... obliga folosirea intensiva a mainilor.
E creasta pe care se merge in patru labe.
Ai putea s-o eviti, vazandu-ti frumos de drum pe poteca marcata prin caldarea
Fundul Caprei.
Ai putea s-o admiri cel mai bine de pe Piciorul Caprei, cu binoclul.
Sau ai putea sa incerci sa vezi cum e acolo sus unde se avanta vulturii,
sa traiesti emotia pasilor pe muchie.
"Living on the edge" - pentru unii e un mod de viata. Din aceasta categorie
fac si eu parte.
Stiam ca va trebui sa catar putin, ca vor fi niste rapeluri (din descrierile
domnilor Dinu Mititeanu si Iulian Cozma - le multumesc pe aceasta cale
pentru indicatii). Insa nemaifiind niciodata pe acolo (singura mea tura
de Fagaras a fost Moldoveanu iarna, tot cu Alin T) cititul oricaror relatari
este destul de putin relevant si nu-ti creeaza o imagine exacta. Singura
imagine exacta este la fata locului.
Daca vrei sa citesti despre o tura normala Balea - Negoiu, in care n-am
vazut mai nimic pentru ca era ceata, click
aici.
-------------------------------------------
ARPASELUL
N-are rost sa descriu parcurgerea crestei Vartopel Arpasel.
Nu mai retin exact ce si cum. Mai bine astern impresiile, adica ceea ce a
ramas si este esential.
A fost ca un vis frumos, dar periculos totodata.
Primul contact cu Arpaselul, vizual, are loc
pe Piciorul Caprei, acolo unde un monument daltuit in marmura aduce aminte
de 4 tineri din Oradea: Diana, Adrian, Vlad si Balint. Suflete senine, rapite
de avalansa in 28 decembrie 2002.
Acea zi are o semnificatie aparte pentru mine: prima
tura de iarna, prima data-n Fagaras, urcus pe Moldoveanu iarna. De sus din
varf, privind spre V, vazduhul era numai neguri, ce avansau hotarate spre
noi, inghitind cu rapiditate varfuri si creste in zare.
De comun acord cu Alin T am luat decizia inteleapta
de a cobora atunci imediat prin valea Vistea, de a nu merge mai departe spre
Podragu, cum planuisem initial.
La cativa km, pe Piciorul Caprei, 4 tineri se indreptau
spre refugiul "Fereastra Zmeilor". Vremea era pe cale sa se strice, vazduhul
se innegura. Zapada era mare si le ingreuia mersul. Se grabeau, si nu si-au
dat seama ca aerul se incalzise (aproape de 0), norii aia negri erau adusi
de un front cald, de unde noaptea fusesera -20 de grade. Au incercat sa
coboare in caldarea Fundul Caprei pe marcaj. Restul... e amintire.
Prietenii mei Alin T, Cata si Vlad au si ei amintiri
legate de locul asta. Tot in formatie de 4, se aventurasera iarna urmatoare
prin caldarea din fata noastra, Fundul Caprei. Au fost insa mai precauti,
coborand pe un pinten sudic, si urcand pe firul vaii la refugiu. Retragerea
au facut-o spre vale, la Cabana Capra...
Sunt aici, acum, cu mine, si vrem sa parcurgem Arpaselul.
Vlad culege o floricica si o asaza pe mormant... Odihneasca-se
in pace, atat sufletele celor 4, cat si a ceilorlalti surprinsi si luati
de destin pe munte.
De pe Piciorul Caprei
De pe piciorul Caprei creasta Vartopel Arpasel se poate
admira in voie. Zimti de piatra spre est, ca un fierastrau stirb pe alocuri.
Mai aproape, doua turnuri, le zice Urechile de Iepure, de fapt chiar asa
arata. Se vede si marele V, unde cica se face un rapel lung de aproape 40m,
cu o regrupare in stanca la jumate. De fapt asta tot discuta prietenii mei,
sa foloseasca la rapelul ala doua corzi innadite, ca sa-l faca dintr-una.
Coborand si traversand prin caldarea Fundul Caprei,
am simtit apasarea stancilor de deasupra. Le-am admirat maretia si
abrupturile si din partea cealalta, urcand spre Fereastra Zmeilor, prin
care ne-am uitat dincolo, spre nord.
Dansul norilor
Dincolo stapaneau norii. Valatuci albi avansand alene
in amonte pe vai, ridicandu-se vertical in dreptul crestei si apoi topindu-se
in vazduh. Insa nici un nor n-apuca sa treaca linia crestei, pentru ca la
sud stapanea soarele.
