Diaries - Ghinioane Alpine II

     Ca să tratez subiectul ales pentru acest material, ar trebui să vorbesc iniţial despre fraţii Ţiţeica, personaje alpine pomenite des în mesajele şi articolele mele. Cum rindurile mele s-ar multiplica excesiv, prefer pe moment să spun, cu o expresie indiscutabil seacă: au fost nişte oameni de munte deosebiţi .

     În tinereţea lor, un contemporan remarca faptul că deşi, în principiu, abordabili, nu mergeau cu oricine pe munte. Era un pic de reproş în constatare, dar e de acceptat că un om echilibrat nu are de ce să se înconjoare cu o turmă de necunoscuţi, doar pentru a fi in centrul atenţiei şi al stimei profanului, cum facem nu o dată. Bineinţeles, în situaţii speciale, Radu Ţiţeica nu a refuzat de pildă invitaţia organizatorilor primei şcoli de alpinism româneşti de a duce oameni pe munte. Cu rezultate care se pot vedea într-un Calendar al Turing-Clubului României (semnatar încîntat, Francisc Severin).

     O sănătoasă reticenţă precum cea de mai sus nu-i împiedică pe "Ţiţeici" (expresia aparţine celui pomenit imediat mai jos) să aibă însoţitori şi încă statornici. Cel mai apropiat şi... util în turele alpine a fost Ion (Nelu) Cantuniari. Apoi, "în cursul unei şedinţe de laborator, la Şcoala Politehnică unde eram student, şedinţe în care făceam determinari de duritate a apei cu un dispozitiv portabil, colegul Nicolae Nicolescu spune colegului Emilian Bratu [...]: `dacă ar fi să măsurăm duritatea tuturor apelor din Diham, n-am termina uşor` . Atunci am aflat că cei doi erau amatori de munte." . Niki Nicolescu avea să-i însoţească inclusiv în explorări alpine (Valea Urzicii, de pildă). La munte a fost atras chiar şi dascălul lor, Costin Neniţescu.

     Lungind peste limită materialul de faţă, redau totuşi desfăşurarea unei excursii împreună cu familia Neniţescu (reporterul, Serban Ţiţeica, demonstrează că inteligenţa şi prospeţimea condeiului nu depind de vîrstă sau epoci)

     "Mă, cu muntele a fost bine. Am plecat cu maşina din Bucureşti pe la vreo 2 după amiaza şi am ajuns la Buşteni seara. Am plecat pe o vreme foarte bună via Poiana Coştilei, Brîul Mare, Mălin (trecerea prin locul scabros din V. Urzicii s-a făcut în bune condiţii) unde s-a halit. Am tras vreo cîteva poze pe brîul mare pe care i le-am dat lui N... să le developeze. [...] Ne-am suit apoi pe Mălin în Tibet (platoul Bucegilor, n.n.) [...] Pe Tibet un vîntişor [...] sub mîngîierea căruia am galopat la Omul. Trasă de mine şi împinsă de Nelu, Neniţăreasa a realizat o performanţă extraordinară, că am ajuns într-un timp record la Omul. Doctorul a rămas mai de căruţă, dar mult mai puţin ca de obicei, ceea ce dovedeşte un progres. [...] Aici am băutară, am mîncatăra, şi am dormit, fără să fim supăraţi de colonei imbecili, fiind singuri în casă. A doua zi, pe un vînt şi mai turbat, am luat-o spre (Valea) Bucşoiului, unde odată intraţi, vîntul ne-a mai iertat. Am coborît-o ca cu babacu (matematicianul Gh. Ţiţeica, n. n.). Pe dîmb, aproape sus de tot, d-na Neniţescu şi-a scăpat sacul, care a realizat o descindere impresionantă pîna în fir aproape la crăcana, Nelu s-a cam muncit sa-l pescuiască. Află că aparatul fotografic n-a păţit nici pe dracu...".

