12 iulie. Dupa 2 zile de ploaie si
frig stau cu Ramo in cabana, noaptea la 12 refacand inca
odata lista echipamentului in minte. Cu cat scotoceam
mai adanc in memorie cu atat realizam cate uitasem. Nu-i nimic,
ne-am zis,
Incet la pas, ca drumu-i lung.
Pe la jumatea drumului
intr-o pauza, cand in mintea mea boscorodeam pe cea care facuse rucsacul cu o
seara in urma si pe cei ce il proiectasera asa incapator, ca deh, daca n-ar fi
fost asa mare, ma opream si eu la timp cu impachetatul, cum ziceam, in pauza
aia trec pe langa noi cei de la salvamont pe un ATV, se opresc si aici vine
surpriza, se ofera sa ne duca ei pana la Buta rucsacii. Mai bine nici ca se
putea! Si uite asa, restul drumului a fost placere. Retraiam
clipe de acum 2 ani cand faceam echilibristica pe bustenii prabusiti
chinuindu-ne sa traversam raul. Acum drumul a fost
refacut, cu toate ca il preferam pe cel vechi, macar
asa ajungeau la cabana doar iubitorii de frumos, nu toate Jeep-urile din lume.
Cand am ajuns sus, dupa 4 ore de mers, rucsacii stateau
rezemati de cabana asteptandu-si proprietarele. Radeam amandoua ca am avut rucsaci mai harnici ca noi.
Un ceai fierbinte mai tarziu si cateva invitatii din partea
cabanierului, domnul Bela, si a salvamontistilor, ramanem la cabana la jumatate
de pret, reducere pentru fetele frumoase. Am ramas pana
seara la 11 in bucataria cabanei cu domnul Bela si cu baietii de la salvamont
la un pahar de afinata si o vorba.
13 iulie. Planuri mari de plecare la 8 dimineata. Da de unde, mai
vazusi! La 10 jumate am plecat de la Buta. Planul de bataie
era Bucura. Dupa micul-dejun putin mai jos de saua Plaiul Mic si cateva
minute in baia de soare s-a votat in unanimitate urmatorul loc de popas: Poiana Pelegii!
Cand noi urcam spre sa, la vale venea
alergand un tip si in urma lui lesinata si alba la fata prietena lui. Arata saraca mai rau ca Berlinul dupa al doilea razboi mondial. Undeva pe la baza seii s-a oprit din alergat si a trimis in zbor cateva cuvinte
de lauda spre "zmeul" din fata ei. Probabil avea sa
o pateasca din plin, saracul, pe seara. Tot ne intrebam si eu si ramo, de ce alerga tipul, de parca ar fi fost fugarit de un roi de
albine. Raspunsul a venit de la sine cand s-a auzit in toata valea un racnet ce
tradus ar suna cam asa: "BEEEREEEEEE!!!". Probabil
dupa 3 zile prin Retezat, cicalit de nevasta si amarat, saracul cand a vazut
cabana Buta in departare, picioarele n-au mai ascultat de cap, nici de frica de
sotie n-au mai stiut si au luat-o la goana spre cabana.
Pe la pranz am ajuns in
Poiana Pelegii manate mai mult de somn si de afinata din seara precedenta. Am pus cortul si duse am fost in lumea viselor. Pe la 6 bate cineva in cort. Din instinct am inganat un "buna dimineata". S-a auzit un raset puternic
si replica "ba e seara!". Deschid ochii mai
bine, focalizez, vad ceva haine rosii si un zambet cat toate zilele. Apoi curg intrebarile sir: "voi sunteti
fetele din
14 iulie. 10
dimineata. Se aude o voce puternica langa cort: trezireaaa!! Iar ne dadea trezirea salvamontul. Am baut o
cafea impreuna la refugiu, ne-au luat tensiunea inainte de a pleca sa fie siguri ca nu ne trimit bolnave pe traseu, mai ca era
sa ne opreasca inca o zi pe motiv ca aveam pulsul putin cam mare. 2 ore mai tarziu, imi oglindeam privirea in lucirile de jad ale
Bucurei.
Totul tragea spre introspectie, spre
visare. Aici gigantii de stanca,
luptand spre inaltimi, prindeau in clestele lor de granit
valtori de aburi moale si-l clocoteau in cazane gigantice pana cand nu mai
stiai ce-i nor si ce-i munte.
Intre ei, Bucura pastra raceala si
demnitatea unei regine din vremuri demult apuse. Isi purta valurile albastru-verzui spre tronul de aur ce impodobea muntii la apus. Ca pe un
colier de perle isi purta Bucura de jur imprejur tabara de corturi. Am adormit
mangaiate de razele apusului, scaldate in cazanele de stanca cu spuma norilor
pline, purtata pe aripi de vant molatec spre o noua zi.
15 iulie.Se vede clar ca
Retezatul a stat sub semnul plecarilor tarzii. Ne-am trezit noi pe la 8, dar nu
ne-a lasat inima sa ne despartim de Bucura pana pe la
16 iulie. Azi a fost zi de
tura prin Petrosani. Ne-am infipt amandoua in cate o pizza apoi cauta o sala de
net vre-o doua ore sa descarc pozele, apoi ultimele cumparaturi pentru Parang si
Cindrel. Cand ne-am urcat in microbuz, cu rucsacii in spate si cu cate doua
plase in fiecare mana, soferul ne-a intrebat daca am fugit de acasa.
17 iulie. Cabana Ghiocelul, Parang 1700m.Am in fata obiectivul zilei de
Aici am pus pentru prima data schiurile in
picioare, aici am invatat sa iubesc, aici au curs ccele mai grele si mai frumoase
lacrimi, lacrimile copilului ce simte ca traieste. N-am indraznit niciodata sa-i
calc potecile manata de ganduri triste si apasatoare, n-am urcat niciodata cu
mine partea moarta a fiintei mele.