Am pasit pe creasta cu grija, parca temandu-ne sa nu
rupem fragilul echilibru al pietrei. Pornind de linga Fereastra Zmeilor
pe creasta spre inaltimi, intrii in lumea tancurilor, a muchiilor, a peretilor
abrupti.
Nu ne-am legat in coarda, dar am purtat luat hamurile
pe noi, sa fim pregatiti la nevoie. Am umblat in 4 labe pe muchiile ascutite,
la urcusuri si coborasuri.
Cata a remarcat o capra intr-un balcon, 10m sub noi
spre nord. Nu se astepta sa-o surprinda oamenii tocmai acolo, venind de deasupra
pe creasta. Nici n-avea unde fugi degraba, asa ca a ramas cuminte privindu-ne.
Noi ne-am minunat cum ajunsese ea acolo, in versantul abrupt. Alte doua
abia se zareau mai jos, ascunse de ceata. Toata muchia era de-altfel insemnata
cu urme de capra, noi fiind intrusi pe taramul lor.
In stanga drumului nostru sinuos, era senin si soarele
stralucea, la dreapta insa valuri de ceata deasa ne limitau vizibilitatea.
Aceasta ceata, nori in fapt ce urcau din Valea Arpasului, era vinovata
si de umezeala de pe versantul nordic. In dreapta crestei (spre N) iarba
era uda, pietrele asemenea. Eu preferasem sandalele (lucru contestat de colegii
de echipa) si nu eram deloc incantat de mersul prin iarba uda. Ma miscam
insa mai usor, iar la priza pe stanca diferenta era evidenta fata de bocancii
cu talpa rigida. Aveam totusi in rucsac o pereche de adidasi, pentru catarat
la nevoie.
Varful Vartopel, Varful lui Adam, Varful Fantanii,
cine la mai stie? Din varful lui Adam se desprinde Muchia Albotei. Recunosc
ultima portiune din Albota, surprinsa intr-o magnifica poza iarna de Tavi
Topai. In rest nu pare dificila, imi amintesc insa de lectura unei intamplari
mai recente din Muchia Albotei: de data asta o fata din Cluj, alunecase
si se ranise. Salvamontul o cautase mai bine de o zi (cum povestise apoi
domnul Dinu Mititeanu), iar in timpul asta coechipierii fetei statusera
langa ea.
Muchii nordice (Piscul Podragului)
Alin T studiaza traseul pentru o incursiune iarna.
Ma mai gandesc daca am sa ma incumet iarna, cand trebuie
sa cauti pitoanele sub zapada. Cand pe alocuri cornisa inselatoare iti lasa
impresia de autostrada, si habar n-ai ca muchia subtire de piatra ce o sustine
e undeva la stanga sau la dreapta.
Ma prabusesc in neant, odata cu cornisa! Sunt in aer,
cad... si ma opresc izbindu-ma violent de un zid inghetat, in timp ce o masa
uriasa de zapada dispare in ceata sub mine, cu un zgomot surd. Am
ramas atarnand in coarda..., celalalt m-a tinut, m-a salvat! Acum imi striga
disperat numele, trantit peste pioletul infipt pana la lama in zapada! Abia
am glas sa strig: "Sunt aici, ma tin!". Am cazut cativa metri si atarn rezemandu-ma
de peretele inghetat, pot doar ghici abisul de sub mine, ascuns de ceata.
Nu am de ales, trebuie sa urc inapoi in creasta prin forte proprii. Desi
tremur tot, apuc cu putere coarda-ntr-o mana si ma trag, degetele incep sa
arda in manusa, coltarii se infig scrasnind in peretele la 80° iar cu
cealalta mana infig cu putere pioletul in stanca, cat mai sus...
Imaginatie bolnava!... Alung gandurile negre si ma
concentrez la pasii din prezent, caci unul dintre noi a luat deja o tranta
si altul il urmeaza dupa putin timp, dislocand un bolovan la o coborare si
raschetand putin cateva pietre. Roca in creasta e parsiva, pe alocuri beton
alternand cu portiuni friabile ce abia asteapta sa te rezemi de ele, sa
plece si sa te poarte spre hau.
In prezent nu ne leaga nici o coarda, mergem fara asigurare, o fi asta
inconstienta sau doar siguranta, lejeritate indusa de bagajul minuscul pe
care-l avem?
