai trag vreo 90 de km in jurul Bucurestiului. Cu pregatirea fizica eram
la pamant. Datorita entorsei nu am mai alergat, iar mana era ok in proportzie
de 80 %. In schimb eram super motivat. Si cu asta incercam sa compensez.
Si
iata-ne miercuri dimineatza imbarcatzi si gata de drum. Discutam de
echipele participante, de eventualul traseu la trekking, caci de cel de bike nu
aveam cum sa ne dam cu parerea: nici unul nu mai fusese in M. Valcan, dar prin
Retezat fiecare facuse ceva trasee. Suntem un pic ingrijorati de starea vremii
care se anuntza neprietenoasa.
Florin
spune ca
pe noi ne-ar avantaja ceatza si ploaia; multe echipe or sa fie cu moralul la
pamant pe vreme proasta, si s-a dovedit a avea mare dreptate.
Dupa ora 15 ajungem si noi la
popasul turistic Toplitza, locul stabilit pt. tabara de baza. O parte din
participantzi ajunsesera deja si forfota era in toi. Se montau corturi, se
mesterea pe la biciclete, se schimbau impresii. Alegem si noi un loc de campat
si asteptam sedintza tehnica ce are loc in jurul orei 18. Se dau hartzile si
apoi indicatzii referitoare la traseu. Organizatorii specifica foarte clar ca
nu avem voie in afara traseelor marcate. Nu e loc de scurtaturi. Intre timp
popasul se umple de masini, corturi, bike-uri, concurentzi, sustinatori. Dupa
ce stabilim strategia turei de trekking, luam cina si apoi ne pregatim
rucsaceii. Optam pentru varianta light: folie de supravietzuire, pelerine sau
sac de bivuac in cazul meu, ceva haine de schimb, dulciuri multe - batoane cu
ciocolata, fructe confiate, 2 sandviciuri, vitamine si energizante. Ne bagam
in sacii de dormit destul de devreme si pur si simplu ma zvarcolesc vreo 2 ore
pana reusesc sa adorm si asta se intampla datorita faptului ca era destul de
cald si ca ma tot gandeam la concursul ce avea sa înceapa in curand.
Miercuri dimineatza pe la ora 5.00
- 5.30 tabara prinde viatza. Toata lumea se trezeste si e un “du-te vino”. Ne sunt verificatzi rucsacii.
Totul e ok. Datorita faptului ca eram multe echipe, organizatorii au decis sa
ne duca in 2 ture cu autobuzul pana in apropierea lacului unde avea sa aibe loc
startul. Echipa noastra era programata la 6.30. Dar cum se intampla in
Romania
asteptam vreo 45 de min. Intre timp ma simtzeam ca un elev la inceperea anului
scolar.
Florin
si Dana ne treceau in revista
echipele puternice: “Uite aia sunt de la echipa Grind, au câstigat anul
trecut”, imi par foarte relaxatzi. “Ceilalti sunt de
la Diamir
, au totzi geci
portocalii, au castigat acum 2 ani. Între aceste 2 echipe o sa fie lupta pentru
primul loc”.
|
Datorita faptului ca de anul acesta competitzia Carpathian Adventure este
inclusa intr-un circuit European sunt prezente si echipe bune din Polonia,
Danemarca, Ungaria, SUA. In
trupa poloneza e buna dispozitzie. Totzi sunt atletici si beau cu nesatz
energizante dintr-un bidon de 5 litri. Langa noi se afla si
echipe Alternative TM cu care mai socializam. Pe Horica si pe Simu ii stiu de
ani buni de cand eram student
la
Timisoara
si faceam parte din CAR-TM. Multzi concurentzi sunt doar in adidasi si par mai
mult pregatiti pentru o alergare pe munte decat de o tura de trekking. Privesc
cu admiratzie si respect trupele prezentate ca fiind foarte bune. Anul trecut
echipa Ozon a terminat pe locul 9 si Florin glumea ca anul asta, transferandu-ne
pe mine si pe Cata, obiectivul echipei e clasarea in primele 8 echipe. Vine
pana la urma autobuzul si pe la 7.30 ajungem la start. Salutam membrii trupei Getica
–Montrek. Mai zic organizatorii câte ceva, ia cuvântul si Salvamontul si gata,
la 7.40 se da startul.
Cateva echipe pleaca ca din pusca pe o potecutza de-a dreptul prin padure. La
început restul echipelor merg destul de grupat apoi pe masura ce intram in
padure ne insiram de-a lungul potecii. Suntem in plutonul fruntas. Apoi Dana
începe sa piarda teren si sa ramâna din ce in ce mai in urma. La bisericutza
din prima poienitza stau cu Florin si ii
asteptam pe Dana si pe Cata care erau la catziva zeci de metri mai in spate.