Parangul te trage
adanc in sufletul lui, nu mai esti tu, esti parte din munte, Parangul e cel ce
iti permite sa il urci si nu altfel, caci cine i-a batut cararile si nu
i-a simtit rasuflarea, nu i-a iubit crestele seci si caldarile cu
ochii limpezii si albastrii, cine nu si-a simtit inima oprindu-se pentru o
secunda spre a asculta inima Mijei, cine nu s-a oprit la poalele Carjei
cu sufletul ascuns de frica pe undeva prin vre-un buzunar vazand pentru prima
data ca poteca nu ocoleste varful ci urca de-a dreptul, acela nu cunoaste cu
adevarat Parangul.
18 iulie.5 dimineata.Ma trezesc brusc si fuga spre baie. Am vomitat si ce
mancasem cu trei zile in urma. Abia ma tineam pe picioare, senzatia de voma
persista chiar si cand nu mai aveam ce vomita. Cu chinuri mari pe la 7 am reusit sa ma ridic din pat, abia ma
miscam, nici de mancat nu-mi ardea...
Am plecat de la
cabana pe la 9, parca aveam pietre de moara in rucsac, asa il simteam. Cand am
umplut sticlele cu apa sus la izvor si le-am pus pe rucsac imi venea sa mor pe
drum, 4 litrii de apa ma nenorocaeu, stomacul urla, rucsacul acum parca
era plin cu plumb. Ce zi! am ajuns pe la 2 la refugiul de sub Carja, mai mult
lesinata si m-am apucat sa beau apa in prostie decat sa o mai car. Dupa 4 ore de
somn mi-am mai revenit, da picioarele tot protestau. Ma uit cu teama la
urcusul pana pe Carja, vad fiecare pas din usa refugiului. Sper pana maine sa
se refaca organismul si sa fie totul in regula.
19 iulie.
Vedeam
cum scade rezerva de apa si mai stiam ca pana la lac suntem in desert de stanci
. Coborarea de pe Parangul Mare mi-a rapit cativa ani din viata
:de cateva ori era sa o iau la vale mai repede decat imi permiteau
picioarele manata de rucsacul greu. Cum venea o portiune mai dificila ce
impunea ceva echilibristica si balet
printre stanci, simteam cum vine valul din spate si tragea amenintator
spre prapastie. I-am multumit celui de sus cand am ajuns intreaga iar pe pamant
plat.
Apoi
drum intins pana spre Coasta lui Rus. Am si uitat cate varfuri am urcat si am
coborat pana acolo. Parca nu se mai terminau,
Ranca devenea dinc e in ce mai mare in zare. Intr-un tarziu pe la 7 seara am
ajuns la Calcescu. Ucigatoare zi! Bilantul zilei: o basica de toata frumusetea la
piciorul stang la degetul mare si Ramo parlita zdravan in suc propiu de
soare.
20
iulie.La
8: 30 eram in picioare. Ne-a scos din cort soarele. Dupa ziua de ieri, nu mai
suportam de nici o culoare caldura soarelui pe piele. Am gasit refugiu temporal dupa
o stanca pe malul lacului si am lenevit acolo pana pe la 12: 30 cand au inceput
sa apara norii si ne-am miscat si noi spre cort sa stangem rucsacii. O ora
mai tarziu paraseam lacul in miorlaituri si plansete, nu de jale ci de
durere: pe mine ma omora basicuta aia pozitionata strategic, incat nu
trecea un pas sa nu o simt ca pe un fier incins iar ramo avea probleme cu
picioarele, se umflasera destul de rau. Am ratacit o ora intreaga prin jnepeni
pana am iesit in caldarea inferioara a Calcescului. Poteca era bine marcata dar
jnepenii crescuti deasupra potecii formau un fel de tunel ingust, de aveai
impresia ca esti in jungla si nu la 2000m in Carpati. Rucsacii voluminosi
deveneau din ce in ce mai greu de strecurat prin hatisul de jenepeni. Ma
simteam prinsa intr-o poveste, incercand sa ajung la un castel inconjurat de o padure
fermecata de nepatruns. Mai imi lipsea calul fermecat si ceva prieteni cu puteri magice. Cu calul am rezolvat-o putin mai jos
cand am nimerit in mijlocul unei cirezi de vaci, deh, ironia sortii...
Tot drumul forestier am mers in neplacutul acompaniament
al populatiei iesite la gratare, cu muzica data la maxim expunand un
comportament jenant si neplacut. De ce oare trebuie sa construiasca
drumuri si in ultimele colturi de salbaticie ramase in tara asta? De ce, macar
, daca tot ofera posibilitatea oraseanului sa-si urce fundul in masina si sa
aduca cu el in munte tot zgomotul si mizeria de care incearca sa scape in oras,
de ce nu incearca sa-l educe in ocrotirea mediului inconjurator, sa-i sadeasca
in suflet iubirea si respectul pentru natura daca bunul simt si cei 7 ani de
acasa au devenit pasare rara printre romani. Pe ultimi km, Ramo mai avea putin
si ceda fizic din cauza picioarelor. Am luat si rucsacul ei in fata
si dai la drum. Se uita populatia la mine ca la urs! Ce
senzatie ciudata sa mergi cu capul intr-o parte ca sa vezi in fata.