Walking on the edge - fotografie de Catalin Pobega
Un prim rapel, montam coarda pentru ca o coborare
mai abrupta e umeda si alunecoasa (chiar inainte de Vf lui Adam, intersectia
cu Muchia Albotei). Nu mi se pare periculos si nu ma asigur la ham, tinandu-ma
totusi de coarda in zonele delicate. Radu face la fel.
Starnesc indignarea celorlalti la primul turn - ureche
de iepure. Vreau sa-l urc la liber. E format din placi de stanca in trepte,
imense, insa aplecate ca tiglele pe casa (asta citisem si in povestirile
despre Arpasel). Aderenta mainii si a talpii e esentiala, si la capitolul
asta stau bine. Renunt la idee repede cand privesc prapastia de 100m din stanga,
unde ajung cel mai probabil de alunec. Stanca e crapata puternic, multe blocuri
stau in echilibru precar si nu-mi inspira incredere. In fine, Cata urca asigurat
de Vlad, gaseste trei pitoane, apoi urmam in siguranta Radu, Alin T, Vlad
si la urma eu.
La coborarea de pe turnul pe care abia au loc 5 oameni,
vreau sa fac rapel, insa coarda groasa aluneca greu prin cosulet, aproape
ca stau si ma chinui pe loc. Fara sa ezit prea mult, scot asigurarea, si
cobor tinandu-ma de coarda, pompiereste, cei cativa m.
Intre timp ceilalti sunt pe celalalt turn - ureche
de iepure, Radu si-a luat inima in dinti si a urcat gasind un cablu de otel
de care sa se tina.
Deja e ora 16, si norii se aduna deasupra crestei,
invaluindu-ne in ceata. Luam ceva haine pe noi, e racoare, eu schimb sandalele
cu adidasii . Nu mai avem mult insa si in curand suntem la capatul
crestei, ce se termina brusc cativa m mai incolo.
Marele V al Arpaselului
Ultimul rapel, cel lung, de data asta nu ma joc si
cer la cineva un opt.
Aruncam corzile, 2 innodate ca sa ajunga pana jos.
Coboara Vlad. Incepe sa picure. Ne striga ca a gasit pitoanele pentru regrupare,
dar trece mai departe.
Alin T il urmeaza. Ploua de-a binelea. Cobor putin
spre prapastie, si ma asez pe burta privindu-l cum atarna de fire. Se desprind
pietre din perete mai jos, Vlad il cearta, Alin se scuza ca nu el ci corzile
atarnand greu au agatat pietre instabile. Dedesubtul meu e o surplomba
unde Alin atarna ca un paianjen. Se pierde incet incet in ceata si stropi,
si pe urma auzim doar strigatul, ca a ajuns cu bine jos.
Urmatorul sunt eu. Ploaia se inteteste, corzile sunt
deja ude. Ma las peste buza prapastiei, rezemandu-ma cu picioarele de stanci
instabile care abia asteapta sa cada spre cei de jos. Totusi, ei sunt feriti,
coborarea nu se face chiar deasupra lor ci intr-o parte, spre S-V, intr-acolo
pleaca si pietricelele pe care le disloc cand si cand.
Cobor sub surplomba, pierd contactul cu peretele, ma
rotesc cu coarda 360° si ma rog la Dumnezeu ca bolovanul peste care
atarna corzile sa nu se disloce si sa cada spre mine. Abia trag de corzile
ude, imi trebuie doua maini pentru asta. Observ ingrijorat apa care se prelinge
pe stanci, facandu-le alunecoase. Ploaia inmoaie si putina tarana de prin
crapaturile stancilor. Ma rezem de perete cu grija, in coborarea de
arahnida. Am impresia ca fiecare colt de piatra pe care il ating e gata-gata
sa se desprinda si sa plece la vale.
Iata-ma jos. Cautam sa ne adapostim de ploaie, insa
asa ceva e imposibil. Stropii cad in rafale si apa a trecut deja prin fasul
subtire ce-l port, si prin gluga. In curand o sa ajunga la piele, dupa gat,
apoi in zonele sensibile...
Strig, incepe sa coboare Radu, nu il zaresc inca dar
vad corzile balanganindu-se. Apoi apare o forma gri, se misca undeva pe
sus spre deosebire de stanca imobila si uda. Inca putin... Radu e jos, dar
toti suntem deja uzi complet.