Trec între timp pe lânga noi ca la defilare multe echipe. Dana nu se simte prea
bine, motiv pentru care hotaram sa-i caram pe rand rucsacul. Incepem sa
recuperam si mai sus de stana aflata pe piciorul Plesei prindem restul
echipelor.
Ne aflam acum la nivelul pasunii alpine. Din loc in loc poteca trece
printre jnepeni. Vremea excelenta de mers. Nici prea cald nici prea frig.
Inspre M. Iorgovan vizibilitate buna, spre Retezat ceatza. Echipele sunt
insirate acuma de-a lungul culmii Piule - Plesa, culme obligatorie la categoria
avansatzi.
Fara rucsac
Danutza merge mai bine si noi mai intrecem cateva echipe. Trecem de
vf. Piule si odata ajunsi in Saua Scorota facem dreapta catre cabana Buta.
Poteca coboara printre jnepeni si pamântul este alunecos. Cei care aveau adidasi
merg mai incet, motiv pentru care ma grabesc sa trec pe lânga ei sa-mi prind
echipa care se vedea la vreo 50
m mai in fatza. Alunec de 2 ori. Noroc cu
suprapantalonii. Reusim sa ne detasam la cateva sute de metri dar suntem repede
prinsi din urma la izvorul unde ne aprovizionam cu apa. Repede ne luam
rucsaceii si fuga pe poteca ce merge
acuma mai mult pe curba de nivel. La stana de deasupra cabanei Buta suntem
prinsi si la cabana suntem depasiti de
Diamir si alte 2 echipe. Urmeaza o portziune de urcus sustzinut pana in Saua
Plaiului Mic. Trecem de cateva echipe de incepatori si ajungem la primul punct
de control alaturi de alte 4 echipe. Suntem pe locul 12 din 30 de echipe.
Nu-i rau, mai ales ca Dana se simte in continuare rau. Are senzatzie de
greatza. Cata face poze la niste cai. Celelalte echipe se opresc sa manance
ceva. Simtzim ca acuma e momentul sa fortzam si
plecam. La nici 300 de metri de la punctul de control Dana se aseaza si
sub privirile celor 3 echipe care o depasesc vomita. Marc de la Diamir mi-a spus la
sfârsitul cursei ca el credea ca o sa abandonam. Dupa acest episod Danutza se
simte mai bine si ne asternem la drum pe poteca ce se afla pe curba de nivel
de-a lungul culmii Dragsanu.
La Scocul Dragsanului prilej de pauza. Mancam câte ceva, bem câte un
energizant, ne refacem proviiziile cu apa si iar o pornim la drum in momentul
in care isi facusera aparitzia si timisorenii de la Alternative. Urcam
de-a lungul unui valcel si, pe lânga vf. Albele, depasim trupa lui Joe Indianu.
Trecem in viteza pe lânga vf. Piatra Iorgovanului si in saua Paltina
situata imediat dupa Stanuletii Mari se afla punctul de control 2.
Suntem pe locul 10. Avansam, avansam… De data asta facem dreapta pe marcaj
triunghi rosu si începem sa alergam pe panta inierbata. La vale abia ne mai
tzinem de Danutza. Coborarea e specialitatea ei. Mai depasim o echipa si intram
in padure. Nu e timp de odihna. Practic alergam. La izvorul din vale depasim
trei echipe care ne privesc uimite. Ne oprim si noi pentru a ne aprovizina cu
apa. Apoi iar începe urmarirea. Trecem peste raul Lapusnicul Mare si apoi
imediat facem dreapta prin padure pe traseu marcat cu punct galben. Echipele
Diamir, Nomad si Soimii Arancai sunt la cateva sute de
metri. Urcusul e dur si incep incet, incet sa ma sting, ca in reclama aia cu
iepurasii si cu bateriile Duracell. Ne oprim si mancam ciocolata de casa facuta
de mama cu multe nuci si stafide, bem energizant si la drum. De data asta ii
prindem pe cei de la Soimii Arancai si pentru o buna
bucata de timp mergem împreuna. Un tip din echipa era tractat cu o cordelina de
altul ce parea mai in forma. Se aduna ceva nori si începe sa ploua. Incep sa
apara crampele musculare; asta se datoreaza faptului ca eram in urma cu
pregatirea fizica. Aproape de Crucea Traznitului trecem de Nomazi si apoi
coboram spre raul Judele unde-i prindem pe cei de la Diamir si Soimii
Arancai. Facem si noi o pauza. Imi dau suprapantalonii jos. De
data asta urcam alaturi de cele 2 echipe. Aproape de refugiul Zanoaga, poteca
serpuieste printre jnepeni. Le povestesc cum anul trecut m-am intalnit pe aici
cu o ursoaica cu pui. La refugiul salvamont Zanoaga se afla punctul de control
3. Suntem pe locul 10. E bine. Aflam ca primii care au trecut sunt polonezii si
danezii, apoi cei de la
Grind. Sunt cateva ore bune între noi si ei. Nu zabovim mult
si plecam primii spre creasta pe marcaj punct rosu. In saua Judele trecem pe
lânga niste turisti si apoi pe lânga lacul Agatzat si Taul Portzii prin Poarta
Bucurei apoi pe curba de nivel pe sub Bucura I spre saua Retezatului.