21 iulie. Azi a fost zi de mutat
izoprenul dupa umbra. Nu-mi inchipuiam ca sunt in stare sa zac ca o sarla o zi
intreaga in halul asta. Maine trebuie sa vina inca 3 persoane din
22 iulie. Pe la 11 ajung la cort si restul personalului cu proviziile necesare
si multa buna dispozitie. Am mancat cate ceva la cei de la
cabana (nu va recomand cabana Obrasia Lotrului sub nici o forma), am reusit sa
fac si un dus, intre timp Ramo s-a hotarat sa se intoarca acasa, inca o
dureau picioarele, facuse un edem de toata frumusetea pe toata portiunea
gambelor. Pe la 3 am luat-o la pas spre Tartarau, 15 km de drum forestier. Baietii
au luat-o in fata, ca doar aveau oasele odihnite, eu cu diana mai in spate asa
cu rabdare ardeleneasca, la deal. Dupa jumatate de ora facem o pauza amandoua,
era prima data pentru Diana pe traseu si cu rucsac destul de greu in spate. Cand
vede diana o masina ce urca parca apucase pe Dumnezeu de picior, nu mai putea
de fericire. S-a pus in mijlocul drumului si a reusit sa-i convinga pe cei din
masina sa ne ia cu ei. Am aruncat rucsacii in graba in
portbagaj, le-am facut cu mana baietilor cand am trecut pe langa ei. Cei cu
masina ne-am lasata la 500m de pasul Tartarau, la granita intre jud valcea si
alba. Cand s-a plecam am realizat ca lasasem batul telescopic unde ne luasera
cei cu masina. Am inghitit in sec si am luat-o la
drum. Sus in pas am lasat rucsacii jos si am ramas sa ii asteptam pe baieti. De aici mai erau inca 10 km de mers
pana la canton.20 de min mai tarziu opresc 2 dacii langa noi si vine un
mosulet tot un zambet catre noi, la cativa metrii se opreste si scoate de la
spate batul meu de treking. Nu mai puteam de fericire, topaiam mai rau ca un
copil in fata bradului de Craciun.tot razand ma intreaba daca n-am uitat cumva
ceva pe drum...
Tot el s-a oferit
sa ne duca cu masian pana la cantonul Tartarau, si tot dansul ne-a intrebat
daca coboram dupa baieti cu masina. Ne-am dus dupa ei, dar nu stiu de ce erau
foc si para, nici rucsacii n-au vrut sa-i dea. Intr-un final si dupa cateva
rugaminti am reusit sa le luam rucsacii, da ei tot pe jos au venit.ne-au
suierat asa printre dinti sa ne ajunga la urechi cum ca sa gaseasca cortul pus
si masa aranjata, si ca o s-o platim noi pe seara. Tot n-am putut cu Diana sa nu
radem tot drumul de cat de botosi erau, deh, asa sunt ei cand fetele se
descurca fara ajutorul lor, si inca mai bine.
Am gasit o
poienita pe marginea raului parca desprinsa din povestile bunicii, captusita cu
muschi verde, inconjurata de braduti desi si mangaiata
de susurul apei. Trecem peste partea cand au ajuns baietii cu o falca in
cer si una in pamant si au vazut ca au de trecut raul pana sa ajunga la cort si
de restul intepaturilor si ironiilor fine la adesa fiecaruia...
Una peste alta a
iesit o seara frumoasa cu branza prajita la foc in tepuse mesterite de Adi pe loc. Am adormit ca pruncii leganati de
valurile apei, parca purtati de bratele bunicilor in
leganatul dulce al copilariei.
23
iulie. Ne-am trezit noi pe 9 da de plecat pe la 12,
asta dupa ce Adi a facut o baie in rau, tare mandru
de ce curat era. Mai vedem noi mai tarziu!De
pe valea Sebesului am intrat pe valea frumoasei spre Saua Steflesti. Alti 16 km
de drum forestier. Superba valea, nu degeaba a primit numele acesta.una dintre
cele mai frumoase zone pe care le-am vazut. Dupa vre-o 9 km, la o rascruce de
drumuri ne oprim pentru inca o portie de dezorientare.cat timp baietii au
luat-o la pas pe celalt drum sa vada ce e, fetele inca o data rezolva situatia. Am oprit un tir cu doua remorci
dupa el pline cu lemne ce urca. Am primit si instructiunile de rigoare
si iar s-a oferit soferul sa ne duca cu masina pana in saua steflesti. Eu cu
diana in cabina si baietii sus intre remorci cu rucsacii pe lemne. O ora mai
tarziu admiram saua dintre cindrel si lotrului. I-am recuperat pe baieti mai
grei cu vre-o doua kg de caciula de praf pe ei. Si acum ironie la adresa dusului
de dimineata. Doua ore jumatate mai tarziu ne luptam cu vantul de pe platoul
diavolului la 2244m. Am gasit aici sus plantatie de cruci
, numele sa fi fost de vina?...
Inca 40 de min pana la refugiul Canaia, l-am
gasit inchis, doar o camaruta era deschisa.somn de voie...
24 iulie.Patru ore de mers pana in Paltinis, ceva peripetii cu cainii
de la stana,nimic grav. Peisajul s-a scurs pe langa
noi fara a-l vedea de cele mai multe ori. Toti aveam in fata ochilor o sticla
de cola sau de bere rece si o masa calda. De dimineata la trezire, incepusem
sa insiram cam ce ar manca fiecare, si credeti-ma ca ne-ar fi trebuit
fiecaruia cate doua-trei meniuri.
Am gasit si ceva cazare in paltinis, Eu am ajuns la
lighean si cu sapunul de casa in mana, la spalat de "sconcsi " si
alte haine murdare, doar e si asta o treaba, nu? Pentru prima data de ceva timp
am simtit saltea moale sub spate.
