Despre istorie
Legat de cunoasterea istoriei
mersului pe munte, domeniul nu a suscitat interesul egal al
tuturor generatiilor.
In ce-i priveste tineri, acestia
au ignorat ca lucrurile sint trecatoare, privind in consecinta cu
dispret moarta stiinta a trecutului (atitudine amplificata de
modul nu tocmai juvenil in care generatiile experimentate
prezinta lucrurile de altadata).
Ma vad obligat aici sa-i
dezamagesc aici pe cei in floarea virstei cu o apreciere. In
ciuda impresiei de moment, inevitabil le va sosi si lor
timpul cind, fatalmente afectati de schimbari, vor da credit
istoriei, ideii ca timpul nu sta, ci fuge ireparabil.
Ca argument, culeg din aceeasi pacatoasa istorie un exemplu.
Un cunoscut (cu numele de familie poate cel mai raspindit in
România), in anul in care ambii serbam un sfert de veac sub
soare, s-a declarat iritat de "mosi". E, cine
credeti ca peste numai 10-12 ani vitupera asupra lipsei de
deferenta fata de un presedinte de club alpin? Ati
ghicit…
Cazind in extrema opusa, cei in
virsta au exagerat cu trimiterile siropoase ori chiar intentionat
inexacte la vremurile de demult (mai intotdeauna favorabila siesi
ori amicilor):
"Douazeci si cinci de
ani n-am cunoscut alta gazduire de noapte (decit a bordeielor
ciobanesti, n.M.O.) pe munte si n-am avut altfel de
acoperamint decit bolta instelata, ori cerul innourat,
amenintator, chiar ploaia persistenta." (Mihai Haret)
La 1929, "drumetia de
munte se facea in conditii care intrau de-a dreptul in
categoria actelor de eroism; aceasta in ceea ce priveste
Bucegii, caci despre ceilalti masivi, cu exceptia regiunii
nordice a Fagarasilor, ce sa mai vorbim…" (Ioan
Nistorescu)
"Fiecare cuta de pamint,
fiecare scorbura a Carpatilor a fost pentru noi, Românii, un
loc de adapost si mintuire, si Carpatii providentiali au
tinut front alaturi de piepturile ostasilor nostri in contra
navalitorilor […] Ma adresez tineretului in special, ca
evocindu-le trecutul sa stie a spune urmasilor ca muntii
nostri isi au legendele lor, ca muntii Carpati au fost casa
strabunilor si leaganul românismului, aparati apoi prin
energia si puterea bratelor predecesorilor […] A
cunoaste cuiburile de adapost ale stramosilor, caci numai asa
se poate intelege, caci numai asa se poate intelege marile
greutati infruntate de ei spre a lasa o mostenire atit de
minunata." (Russe Stanescu)
Cu asemenea repere, autorii
postbelici au renuntat doar in parte la excese.
In ce ma priveste, drept suport
al interesului pentru trecut sint tentat sa reproduc
(aproximativ) afirmatia: "Exista doua lucruri a caror
greutate nu o simtim, dar care ne sint indispensabile: aerul si
istoria". Asemenea vorbe mari insa, o stiu si sper sa nu o
uit prea curind, produc interlocutorului o impresie oarecare sau
generind chiar ironii, daca nu demonstrezi, cu pragmatismul
debutului de nou mileniu, cui prodest.
Sa vedem de aceea la ce i-ar
servi montaniardului.
Una, iti ofera un plus de
satisfactie cind strabati o zona. Orice s-ar spune despre
excesiva imprastiere a mintii numita imaginatie, este de un sarm
incontestabil sa te stii pe urmele unui Radu Titeica, Nae
Dumitriu sau Niculae Baticu (puteti adauga aici un Floricioiu sau
Viorel Nicolaescu), sa-ti imaginezi ce-o fi gindit omul
strabatind pentru prima data pe Creasta Picaturii, Furcile
Galbenelelor ori depasind surplombele Fisurii Albastre.
Prinde bine si cind stai iarna,
la gura sobei, cu o noua aparitie editoriala in brate si-ti spui
satisfacut: Uite, dom’ne, ca am si eu habar de domeniu!
Nu strica, de asemenea, sa inveti
din erorile altuia (semnatarii unor memorii alpine, de pilda), ca
tot omul vrindu-se inteligent. Si, bineinteles, din reusitele
acelorasi.
Ceva istorie turistica ne mai
scuteste, indeosebi in primii ani de munte, sa cadem in extaz la
expunerile cite unui specialist (in 2-3 poteci clasice) asupra
hornului de doi lei din cutare faimos traseu. Ori în fata
rîndurilor, zice-se docte, ale vreunui parinte de masiv.
"Si eu am fost tinar,
dar in drumetie am fost educat altfel […] Noi aveam o
conduita exemplara din momentul facerii rucsacului si pina la
cel al desfacerii lui." (I.I.Dunareanu)
Mircea
Ordean
mirceaordean@hotmail.com
 |
Alex.
Floricioiu si Mircea Opris, la refugiul Sperantelor
(Piatra Craiului), 1971.
|
 |
| Pe Ripa Zapezii, sub
conducerea lui Alex. Beldie, 1935. |
Adrian Borş, Tue, Jul 25, 2006, 10:11 am 