Checkpoint nr. 4. Noi ne aflam pe locul 8. E foarte bine. Daca o tzinem tot
asa… Cei de la rezervatzie ne atrag inca o data atentzia asupra faptului sa nu
trecem din Valea Stanisoarei spre Bordul Tomii pe motiv ca o sa fim
descalificatzi. Incepe sa se intunece.
Lasam echipa de la Targu Mures sa se odihnesca si repede o pornim spre
Valea Stanisoarei si apoi spre cabana Pietrele. Pe vale poteca trece de-a
lungul unei albii a unui paraias, si printre jnepeni. Sarim cand pe un bolovan,
cand pe altul si ajungem la limita padurii unde scoatem si noi frontalele. Alta
viatza. Mergem mai repede si ajungem pe locul 7 la Pietrele. Cei de pe
locul 6 se odihneau. Stam si noi o ora prilej cu care mancam o ciorbitza calda
si o omleta. Intre timp suntem depasitzi de cateva echipe si pe la ora 23.45
ajungem si noi la
Gentziana. Vorbim cu cabanierul si urcam la priciuri unde
am dormit vreo 2 ore. Pe la ora 1 si jumatate au sosit si cei de la Tg. Mures ai lui Joe si se culca si ei. Pe la 2.30 plecam catre Curmatura
Bucurei. Nespus de cald. Stiam ca prognoza pentru ziua de joi e ok, pentru
vineri asa si asa si apoi urma sa se strice vremea cu averse de ploaie. Incep
sa apara fulgerele la orizont si, pe masura ce trecem de bordul Tomii, se intetzesc.
Ii spunem lui Cata “La multzi ani!”. A implinit 30. Urcam, urcam… In
spate nu se vede nici o lumina de la vreo
frontala. E un motiv de usurare asta. Ajungem in Curmatura Bucurei si vedem cum
de la refugiul Bucura pleaca pe rand echipa dupa echipa. Ocolim lacul pe
dreapta si pe la 4.30 suntem la checkpoint nr. 6. Locul 10. In Saua Judele se vad luminitzele unor
frontale. Fulgerele se intetzesc si tunetele se aud din ce in ce mai aproape.
Luam o pauza la izvorul de lânga refugiu si tocmai cand ne pregateam sa
plecam se pune pe plouat. Si ce ploaie. Fuga in refugiu. Aici e bine si e cald. Cata si Dana
isi gasesc cate un locsor la priciuri, eu cu Florin
mancam ceva fructe confiate si apoi incercam sa atzipim si noi. Ploaia da semne
sa se opreasca. Punem husele pe rucsaci, gecile sau pelerinele pe noi, ne facem
curaj si iesim din refugiu. La timp, deoarece se vede o echipa cum se apropie.
Urcam prin Caldarea Berbecilor si, dupa un timp, stingem frontalele. Avem parte
de o ploaie scurta cand ajungem in creasta. Trecem repede de Peleaga si apoi
coboram spre Saua Pelegii si începe urcusul spre Papusa. Iar urcam, ce sa
facem… Pe vf. ne întâlnim cu o echipa de incepatori echipatzi la fel si care
mergeau grupat, ca la carte. Ne indreptam catre vf. Papusa Mica si apoi coboram
cu grija spre Saua Custurii deoarece riscam sa alunecam la fiecare pas.
Incepatorii raman mult in spate.