25 iulie. Ajungem la 1 in sibiu. Ceva
cumparaturi, masa cu Cristi condimentata cu discutii pe tema turistului
montan, roman sau strain, prindem trenul de 7 seara spre Avrig, repetam
dezorientarea si ratacirea prin Avirg vre-o ora pana sa o scoatem la cap si sa
realizam ca am ocolit ca fraieri vre-o 2 km. La iesire am prins o ocazie, ne-a
scapat de vre-o 7 km de drum. Am pus cortul langa o pensiune si ne-am intins la
vorba pana tarziu in noapte. Pentru portiune Barcaciu-Balea, eram decat eu si
Adi, de la balea pana la Sambata urmand sa vina Diana si celalt Adi.
26 iulie. Ne trezim cam tarziu dupa
discutiile tarzii de aseara, strangem cortul si la pas
pe drumul forestier inca 7 km spre
Poiana Neamtului. Ne ia o masina dupa vre-o doi km de mers. Plecam de la cabana
pe la 1. Incepe Fagarasul.
Daca pana acum, cand ii priveam din departare crestele si incercam sa-I
ghicesc potecile, aveam inima plina de teama amestecata cu respect si
curiozitate, acum gandurile acestea zburasera rapite de
frumusetea locului. Ma plecam in fata Fagarasului precum in fata unui batran dascal ce-l intalneam in momente de cumpana
si ce invata inca o data copilul din fata lui sa traiasca fara teama si mereu
cu zambetul pe buze. Ma indemna la ghidusii, la joaca, ma readucea in copilarie
Fagarasul.
Poteca ducea in serpentine line spre urmatorul varf, si de acolo spre
urmatorul urcand linistita creasta piciorului Barcaciu. Nu stiu cand padurea de
fag si-a schimbat hainele in ace de brad, nu stiu cand si cum in fata ochilor
mei s-a deschis privelistea spre Avrig, nu stiu cand si cum in fata ochilor
mei s-a deschis privelistea spre Avrig, nu stiu cand s-au scurs cele 3 ore pana
la cabana Barcaciu. Stiu doar ca era ora 16
si inaltimile indemnau la relaxare si baie de soare in loc de drum spre
Avrig, cum era planuit.
L-am cam mirosit si pe Adi ca-l apucase
moleseala si am lansat momeala in cel mai diplomat mod cu putinta:"Adi, cum iti e spatele, te mai doare?"Am riscat putin, dar
pana la urma tot cum am vrut eu a iesit. Am ramas peste
noapte la Barcaciu, urmand ca
27 iulie. Inca nu
am reusit sa ma conving sa ma trezesc mai devreme, nu e chip sa-mi urnesc
corpul din sac mai devreme de 9.pe la 11 am parasit cabana si-am luat-o la pas
in sus. Adi nervos in fata si eu in spate, din tufa de afine in tufa. Va
inchipuiti voi cum aratam cand am terminat versantul plin cu delicioasele
fructe.
Sus pe piciorul ce coboara de sub Scara s-a
deschis cerul de-odata. In dreapta Avrigul cu piscurile lui, amenintand sa se
prabuseasca asupra lacului de la peste 2400m, in zare Budislavu iar in stanga,
uhh, acolo mi s-a oprit inima. Serbota, Negoiu si Lespezi-Caltun isi inmuiau
stancile de granit in dulceata soarelui. As fi putut sta in acel loc o
vesnicie, as fi putut fi stanca aici fara a-mi parea rau macar o clipa, as fi infruntat cu stoicism
furtuni, viscol si ploaie doar spre a-mi tine spiritul in aceste locuri.
Am lasat rucsacul jos, m-am
infipt in sticla cu apa si-am ales o stanca mai plata sa-mi odihnesc corpul si
sa-mi rasfat spiritul cu betia inaltimilor. Vedeam vf. Scara, ghiceam traseul
dar nu puteam sa-mi mut privirea de pe Negoiu
si zambetul lui de stanca fierbinte ce abia rezista in soare fara sa se
topeasca. Nici un inger nu ma va intampina pe varf, caci toti isi poarta pasii
alaturi de ai mei in adierea vantului de dupa-amiaza. Aici mi-as lasa o bucatica
de suflet, ziceam razand spre caldarea Avrigului, si acolo, privind spre
Mazgavul, si dincolo, oh, mai ales acoloprivind fermecata labirintul de
stanca al Negoiului, oh acolo as ramane toata pana cand timpul isi va termina
scurgerea secundelor prin clepridra anilor. M-as modela precum o stanca in
bataia ploii, m-as asterne asemenea zapezii prin locuri ascunse si as ramane
acolo pana spre vara cand soarele imi va transforma fiorii de gheata in perle
translucide de apa si-as lua-o la vale spre stancile ce-mi vor primi sarutul cu
a lor rece imbratisare. Uite un loc in care se poate murii uosr de frumusetea ce te prinde intr-un dans ametitor
peste varfuri, purtandu-ti mai apoi privirea in calarile imense ce parca isi
trag obarsia din ochiurile de apa ce oglindesc cerul in adancurile lor de nepatruns.
Si-am lasat gandurile sa cutreiere zarile,
i-am dat vantului visele mele sa le poarte sus printre vulturi, iar eu am
luat-o la pas spre Scara pierduta in urcari,
traversari si pasi marunti.
Apoi a venit urcarea pe Scara. Mi-am uitat
acolo toate gandurile, toate intrebarile, doar pasii
mi-I vedeam urcand spre cer, pana acolo unde raiul mangaie pamantul pe poteci
ce nu mai stiu nici sa urce, nici sa coboare.
Acolo mi-am regasit visele pierdute de mult
pe adierile vantului, acolo am reintalnit gandurile ce cutreierasera zarile si
si-au intors cuminti pasii spre mine, parca plecandu-si privirea in fata
maretului Fagaras, jurandu-si ca de acum
inainte sa nu-si mai desparta amintirile de el.