Ultimul e Cata. Incearca niste manevre cu corzile,
apoi il remarc atarnand sub surplomba. Se opreste in regrupare, deja il
vedem bine, si incearca sa traga de corzi. Il ajutam si noi de jos. Desi
tragem doi de un capat, coarda se blocheaza. Incercam tot felul de solutii,
de la tras cu socuri sau tare, la stilul bici, sa o deblocam, nimic. E intepenita
si nu merge trasa nici de celalalt capat.
Cata va trebui sa urce inapoi si s-o deblocheze. Vlad
ii trimite scarite si blocator, le trage Cata sus pe unul din capete.
Intre timp Alin T si Radu pornesc pe valcel inspre
vale, nu mai au rabdare. Orice piatra desprinsa din perete pe acolo se pravaleste,
nici nu vreau sa ma gandesc la stanca friabila si uda de deasupra.
Mai dureaza cateva minute si Cata e gata sa urce pe
coarda. E frig deja, si picaturile ne intra in ochi cand privim spre el.
Abia se zareste in ceata, incercand sa treaca de surplomba urcand pe coarda.
Tensiunea e maxima.
Cateva miscari, clinchet de metale, si o voce striga
de sus:
-Nu pot!
-Ce-ai spus?, urlu cu mana palnie.
-Nu pot sa urc!!!
L-am privit pe Vlad, ce statea pe un bolovan cu apa
siroindu-i pe fata, si tinea de un capat al franghiei intepenite.
-Il astepti, nu-i asa? Vlad incuviinta.
Sa nu pleci pana nu ajunge jos! nu mai stiu daca asta
am spus, dar asta gandeam, si mi-era ciuda ca nu puteam sa-i fiu de nici
un folos. Am pornit pe urma spre vale, cu strangere de inima si simtindu-ma
ca un las. Dar nu mai aveam ce face acolo.
M-am lipit de baza peretelui in coborare, ingrijorat
ca vreun bloc de stanca ar putea pleca de deasupra mea. Faceam pasii de
urias, ignorand grohotisul si pietrele instabile si tinandu-ma cu mainile
de stinci.
In urmatorul minut un bubuit rasuna deasupra. M-am
ferit instinctiv, cautand cu privirea in sus. Fusese insa un tunet. Cata
trebuia sa coboare de urgenta.
Alin T si Radu erau deja jos, in siguranta, aproape
de poteca marcata, eu coboram inca pe valcel ignorand micul paraias care
se formase si in care practic imi bagam picioarele, cand Cata termina rapelul
si impreuna cu Vlad pornira la vale. I-am zarit mai sus coborand tinandu-se
de perete.
Stiindu-i deja afara de pericol, am alergat dupa ceilalti,
i-am ajuns langa lacul Capra si nu mica a fost mirarea lui Alin T si Radu
cand auzira ca au ramas corzile acolo. M-au intrebat ceilalti doi ce fac.
Ii vazusem de pe Piciorul Caprei, ajunsesera la marcaj, erau OK.
Ploua inca bine si desi excursia era terminata cu peripetii,
conta ca eram in siguranta.
Fetele ne-au povestit cand le-am intalnit ca venisera
pe Piciorul Caprei, acolo langa monumentul oradenilor. Au stat acolo mai
bine de-o ora. Au zarit uneori 5 furnici colorate, urmand cu rigurozitate
linia zimtata a crestei, profilata pe albastrul cerului si pe albul norilor.
Se retrasera insa la timp sa nu le prinda ploaia, fete destepte, nu erau
incepatoare pe munte.
Ce-i drept si noua ni s-a parut ca zarim doi purici
in zare, acolo unde un monument reprezinta diferenta dintre a fi sau a nu
fi.
------------------------------
Intr-adevar Fagarasul m-a fermecat, in doua excursii in
care mi-a aratat atatea lucruri, atatea pilde si atatea contraste!
Contrast (Lacul Capra)
Corzile avea sa la recupereze tot Catalin, impreuna
cu Alin T, a doua zi, au facut ei restul, coborand din vf Capra in marele
V al Arpaselului, pe o vreme splendida. Acelasi catel alb cu ureche neagra
pripasit la Balea, ce ne insotise inspre Negoiu pana in Strunga Dracului,
a mers cu ei intreaga tura. Nu, nu se blocase nodul in vreo stanca, dar
nu reuseam sa la tragem din cauza frecarii cu piatra si cele doua inele
unde asigurasem.
Dar poate asta o sa va povesteasca ei.
Eu am treaba!
Ascut coltarii si exersez cu pioletul...
Alin C.