Poteca urca usor acuma de-a lungul culmii Papusa - Custura. In fatza noastra
se afla inca o echipa. Aproape de vf. Custurii intram in ceatza si pierdem ceva
timp cu orientarea. Dam in poteca banda rosie, poteca de creasta ce vine din
Saua Plaiului Mic si apoi o luam pe ea pana ajungem pe vârf. Pe Culmea Custura
- Gruiu marcajul apare rar, e sters si ceatza asta nenorocita mai mult ne
incurca. In apropierea vf. Valea Marii se aud din spatele nostru la vreo suta
de metri strigate, fluieraturi. Era echipa ce la un moment dat se afla in fatza
noastra si care acuma se ratacise. Cata paune asa ca la catzarat si ei vin
alaturi de noi. Ne dam seama ca sunt de la avansatzi, dar nu vor sa ne spuna
din ce echipa sunt. Ba mai mult cand noi ne chinuiam sa gasim poteca, ei o iau
in fatza si nu dau nici un semn de viatza cand
gasesc traseul. Si
dusi au fost. Drept multzumire ca i-am scos din ceatza… Din acest motiv i-am
numit bulangii. Mai orbecaim prin ceatza ce mai orbecaim si gasim si noi
potecutza si tare e mai bucuram cand vedem ca in apropierea vf. Gruiu, bulangii
au gresit si au luat-o pe culmea Gruiu. S-a ridicat un pic
ceatza si i-am vazut hat departe aproape ca ajungeau la nivelul padurii. Si-au
meritat-o. Dupa ce mai mergem cateva sute de metri pe poteca ce ocolea vf.
Gruiu ne întâlnim cu un cioban care ne spune ca mai avem de mers pana la vf.
Vacarea si ca mai sunt in fatza noastra cateva echipe. Fericitzi ca suntem
inaintea bulangiilor grabim pasul si in apropierea de vf. Lazarului dam de
Ciprian de la Fox
Terrierii care ne spune ca echipa lui alaturi de alte cateva
sunt de cateva ore in zona si ca datorita cetzii au pierdut poteca. Florin consulta harta si isi da seama unde ne aflam.
Cateva echipe hotarasc sa coboare pe un picior. Ii strigam pe Fox Terrieri si
le spunem ca varianta buna a drumului nu e pe unde au luat-o ceilaltzi. Urcam
cateva sute de metri in creasta si apoi ajungem pe vf. Vacarea de unde începem
coborarea sarind din lespede in lespede si strecurandu-ne prin jnepenis. Raman
mai in spate. Cobor usor, cu atentzie neriscand sa-mi recidiveze entorsa. La
un moment dat se ridica un pic ceatza si vedem intr-o mare de jnepeni cortul si
punctul de control 7.
Datorita ploii si mai ales cetzii cateva echipe s-au ratacit si astfel noi
am ajuns pe locul 6. Cei de la checkpoint nu au vrut sa ne spuna care e cea mai
buna varianta spre tabara de baza. De aici sunt mai multe poteci. Florin consulta harta si hotaram sa coboram cat mai pe
stanga, pe plaiul Vacaria, poiana Paroasa si apoi pe lânga niste defrisari ajungem intr-un drum forestier care ne scoate
in apropiere de tabara de baza unde ajungem in jurul orei 16 mentzinandu-ne
locul 6. Drumul pe forestier a fost groaznic. Talpile ne ardeau si la tabara
erau albe, cretze, datorita faptului ca ciorapii erau umezi mai bine zis jilavi
de la atat mers. Am strabatut 86 de km.
Facem un dus
rapid. Dam bikurile jos de pe masina. Ungem lantzurile cu ulei si umflam rotzile.
Dam fuga si mancam o ciorba cam naspa si o friptura cam nefacuta, sau mai bine
zis era in sange rau de tot. Mai suplimentam noi pranzul cu ceva merinde de
acasa. Beau o doza de Red Bull si ne hotaram sa plecam in tura de bike care se
urma sa aibe loc in muntzii Valcan. In afara faptului ca mai fusesem pe la schi
la Straja nici unul din noi nu stia nimic despre zona in care se va desfasura
proba. Ne este trecut in revista echipamentul obligatoriu si ni se comunica
faptul ca in cateva ore o sa înceapa sa ploua; a fost decretat cod portocaliu.
Plecam in cele din urma spre baraj si pe drum ne întâlnim cu Fox Terrierii. Se
pare ca au ales o varianta mai lunga de coborare din creasta. Alegem cea mai
lunga varianta de a ajunge la baraj. Echipa Diamir tocmai a terminat proba de pluta si glumind ne spun: ”Iara nu
scapam de voi…”. Le zambim si noi. La facutul plutei pierdem pe putzin o jumate
de ora.
Ne depasesc
alte echipe. Iar altele sosesc. In cele din urma impingem la apa pluta noastra
si ma rog sa tzina si sa nu se desfaca sa cadem in lac. Ma cam supar pe
coechipieri datorita faptului ca eu dadeam de zor la vasla si ei glumeau,
faceau poze si nu luau in serios pluta.
Una peste alta pierdem peste o ora la pluta. Lasam sandalele si papucii pe
care i-am folosit la pluta, ne echipam si o luam catre sud pe drumul forestier ce serpuieste de-a lungul
Vaii de Pesti.