M-am intins in iarba, sprijinita de rucsac
si-am inchis ochii parca repetand pentru timpul ce va urma ceea ce imi vazusera
ochii.erau toate acolo, in mintea mea, toate vaile, varfurile, crestele, nici
una nu lipsea. Abia atunci am redeschis ochii, fericita asemeni unui copil ce a
reusit sa-si asculte cantecul inimi si sa-l urmeze. De atunci nu mi-a mai fost
frica ca voi incepta vre-odata sa-mi ascult inima.
Fagarasul a crescut un copil cuminte si
ascultator ce a invatat aici, printre inaltimile lui sa-si alunge teama si
frica din inima, caci doar asa va fi in stare sa auda cantecul suav si dulce al
inimi sale. Acest copil a mai primit inca o lectie, tot aici, o lectie la fel
de importanta, aceea ca inima sa si inima mutilor, in esenta, dincolo de
grosier si dezvelita de orice substrat, ramanand numai partea pura, sunt una
si aceiasi, purtate de acelas dor, susurand acelas cantec. Atata tot ca muntele
a invatat a canta astfel incat orice inima, deschisa si calda, sa-l
auda. Ferice de cei ce au reusit a-I intelege glasul, iar pentru cei ce ii
cutreiera potecile cu aer incruntat, manati de teama si murdari la suflet doar
tristete si compasiune imi emana fiinta penru ei. Caci mai devreme sau mai
tarziu muntele ii va indeparta de el. Intr-un tarziu am ajuns si la refugiul
Scara, manati de la spate de foame si oboseala. A urmat apoi o noapte putin mai
lunga decat s-ar fi preconizat datorita unei ore intregi de veghe, undeva in
puterea noptii, tot fiind atenti la ce se auzea afara. Dimineata am adresat
acteva cuvinte calde si pline de energie bucatii de plastic ce poposise in drepta
refugiului peste noapte si tot isi
flutura faldurile in vantul turbat din noapte.
28 iulie. Azi m-am
trezit mai devreme, dar tot am facut eu cumva, inca nu stiu cum reusesc
aceasta performanta, cum functioneaza mecanismul, si tot pe la 10-11 am plecat
de la refugiu. O ora jumatate mai tarziu eram pe Serbota. Mi s-a taiat respiratia
cand am privit in jos cum se pierde in prapastie banda rosie ce-mi fusese
camarad de drum pana acum.. Adi ajunsese pe varf cu un
sfert de ora inaintea mea, lucru ce s-a dovedit in scurt timp a fi fost
fatidic.
De pe Serbota iti infigi puternic calcaiele
in paman, sa-I simti mangaierea ancestrala in talpi, si-ti arunci privirea
spre prapastie in cautarea potecii printre labirintul de stanci si turnuri parca
rasarite din negura vremii. Iti faci curaj si privesti in abis, ba chiar
urmaresti pentru scurta vreme lupta celor de jos cu poteca, crezand pentru o
vreme ca asisti la gratiile unei turme de capre negre si nu la miscarile
nefiresti ale unor corpuri omenesti. Apoi te izbeste in piept vantul turbat ce
rascoleste caldarea pentru ca mai apoi sa urce nebuneste pe peretii abrupti ai
Serbotei spre a intampina spiritele temerare ce incearca sa-si invinga teama si
sa coboare spre cuiburile de vulturi de sub picioarele lor.
Maretul Negoiu rapeste pentru inca o secunda
lucirea ochilor, pentru ca mai apoi sa cobori
privirea, ca in transa, de-a lungul crestei ajungand intr-un final la zidurile
de aparare ale Custurii Saratii.
Cine a poposit pentru prima data in aceste locuri si inca
sustine ca nu si-a pus intrebarea "oare cei ce au marcat zona asta, ce-au fost
, orbi sau nebuni?", acela nu are indeajuns curaj in a fi sincer cu el insusi.
Mi-am zis atunci ca poate pare fioros de
sus, insa sunt sigura ca incet, cu rabdare si atentie nimic nu e de
netrecut. Cu acest gand in minte ma duc spre Adi, pe care-l vedeam de ceva vreme
nervos, invartindu-se in loc, tot urmarind progresele celor de pe Custura. M-am
izbit de un refuz categoric din partea
lui, nici mort nu ar fi luat-o pe traseu. M-am rugat, am implorat, am incercat
sa-i aduc argumente logice ori mai putin lucide captiva in vraja stancii ce imi
imbia corpul la miscari fine si lungi printre stanci, asemeni unei ape ce-si
cauta drum. A fost imposibil sa ii alung teama ce acum poposise pe trasaturile
fetei, crispand muschii intr-o incordare indelungata. Apoi nu am mai spus
nimic. Stateam si priveam spre Negoiu, spre frumusetea ucigatoare a custurii,
tot inganand in minte ca nu e real, fiind atat de impotriva firii ce se
intampla. A fost pentru prima data cand muntele mi-a primit lacrima, in secret
de toti si de toate, caci el era singurul care vedea furtuna din adancul meu si
doar el simtea strigatul meu inabusit de cotidianul unui refuz prea banal si
lipsit de explicati. Atunci pe Serbota am jurat sa nu mai plec pe munte, fara a
fi putin mai dura cu cei de langa mine. In acele momente simteam cum se rupe
ceva in mine, cum incep sa cada lacrimi in interior. Am tras adanc aer in
piept, i-am jurat custurii ca voi reveni cat de curand posibil, si m-am intors
spre Adi, spunandu-I ca poate e mai bine asa, ca daca ar fi patit ceva pe
custura din cauza orgoliului meu nu mi-as fi iertat-o toata viata.