     Odată studenţia terminată, Radu Ţiţeica a ajuns şi la Timişoara (vreun îndrăgostit din Banat de istoria alpinismului ar putea face nişte săpături interesante despre trecerea lui RŢ pe la institutul superior de aici). Era într-adevăr cam departe de dragii lui Bucegi, dar se descurca: în timpul anului şcolar scria vreun articol precum "Etapele explorării Bucegilor", iar vara doar la Buşteni se oprea. La un moment dat a mers cu el şi asistenta Preduţa Bungeteanu. Aceasta a fost încîntată de drumurile pe care a fost dusă, dar şi de îndrumători, motiv pentru care nota într-o scrisoare: "Am fost [...] pe brîul Morarului, apoi la Omul, întoarcerea fiind pe Valea Morarului. Locurile foarte frumoase şi greutatea - să-i zicem tehnică - nulă. N-am întîlnit pe nimeni pe brîu pîna la Omul şi toţi mergeau (Radu şi Şerban Ţiţeica, n.n.) parcă reculeşi. Poate mai mult decît locurile [...] m-au izbit două lucruri: bucuria lor la munte, pentru mers, pentru o floare, pentru o piatră, pentru un aspect. Era o bucurie proaspătă şi pătimaşă, la nişte oameni care ar putea să fie blazaţi. Nu sînt cei care să se laude pe unde au fost si ce-au făcut, nici să alerge la potou. Nu că mi i-aş fi închipuit altfel, dar nemaiîntîlnind astfel de specimene credeam că există numai în imaginaţia mea..." etc. Sînt scrisele unei tinere femei îndragostită de natură, dar şi de poezie, ea apreciind între altele poemul "Dacă..." al lui Rudyard Kipling.

     Peste numai o lună, la 11 septembrie 1940, cu toţii coboară Valea Mălinului. "Ajunsesem pe o mică limbă de zăpadă, deasupra locului unde valea este străbătută de Brîul Mare al Coştilei. Preduţa, excelentă mergătoare pe munte, a alunecat pe această limbă de zăpadă [...] cu urmări fatale. Este o tragedie pe care, lesne de aşteptat, nici acum (peste decenii, n.n.) n-o pot uita" . Cum va fi fost privit de familia, de apropiaţii fetei, la aflarea tristei veşti, putem doar bănui.

     Radu Ţiţeica îşi imputa lor, însoţitorilor din acea nefastă zi, responsabilitatea nenorocirii: "Poate, cu mai multă precauţie, accidentul putea fi evitat, dacă nu am fi avut încredere în camarada noastră şi am fi legat-o cu frînghia pe limba de zăpadă." Încrederea fusese însă întemeiată: cu un an înainte Preduţa îşi luase pe Valea Urzicii, alături de Şerban Ţiţeica, ceea ce numea bacalaureatul alpin.

     Ce aproape e viaţa de moarte!... Fără fatalul incident, ar fi existat poate o încîntată confesiune scrisă ori o rememorare verbală seara, lîngă soba vilei Ţiţeica din Buşteni...

     Şi invers. Cum cade, uneori, din înălţime un bolovan imens exact în locul unde ne aflam cu cîteva (zeci de) secunde înainte...

Mircea Ordean        

     P.S. 1: Absolut statistic (iertată fiindu-mi expresia, căci la mijloc e vorba de viaţa cuiva), relativ în aceeaşi zonă, Alex. Beldie şi Emilian Cristea au descoperit, cîţiva ani mai tîrziu, cadavrul unui vînător de capre.

     P.S. 2: Şi în acest episod redau, spre înseninarea atmosferei, o epigramă - autor, Nae Dimitriu - avînd la origine o cădere cu deznodămînt fericit, în Fisura Sudică a Mălinului se pare:

"Trandafir (Ion, n.n.) în astă vară
Încercînd o noua rută
Nu-şi mai ia cu el frînghia
Ci o mică paraşută".

     În încercarea de a escalada acelaşi traseu a căzut după aceea, prin 1938, şi Constantin Contes: "La un grohotiş, unde nu se putea bate nici un piton, am ratat o priză de iarbă şi am căzut. Mă filau Edy Aerkeder şi Toma Boerescu. Sub şoc, Edy a luat-o în sus; alcătuiam un fel de lift: eu coboram, el urca".