Se inoreaza si sunt semne ca
in curând o sa se strice vremea. Bagam tare la bicicleta stiind ca e punctul
nostru forte. Bicicleta Danei merge infranat. Are ceva probleme si la
schimbatul vitezelor. Mai întrebam oamenii pe care ii intalneam daca pe aici e
drumul catre Runcu. Oprim la un izvor sa bem apa si sa ne aprovizionam. Vedem
cum echipa din fatza face stanga pe un drumeag forestier. Aici am inteles ca
mai multe echipe au gresit luand-o in fatza pe drumul forestier mai lat pe
Valea de Pesti. Ne confirma o localnica varianta buna si ne inscriem si noi in
urcus pe drumeagul forestier. Trecem pe lânga o gospodarie si, mai pe jos, mai
pe bicicleta, pe ploaie, urcam spre saua Dalma Cazuta la care ajungem destul de
repede.
Incepe o coborare de vreo 25 de km
spre Runcu. Datorita antecedentelor recente raman mai in spate. Imi e frica sa
nu cad sa ma lovesc si sa abandoneze echipa din cauza mea. Stiam ca la coborare
sunt veriga slaba. Asta e. Am doar cateva luni de mountainbike. Cata ramane cu
mine in spate. Imi dau saua un pic mai jos, imi corectez pozitzia pe bike si
incet, incet imi recapat increderea. Mergem destul de repede. Drumul e in stare buna. Se intuneca. Mai mergem un
pic asa mai mult pe bajbaite pana ne oprim sa scoatem frontalele. Regret ca nu
mi-am luat frontala de la petzl duo belt(am
lasat-o la corturi) si am optat pt. tikka plus ca e mai usoara. Din cand in
cand le comunic coechipierilor catzi km. am parcurs. Pana acuma totul merge ca
pe roate. Trecem de o echipa de incepatori si in curand intram in Cheile
Sohodolului. Faine chei,
pacat ca e noapte si nu vedem mare lucru. De o parte si de alta a
drumului sunt masini parcate si lumea asculta manele si invarte la frigari. Pe
asfalt mersul cu biku devine o placere.
Ajungem la primul punct de control de la tura de bike situate la intrarea in
satul Runcu. Stampilam foaia si cerem informatzii despre echipele din fatza.
Stam bine motiv pentru care ne urcam pe bikuri si la vale. Tocmai cand pedalam
mai cu spor si treceam de o intersectzie
suntem strigatzi de un localnic care ne anuntza ca pe partea cealalta e
mai rapid drumul si ca pe acolo au trecut si alte echipe. Ii multzumim si o
luam si noi dupa ceilaltzi. Cum lumea mai statea pe la portzi nu ne sfiam sa dam binetze si sa
intrebam:“ Asta e drumul spre Baltisoara?“, „Pe aici e spre Balta?“. Ne
interesam de drumul Namtzului si suntem indrumatzi de localnicii prietenosi.
Mai trecem de o echipa de incepatori. Furtuna se apropie tot mai mult.
Fulgerele si tunetele se intetzesc si sunt tot mai aproape. Codul
portocaliu e gata sa se dezlantzuie. Aflasem de la un satean ca la 18 km s-ar afla o unitate
militara. Speram sa ajungem acolo sa ne adapostim de ploaie. Dar la deal kilometri nu se mai
inghesuie sa treaca asa de repede. Facem vreo 3 km si ploaia devine iminenta.
Mergeam in fatza si cautam un adapost cat de cat. Ne aflam la iesirea din sat
si luminile pe la case erau stinse. E in jur de ora 23. Nu-mi vine sa cred ce
adapost vad la 30 de metri. E vorba de o ciutura prevazuta cu masa si bancutza
si totul e acoperit si ingradit. Deschidem portitza si intram cu tot cu
biciclete. Scot o galeata de apa si ne punem sa mancam. Ploaia se dezlantzuie.
Parca s-a rupt cerul si apa se revarsa. Ii da cu galeata. Ce bine ca suntem la
adapost. Punem ceva haine pe noi ca incepusem sa tremuram. Trec pe langa noi vreo
2 echipe, cred ca de incepatori, uzi leoarca. Ploua intruna. Incepem sa
motzaim. Cata se urca si se face covrig pe capacul fantanii, iar eu cu Dana si Florin ne inghesuim pe o bancutza incalzindu-ne cat de
cat. Adormim. Din cand in cand ma trezesc si privesc fulegerele si ploaia care
nu se mai opreste. Pe la ora 2.30 parca s-a mai domolit. Dupa o surta sedintza
hotaram ca nu are rost sa mai asteptam. Stiam ca a doua zi o sa ploua intruna (primeam
zilnic mesaj cu starea vremii de la prietenul nostru Cristi Flueraru). Si cu
pauza asta parea ca s-a cam dus si avantajul nostru. Asa ca deschid hotart poarta, imi iau biku si
ma avant in ploaie urmat de restul echipei. Nu vad decat la vreo 2
metri. Parca incepe sa ploua si mai tare. NU conteaza. E frig si faptul ca
pedalez imi mentzine confortul termic. Iesim de tot din sat si urcam mereu. Din
cand in cand fulgera si atunci vedem pentru o secunda cum coteste drumul. Kilometri
trec greu. Pedalam in ploaie. La un moment dat ne intalnim cu o echipa de
incepatori care se intorcea. Ratacisera drumul si se cam saturasera de ploaie.