Am luat-o la vale spre saua Serbotei cat mai
repede posibil. Abia spre seara am ridicat privirea spre Negoiu. Inca ma dureau
ceva in interior ingrozitor, inca simteam dojeneala blanda a muntelui ce-mi
tinea in brate sufletul si-l dezmierda, asemenea mamei ce isi duce pruncul la
piept si-I ingrijeste ranile dupa ce a cazut, certandu-l dulce, invatandu-l a
doua oara sa fie mai atent, asa imi purta Fagarasul de grija, iar eu inca nu
puteam ridica privirea din pamantul cald spre el, caci imi era rusine de fapta
facuta, imi era jena de momentul dictat de egoism sus pe Serbota. Am coborat
prin saua Serbotei pe o poteca ciobaneasca prin caldarea mare a Serbotei. La
intrare in padure am dat si de traseul ce lega pe sub creasta cabana Barcaciu
de cabana Negoiu.
Inca o data,
Fagarasul mi-a predat o lectie ca la carte: se pleaca in echipa pe munte si nu
fiecare cu ego-ul lui. Chiar si atunci cand pleci singur, tot esti o echipa, tu
si muntele, si trebuie sa inveti sa-ti asculti co-echipierul oricat de greu
ti-ar fi.
Orgoliul trebuie omorat pe munte, altfel te
poate omora el pe tine, ori pe interior, ori pe exterior. Am ajuns la cabana
Negoiu pe la 5 seara rupti de oboseala de la coborare, dintr-o caldare in
alta. Somn de voie pana a doua zi.
29 iulie. Aceiasi ora matinala de plecare, undeva pe la 10
dimineata. Moralul e pe rosu de aseara, privind cum dispare din privire
Negoiu. Ma asteapta o ocolire de o zi pana la Balea. O ultima privire spre
custura si apoi mi-afund gandurile spre alte zari, cufundandu-ma in negura
padurii de brad, purtandu-mi pasii pe serpentinele ce coboara alene spre drumul
forestier. E pranz, sunt in Porumbacu de jos, sufocandu-ma cu aer incins, parca
scapat din talpa iadului. Vreau iar sus, printre creste, acolo unde vantul se
joaca si-mi alunga tristetea, fugarind-o printre varfuri. Du-ma sus mai repede
timp, caci acolo mi-al lasat sufleul, si am sa mor fara el. Dar timpul nu s-a
indurat oricat de fierbinti ar fi fost rugamintile mele, si mi-a tinut oasele
amortite in lumea oamenilor pentru inca 6 ore.. Am ajuns intr-un final la Balea
cand vantul incepuse sa-mi urle numele prin caldare aprig si nebun. S-a oprit
din jale pentru ceva timp, cat sa intindem cortul, si apoi a inceput a cerne
marunt lacrimi spre munte, acolo unde omul a ucis spirtul batran al Fagarasului
, parca plangand pentru caprele ce acum
isi plimbau pasii doar pe contraforturile Balei, ce odata stapaneau valea, ce
in alte vremuri ii cantau vantului, amaginu-l si linistindu-i adierea turbata
, imblanzid copilul salbatic din el, pana cand ajungea sa sarute iarba ce acum
abia se zarea dintre zecile de gherete, gunoaie si terase. Manios e vantul in
aceste locuri, parca voind sa faca curat aici. Speriat, omul se retrage in
cortul lui, ori in vre-o cabana, razand de la adapost de impotrivirea
neputincioasa a muntelui. Oh, sa indrazneasca sa vina el aici cand iarna
mangaie coltii de stanca si le ascunde ascutimea, cand muntele e puternic si
mandru, sa vina atunci animalul pe doua picioare si sa incerce sa schiteze
acelasi gesturi varatice, vai si amar de el! Dar acest animal e las, si isi
ascunde pasul iarna prin apropierea unei sobe privind de dupa un zid de piatra
si var cum urla muntele, si atunci il dispretuieste si isi ascute ghearele si
dinti pentru vara ce urmeaza. Jalnic animal si omul...
30 iulie. O dimineata
scaldata in soare, muiata in roua zorilor. Azi Adi trebuie sa plece spre
Craiova, isi doreste asta de ieri, abia am schimbat cateva cuvinte, parca
uneori i-ar fi jena sa-mi vorbeasca, lucrur ce ma tulbura, si ma vad doar
singura vinovata in asta, insa faptele raman
imprimate adanc in amandoi. Tot azi, trebuie sa vina Diana si cu Adi,
am vorbit cu ei, sunt deja pe drum. Au ajuns abia dupa-masa, Adi a gasit sa
coboare cu un barbat pe care il intalnisem la Negoiu cu o zi in urma, si dus a
fost, nici macar o privire in urma nu a lasat, parca fugea de Fagaras, parca
fugea de el insusi, mintit de mirajul unei zile in oras.
Adi si Diana venisera cu forte proaspete, in
sfarsit aveam si eu langa mine oameni care radeau, glumeau, aduceau o altfel
de atmosfera asupra grupului, iti imprimau in oase o dorinta de a urca, de a
fugi de toata harmalaia din caldare. Am dat in gluma o tura pe la tarabele de la
Balea, razand, ca parca am fi la mare, nu la 2000 de metri. Din curiozitate
imi arunc ochii asupra marfii expuse pe una din tarabe, mi de lucruri ingramadite in cativa metri patrati. Ochii mi
se opresc asupra unor mici tablouri ce adaposteau dupa gratiile de sticla ale
ramelor micile si plapande flori de colt! Am simtit cum mi se incinge sangele. Ma
duc la urmatoarea taraba, regasesc aceleas tablouri, expunand un pret de 20-50
de lei, la urmatoarea la fel, Doamne, toate aveau expuse spr vanzare flori de
colt. Ma apropi, le examinez, agatandu-ma disperata de ultima salvare, ca
poate totusi sunt o imitatie, sau sunt orice altceva. S-a spulberat si ultima
speranta, sunt reale. Ma duc la primul vanzator si il intreb cu vocea tremurand,
"nu va suparati, acelea sunt flori de colt?". Primesc un raspuns manjit cu
ingamfare, orgoliu si dispret fata de tot ce imi e mie drag "Da!".Atunci a urmat unul din putinele mele momente de cedare
psihica. Am inceput sa ii insirui infuriata tot felul de motive pentur care ceea
ce face nu e bine, ca nu are voie sa faca asa ceva, ca legea, ca...nici nu mai
stiu clar ce am zis atunci, clar e ca omul se uita cu dispret la mine in
continuare si imi arunca in suierat, ca florile ar fi crescute in sera! Imi
venea sa plang, sa il iau de guler si sa ii urlu, ce naiba de sera! M-au luat
de acolo Diana si cu Adi, mai mult tragand de mine, in timp ce cumparatori se
uitau la mine ca la urs, razand, uni pe
fata, altii mai mascat. Ma incerca un sentiment puternic de jale si durere
amestecat cu putina ura pentru noi toti, buni sau rai, noi cei ce permitem sa
ne batem joc de ce avem mai scump. As putea sa insirui acum pagini intregi, ce
rost si-ar avea? Multi ar sari peste acest pasaj, iar putini ce l-ar citi, nu
ar putea decat sa constate cu amaraciune in suflet ca lumea e murdara si rea,
si ca uneori morile de vant sunt de netrecut. Am fugit de acolo, era singurul lucru
pe care il mai puteam facea, am urcat spre saua Capra acompaniata de mugetele
ingrozitoare ale turmei de oameni de sub picioarele mele, ce-si trimiteau
acordurile de manele si alte muzici vulgare spre crestele sacre ale Fagarasului. A
venit si noaptea, cu urlete de furtuna, cu fulgere ce luminau lacul Capra,
pamantul se cutremura sub noi toti, cerul spunea povestea veche a acestor
pamanturi, muntele se scutura de noi toti, ce nu am stiut sa-i iubim
spiritul. Un strop de rai amestecat cu iad poposise in aceste locuri. Ingerii si
demonii saltau valuri imense deasupra noastra. O noapte rupta din vechile
timpuri cand inca animalele stapaneau acest tinu, cand omul doar privea spre
munti, neindraznind sa-i calce drumul de piatra, erele cand omul urca in munte
ca intr-un templu, cand mandria si ura inca nu isi facusera cuibarul pe aici,
ci doar dragostea si compasiunea umblau nestingherite prin aceste cuiburi de
vulturi.
A fost o noapte teribila, si in exterior si
in interiorul meu, o noapte a marilor schimbari.
31 iulie. La 7 eram in picioare, pentru prima data
adulmecam aerul rece al diminetii, parca tot in jurul meu se purificase de-a
lungul noptii, aproape toate corturile disparusera, omul fuga din calea
muntelui, caci nori grei apasau umerii puternici ai Fagarasului. Am ramas
intr-o asteptare imobila, pierzandu-mi gandurile in departarile ingustate de
talazurile zarii, sfidand nemarginirea sufletului pentru un moment de pace
interioara.si am ramas asa pana la pranz tot asteptand o raza de soare, un
moment de liniste in ploaia nesfarsita. Am strans cortul pe ploaie, si-am pornit
la drum spre Podragu, undeva pe la 1 dupa-masa, in pantaloni scurti si un
tricou, lasand ploaia si vantul sa-mi biciuie pielea vanata, sa simt
respiratia rece a muntelui pana in oase, sa-mi traiesc pedeapsa de a fi om
printre animale. In Fereastra Zmeilor am ales varianta secundara de creasta, ce
mergea pe sub varfuri, macar sa fim adapostit de vantul de gheata ce bantuia
inaltimile. Am scapat noi de vant, insa ploaia ne-a insotit tot drumul,
asemenea vechilor pacate si greseli ce se intorc sa-l chinuie pe om in clipele
de intospectie.
Urcam, coboram, treceam rauri iesite din
matca, radeam de sete cu care paseam prin apele involburate, ne mai tinant
cont ca-i apa sau pamant sub picioarele noastre, tot una era. Uneori cerul isi
ridica valurile negre si deschidea in fata ochilor cate o caldare imensa, si-o
lasa in fata noastra doar atat cat sa o vedem si sa ne inspaimantam cat avem de
coborat si de urcat, lasand in urma intrebarea apasatoare "oare pe unde e
posibil sa traversezi caldarea asta". Am mers cu picioarele, cu mainile, cu tot
corpul, in genunchi, in coate, am tras cu dinti de noi, am ascultat urletul
muntelui pravalind asupra noastra pietre, ploaie si vant, ne-am tarat prin
namol, am uitat ca avem rucsaci grei in spate si haine ce cantareau cu 5kg mai
mult decat ar fi trebuit de cata apa aveau in ele. Am mers 6 ore astfel, am
cunoscut adevartul Fagaras in aceste ore, puternic, maret si de temut. I-am
simtit fiecare bataie de inima, fiecare respiratie, fiecare sunet in corp. Au
fost momente in care ma rugam sa ajungem toti intregi la cabana, altele cand
trebuia sa ma intorc si sa ii dau din puterea pe care nu o aveam Dianei, au
fost clipe cand am invatat sa fac pasi mici cand as fi rupt-o la fuga, am
invatat sa rabd, sa sper, si sa am incredere in cei de langa mine si in
munte. Adi radea, spunand ca am reinventat semnificatia cuvantului fleasca.