Continuam. Nu avem ce face. Din cand in cand
parca ploaia se mai opreste, dar asta doar pentru 5 minute. Apoi parca se porneste si cu mai mare
furie. Mai impingem la biciclete dar nu e bine ca ne prinde frigul si incepem
sa tremuram. Asa ca ne urcam iar pe ele si dam la pedale. Ma tot uit la kilometraj. Abia
trec sutele de metri si cand mai faceam un km strigam bucuros la echipa.
Serpetine, padure, pietre ude, apa care siroieste pe marginea drumului, ploia
care cade intruna - cam asta e scenariu pentru cateva ore. La un moment dat
incepem sa coboram si trecem pe langa niste cladiri. Si surpriza! La 20 de
metri se vad 4 biciclisti cu frontale care imping bikurile la deal pe un
drumeag forestier care se desprinde din cel principal pe care erai imbiat sa
continui. Aflam de la ei ca au ratacit un pic drumul si acuma sunt convinsi ca
pe unde o iau ei e drumul bun. Hotaram sa ne adapostim un pic la o cosmelie de
constructzie ce se afla in curtea unitatzii militare. Consultam si noi harta si
ne dam seama ca cei dinaintea noastra aveau dreptate. Aveam sa aflam la sfarsitul
turei ca a fost vorba de echipa Grind si ca ei balaurisera timp de 4 ore. Ce
aproape am fost de ei (20 de metri) si nu stiam ca sunt cei de pe primul loc.
Am aflat ca tot in acest loc si cei de la Diamir au gresit. Mancam cate ceva; se mai
schimba ceva haine. Ma ia
somnu’ cu toate ca incepusem sa tremur. Nu e bine. Ii tot grabesc pe ceilaltzi
sa o luam din loc. Iesim din unitatea militara si incepem sa impingem la
bicicleta. Ploaia s-a oprit, dar in departare sunt fulgere la greu. Mai dam la pedale, mai impingem la bike,
si avansam. Mai e un pic si se crapa de ziua. Suntem ruptzi de oboseala. Mergem sa nu
adormim. Acuma ne deplasam pe niste drumuri forestiere pe curba de nivel, ba
chiar coboram un pic. Se pune ceatza si nu mai vad nimic cu toate ca am
frontala. Ne hotaram sa le stingem si parca se vede cate ceva. Strabatem cateva
sute de metri si iata ca se vede o luminitza. Ne dam seama ca e punctual de
control 14 si ne bucuram. Cand aflam ca suntem echipa de pe locul 2 brusc ne
trezim. Gata cu somnul. Am simtzit pentru prima data ca putem sa terminam pe
podium. Primim de data asta informatii suficiente despre continuare traseului
si cu fortze renascute o pornim de-a lungul unui drum forestier naspa de tot.
Dupa cateva zeci de metri ne dam jos de pe bike. Nu vrem sa riscam o
accidentare tocmai acuma cand suntem clasatzi pe o pozitzie fruntasa. Coboram si ajungem la un parau umflat
acuma de ploi. Il traversam de cateva ori dar de cele mai multe ori
mergem de-a dreptul prin el. Ajungem la
o exploatare forestiera. Se pune iara pe ploaie, de parca nu mai plouase
de mult… Sus pe biciclete si la vale! Sar stropi de ploaie si noroi peste tot. Nu
conteaza. Iata si drumul de placi. Mergem cu atentzie sa nu ratam drumul spre
dreapta ce se afla inainte de baraj. Il depistam si acuma ne inscriem pe un
drumeag forestier care urca pe langa apa. Din cand in cand se vede si marcajul
- triunghi rosu. Sunem pe
drumul cel bun. Ploua intruna. Nu e bine de loc. Dar si pentru celelalte
echipe sunt aceleasi conditzii. Imi aduc aminte de discutzia cu un bun prieten,
Doru, care imi tot zicea: ”Luci, de ce participi la CA? Dai si bani de inscriere,
alergi acolo pe trasee impuse de altzii, mergi prin ploaie. De ce?” Si eu ii
raspundeam: ”In primul rand vreau sa particip la o astfel de competitzie, sa
vad cum e. Sa-mi testez limitele. Sa vad daca pot sa fac fatza. Apoi vreau sa
termin traseul, si locul conteaza cel mai putzin (cu toate ca aveam ca tzinta
clasarea in primele 8 echipe). Taxa nu e atat de mare fatza de eforturile pe
care le depun organizatorii: locul de campare asigurat, dusuri, WC-uri,
asigurare medicala, premii(bine, astea sunt de la sponsori), hartzogarii,
diplome, medalii, tricouri, logistica, oameni in punctele de control, masa de
adio… Iar daca ploua, asta e. Pentru toata lumea ploua. Toate echipele merg in
aceleasi conditzii. Si pana la urma nu ma obliga nimeni. O fac de placere,
pentru ca imi place muntele cu tot ce imi ofera. Si ideea de competitzie nu imi
displace. Tot timpul am participat la competitzii si in scoala si in facultate.
Si atunci incercam sa dau tot ce pot…” La asta ma gandeam cand apa siroia pe
mine si pedalam intruna. Trec pe langa noi cateva masini incarcate cu lemne.
Aflam ca mai e o echipa in fatza noastra la o ora si ca suntem pe drumul cel
bun. Asta conteaza cel mai mult. Se mai opreste ploaia cand trecem pe langa
niste baraci si utilaje forestiere. Aproape de iesirea din padure apare
soarele, dragul de el. Raza ce trece printre copaci parca e desprinsa din Rai.
Ne oprim pretz de cateva minute la un izvor si ne bucuram de caldura. Nu stam
mult. Banuiam ca in spatele nostru sunt alte echipe dormice sa ne prinda si sa
ne intreaca. Urcam pe niste drumeaguri forestiere.
Acuma marcajul(triunghi rosu) se vede clar. S-a terminat cu partea grea a
traseului de bike. Acuma mergem mai mult pe curba de nivel. Trecem prin paduri,
poieni si plaiuri. Vedem la un moment dat vf. Oslea Mare si Oslea Mica si
drumul ce ajunge in sa. Distantza o parcurgem relativ repede datorita faptului
ca Florin ne-a pacalit si ne-a spus ca a vazut
o echipa in spatele nostru in nu stiu ce poiana(si asta ne-a facut sa bagam
viteza). Mai facem o scurta pauza la vreo 300 de metri de creasta(a inceput
ploaia cu toate ingredientele: tunete si fulgere ce par tot mai aproape) si
apoi riscam si trecem dincolo de sa. Mergem un pic prin ceatza si gasim drumul
forestier. Cata are ceva probleme la frane si mai mestereste pe la cabluri.
Continuam drumul pe bike si pe langa (mai mult in cazul meu). Foarte repede
ajungem in pasul Jiu - Cerna. De aici boierie: coborare! Viteza (mai mica cei drept la mine, dar incet,
incet prind curaj si ma tzin de pluton). Ajungem si la punctul
de control 15. Ne mentzinem pozitzia: locul 2. Stim acuma ca nu avem cum sa mai
pierdem acest loc. Iar pe sei si la vale. Dam de asfalt si ne uitam cu atentzie
pe dreapta sa nu ratam locul in care sa face tiroliana si rapelul. Acesta e
situat in Cheile Scocului. Dam de el. Echipa Grind tocmai ce il parasea. Am
aflat ca ei aveau facuta si proba de canioning. Locul 1 era adjudecat. Bravo
lor! In fatza noastra mai e o echipa de incepatori (echipa ce s-a clasat la
final pe locul 2), si pana isi termina ei proba tremuram vreo 45 de min. A
plouat torentzial. S-a mai oprit cand ne-a venit si noua randul. Urcam cu
echipamentul pe noi. Florin se da primul la
tiroliana. Pe la jumatatea distantzei se opreste si ramane suspendat. Nu are ce
face si se trage. Vine si randul meu. Parcurg in viteza cei 30 de metri si trag
vreo 2 chiuituri. Faina senzatzie. Prima data cand fac tiroliana. Apoi vine si
Danutza si apoi Cata. Facem si rapelul si aterizam in paraul involburat. Au ajuns si “prietenii” de la Diamir. Marc imi strange mana
si ma felicita. Si-au dat si ei seama ca nu au cum sa ne mai prinda. Ei au
fortzat mai mult, nu prea au dormit si au gresit mai mult decat noi. Asta e…
Din nou pe bikuri si viteza
spre Cheile Butzii unde stiam ca e proba de canioning. Dana ne tot spune ca
s-ar putea anula datorita nivelului apei care a crescut si curentului care a
devenit tot mai puternic. Ajungem pe ploaie la punctual de control. Ni se spune
ca datorita conditziilor neprielnice nu trebuie sa mai gasim cele trei fanioane
cu compostoare ci e suficient numai unul. Fugim si intram in chei. O iau cu Dana in fatza
si dupa vreo 50 de metri gasim fanionul. Vin si baietzii. Se
composteaza si fuga la punctual de control. Apoi iar pe bicicleta si pedalam ca
disperatzii trecand in viteza prin baltzi. Ne intalnim cu cei de la Diamir si ii salutam.