Ultima urcare a fost rupta din iad. Urcam si
tot urcam, si nu se mai termina, poteca devenea din ce in ce mai abrupta,
pana cand am inceput sa urcam aproape vertical, si am tinut-o asa o
eternitate. Inaintam prin namol, iarba si stanca, totul era vertical, vedeam
maracjul abia cand ajungeam langa el, in jos parca era hau, prapstie, nu
poteca marcata, urcam incet, pe rand, lasand in urma noastra semne de lupta
disperata cu peretele. Rucsacul trage spre abir, bratele trag spre cer,
picioarele se lupta zadarnic sa ramana
infipte in mocirla ca de clei ce aluneca spre negurile de sub noi. Ajungem
intr-un final in creasta, ghicim ultima coborare spre Podragu si ne convingem
ca undeva in nori, jos, e si cabana. Pornim iar la drum, dupa 10 min incepem
sa zarim ceva prin ceata, eu prima,
apoi si Adi o vede, Diana saraca e prea epuizata ca sa mai aiba puterea de a
crede in ceea ce ochii ii arata si se incapataneaza sa spuna ca nu vede
nimic. Chiar si noi suntem putin tematori in a ne lasa prada iluziei ca suntem
atat de aproape de adapost si de caldura, si nu ne putem permite sa ne lasam
molesiti de speranta, asa ca ne incapatanam sa inaintam, pana cand speranta
devine certitudine. O ora mai tarziu, uscati, si incalziti cat de cat am cazut
de acord toti trei: acestea au fost cele mai aprige 6 ore pe munte de pana
acum. Am adormit leganati de visul cald ce ne inconjura.
1 august. Ploua, ploua, ploua.Am dormit
toti trei aproape toata ziua. Ce-am mai stat trezi, am avut grija sa incercam sa
mai uscam hainele, cortul si bocanci. Seara abia am adormit. Pcioarele imi tresareau
involuntar, parca neobijnuite cu ziua ce trecuse,
cand abia daca au fost folosite.
2 august. Nori
incep sa se ridice, nu mai ploua, apare si soarele. Scoatem si noi tot
echipamentul in fata cabanei pe pietre la uscat. Abia pe la 12 am plecat de la
cabana, cu tot echipamentul uscat de data asta. Am mers mai mult de placere, pai
cu asa soare deasupra noastra cum sa nu mergi? Partea nordica a Fagarsului era
in nori, sudica in soare, creasta parca era un imens vulcan ce fumega. In
fata Vistea-Moldoveanu capitivi in soare. Parca eram prinsi intr-un miraj,
atmosfera parac era rupta din basmele orientale. Ne asteptam sa iasa din nori un
balaur sau un dragon inspaimantator, ne jucam in ceatata inabusitoare a
muntilor, respiram cand aerul rece al
sudicei cand mireasma fierbinte a nordicei. Urcarea pe Vistea am facut-o mai
mult pe ceata, trecand prin efectul de sauna al norilor. Cu cativa metri inainte
de varf se linisteste atmosfera, si reusim sa vedem si noi varful. Lasam rucsci
pe Vistea si pornim spre Moldoveanu. Diana se lasa furata de betia stanci,
nerecunoscand omul care acum doua zile mai avea putin si plangea in ploaie de
nervi, acum radea si catara fiecare colt ce-i iesea in fata. Am prins un moment
de liniste pe varf, pana sa vina turistul roman si sa celebreze atingerea vf
Moldoveanu printr-o poza nud, si prin urlete. M-am intors scarbita spre Vistea
rugand muntele sa-si plece privirea, sa nu fie martorul unui asemenea
comportament.
Am pornit spre refugiul de la Vistea, inca
avand un gust amar in mine, nestiind ce sa mai cred despre oameni. Maine era ultima zi de vreme
buna, dupa iar furtuni...trebuia maine sa ajungem la Sambata, si iar primesc o
lovitura de data asta din partea lui Adi. Vrea sa coboram maine pe valea Vistea
Mare, direct, sa nu ami pierdem incao zi, deja nu mai avea nici un chef de
munte, se saturase de tot. Am inghitit in sec, si-am zis bine, de data asta
invatand lectia de data trecuta. Aceasi privire plina de durere si regret pleca
acum spre Sambata. Eram aproape 40 de oameni la refugiu, 18 au dormit in
refugiu, restul afara. Seara se stabilise deja, a doua zi toti coboram, alarma
de vreme rea zbura dintr-un colt in altul al Fagarasului.
2 august. Ultima zi
in Fagaras, ultima zi de tura, o tura incheiata in mod salbatic si natural, o
tura in care muntele m-a primit si cu
bune si cu rele, mi-a aratat fata sa in toate ipostazele. A fost ziua in care
am vazut prima capra neagra, urmarindu-ne de undeva de la 50 m deasupra
noastra. O vale superba, salbatica, dusa pe picioare pana in Vistisoara, o vale
presarata cu tufe de zmerura, un munte superb, salbatic, ce-si trage originea
parca din junglele necalcate de om si isi aluneca coamele spre orase intr-o
panta abrupta, parca spre a taia elanul omului ce-l nesocoteste si-l batjocoreste.
Muntele stie
ca cel mai pur adevar nu poate exista fara un strop de minciuna
, ca bunatatea ascunde si rautate si ca in rautate se afla un dram de
bunatate. Eu stiu ca am in mine si
samanta de demon insa nu asta ma intristeaza, ci mai degraba ma intristeaza
demoni din jurul meu care au uitat samanta lor de ingeri. Adu-ti aminte ca esti
om, ca ai o demnintate de a traii. Daca inseamna ceva aceasta demnitate atunci trebuie
sa stii:"they ask no quarter, they hold no quarter".