Ajungem la proba de pestera. Ne sunt prinse bratzarile la mana si o luam la
fuga prin padure. La intrarea in pestera ne intampina un aer rece, patrunzator.
Aprindem frontalele si incepe cautarea. Primul compostor il gasim repede, dar
unde e al doilea? Ne despartzim si il cautam. Pana la urma il gasim. Compostam
si iesim din pestera. Ce cald e acuma. Predam bratzarile si spre tabara de
baza. Dupa cateva minute si la sfarsitul celor 120 de km parcursi in proba de
bike facem stanga spre Popasul Toplitza si urcam ultimii 50 de metri in
aplauzele si uralele celor de la punctual de sosire. Trecem peste panglica cu
Finish-ul si organizatorii ne ofera pepene si ceai cald. Am reusit.
Am participat, am terminat cursa, ne-am incadrat in timp si am iesit pe
locul 2. Anul acesta am intzeles ca traseul a fost mai greu si echipele mai
bune. Vremea cu ceatza si multa ploaie a facut ca totul sa fie mai dificil. Din
cele 30 de echipe inscrise la categoria Masters doar 10 au terminat si din
acestea doar 8 s-au incadrat in cele 72 de ore alocate. Suntem fericitzi.
Facem un dus cu apa calda si
luam o cina consistenta (multzumiri pe aceasta cale echipei Getica-Montrek). Dana Gradinaru se bucura cel mai mult: ”Ei
sunt prietenii mei! Au terminat pe 2! Sunt tari!” Noi eram mult prea
obositzi sa ne mai bucuram. In total am dormit cam 5 ore din cele 57 care ne-au
fost necesare pentru terminarea traseul. Ne intoarcem la tabara de baza, ne
varam in saci si adormim imediat.
Ma trezesc diminatza inainte de 7.40 termenul
limita. Cu cateva minute mai devreme reuseste sa termine traseul inca o echipa.
Bravo lor. Ce-o fi fost in sufletul lor sa treaca asa la mustatza? Pe la 10.00 vremea se mai
imbunatatzeste si incepem sa ne strangem catrafusele. Pe la 12 are loc
festivitatea de premiere.
Poze, felicitari, diploma, premii, cupa, medalii, aplauze… La categoria
Masters ordinea pe podium a fost urmatoarea: Grind, Ozon, Diamir.
Am fost surpriza placuta a acestei competitzii.
Nu ne-a bagat nimeni in seama la inceputul concursului. Florin
ne-a prevenit ca suntem o echipa buna, dar nici el nu spera sa terminam pe
podium. Cu sigurantza la anul o sa contam in lupta pentru primele 5 locuri.
Din cele 20 de echipe la
categoria Incepatori doar 5 au reusit sa termine. Pe locul 1 s-a situat echipa
Alpine Challenge din care face parte si amicul meu Radu Hera, urmata de
echipele: Mioritza Extrema si Nincs.
Singurul regret de la Carpathian
Adventure e ca am ramas fara incaltzamintea de la proba de
pluta. Eu cu Cata am ramas fara bunatate de sandale Teva ultimul model. In
cazul Danei si a lui Florin paguba nu e asa de
mare. Sper ca ne-au fost luate din greseala de altzi participantzi si inca le
asteptam. Daca nu (adica daca au fost luate voit), ce sa zic, sa le poarte
sanatosi. Bulangii…
Nu a trecut nici o saptamana si
inca nu s-a stins ecoul de la Carpathian Adventure si deja catziva montaniarzi
se tot intreaba cum de am terminat noi pe locul 2.
Le
raspund aici Carcotasilor: pur si simplu am mers constant si bine. Am dormit
maxim 5 ore si am fost dispusi sa mergem pe vreme nefavorabila (multe echipe au
preferat sa ramana la corturi). Am avut navigator bun si nu am gresit deloc. Iar
proba de bike a fost punctul nostru forte. Cred ca am avut cel mai bun timp la
aceasta proba.
Si la anul ii poftesc sa se
inscrie si sa participle alaturi de noi sa se convinga. In rest toate cele
bune.
Cam
asta a fost pentru mine Carpathian Adventure 2007.
Text: Lucian Marculescu
Poze: Catalin Pobega