Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - Ofrande Abeonei - IX - Tara cainilor albi si tara cainilor negri

  • Alpinet
  • Articole
  • Ofrande Abeonei - IX - Tara cainilor albi si tara cainilor negri
Bookmark and Share

Ofrande Abeonei - IX - Tara cainilor albi si tara cainilor negri

(Obcina Mestecănişului – Suhard. 18-20 iulie 1988)

 Sunt un mare încăpăţânat. Nu ştiu sigur dacă-i încăpăţânare, cum spun unii, sau dorinţa de a realiza ce mi-am propus indiferent de ce piedici apar în cale. Cu toată vremea închisă şi ploaia din ziua precedentă iată-mă, după o călătorie de aproape o noapte, pe peronul autogării de la Câmpulung Moldovenesc aşteptând cu răbdarea de care numai eu sunt în stare, autobuzul care mă va duce până la Moldova Suliţa, pe valea râului Moldova, pentru a-mi finaliza visul de luna trecută când tentativa de a străbate în lung Obcina Mestecănişului mi-a fost întreruptă la jumătate de vremea care s-a stricat.  Acum cerul s-a limpezit uimindu-mă cu albastrul pe care-l are numai deasupra Bucovinei. Aerul este rece şi încărcat cu miros de răşină. Pe munţii din jur se plimbă scame de ceaţă dar, ca o bună vestire, stânca Rarăului se vede strălucind albă în lumina dimineţii. Aflat la a treia ieşire pe munte de anul acesta pentru a mă îmbăia în frumuseţe, pentru a-mi trudi trupul dar pentru a-mi odihni sufletul, intenţionez să parcurg În sens invers porţiunea din Obcina Mestecănişului rămasă de luna trecută, de la vârful Hrobi la vârful Mănăilă, iar de aici să cobor pe culmea Dadu la Cârlibaba, pe valea Bistriţei. Să urc apoi pe Suhard şi să străbat masivul în lung, pe creasta principală, de la nord la sud apoi să cobor în Vatra Dornei.

  Cu o întârziere de 35 minute, plec din Câmpulung şi privind pe fereastra autobuzului la peisajul încântător de pe valea Moldovei, presărat cu case pe măsură, nici nu ştiu când s-a scurs o oră şi  jumătate până ajung la Moldova Suliţa. Rog pe şoferul autobuzului, care are capăt de traseu la Izvoarele Sucevei, şi acesta acceptă, să mă lase în cel mai apropiat punct de vârful Hrobi.  Ceţurile s-au retras spre culmile munţilor, cerul este parţial acoperit cu nori dar soarele frige când scapă de sub perdeaua lor. Timpul este excepţional pentru drumeţie. Urc continuu, în pas uşor, spre stâncile care marchează vârful Hrobi. Coastele muntelui sunt împodobite cu sălaşe şi stâni risipite pe plaiuri. Urc fără marcaj pe un drum care merge printre fâneţe înflorate şi frumos mirositoare. Tai curbele direct prin iarbă şi, din când în când, dau de mici pâlcuri de fragi care înroşesc pajiştea ca nişte picături de sânge. Le culeg, iar aroma lor împrăştiindu-mi-se prin gură mă face să cred că mănânc visuri frumoase. Când soarele începe să scapete din înaltul amiezii ajung pe vârful Hrobi. Ascult muzica sufletului şi privesc Obcinile Bucovinei care se văd ca în palmă. Cei 1507 m. ai vârfului nu sunt cine ştie ce dar faptul că nu este împădurit şi în imediata apropiere nu este vre-o înălţime mai mare, lasă privirea să alerge liberă spre stâncile Ţibăului, spre Omul Suhardului estompat de pâclă, iar departe, Ineul Rodnei îşi arată cu zgârcenie coama. O adiere uşoară de vânt  îmi răcoreşte faţa înfierbântată de efort. Cobor uşor într-o şa  după care urc abrupt pe vârful Lucina. Servesc prânzul la 1588 m.. Stârnesc apetitul unui şoricar ce se agaţă de cer cu un fir nevăzut şi acoperă soarele cu aripile-i roşcate. Stă acolo sus nemişcat  iar când îşi descoperă prada prin  iarbă se prăvăleşte glonţ şi o înhaţă, înălţându-se iar spre ceruri; caută un colţ de stâncă unde dă drumul prăzii să se zdrobească şi apoi se ospătează. Îmi fac siesta privind plaiurile blânde din jur acoperite de păşuni. Am în faţă culmea prelungă a Obcinii Feredeului, iar în plan îndepărtat Obcina Mare. Totul este estompat de o ceaţă diafană din care cauză nu pot identifica unele locuri pe care le cunosc. Asta în faţă, pentru că în spate nu am curaj să privesc. Acolo sunt munţii Ţibăului şi munţii Suhardului, iar în spatele lor Munţii Rodnei. Şi acolo domneşte un întuneric de iad care se îndreaptă spre mine. Aoleu!! Ce ploaie vine!!... Vântul s-a mai liniştit şi e cazul să-mi spun:”mână Costele ca te prinde ploaia”. Merg şi la tot pasul dau de urme vechi de tranşee ca nişte cicatrici urâte pe faţa muntelui.

  Merg pe o culme prelungă spre vârful Chiţcăul Lăncii(1431 m.). Priveliştea din jur se vede în toată splendoarea ei. Nu rezist să nu mă opresc la o cişmea  cu multe jgheaburi cioplite în trunchiuri de molid; apa curge pe un uluc de lemn umplând un jgheab, apoi de aici, din unul în altul, se umplu toate. Proptesc băţul de schi ce ţine loc de  de toiag, de care, cu câteva sfori leg o oglinjoară şi mă bărbieresc. Observ că sunt un om norocos; ploaia mă ocoleşte stropind numai locurile prin care am trecut mai înainte. Plec mai departe ca la o simplă plimbare şi urc uşor vârful Lăncii de unde se văd construcţiile hergheliei de la Lucina. Cunosc dintr-o emisiune de la T. V. şi dintr-un  reportaj din revista România Pitorească câte ceva despre aceasta. Astfel ştiu că este singura herghelie de cai huţuli din ţară şi că aceştia pasc în libertate pe munte. Îi zăresc peste tot, câte unul sau mai mulţi. Încep să cobor către culmea ce duce spre vârful Chiţcăul Mare (1357 m.). Din pădure apare o herghelie de cai având în frunte un splendid exemplar feminin pe spatele căreia puteai amenaja un pat pe care să dormi în voie. Într-un tropot straşnic îmi taie calea avântându-se în deal. Trecând prin dreptul meu, conducătoarea saltă coada şi trage, în cinstea mea probabil, o salvă de salut de au hăulit văile.  Am în faţă, puţin spre dreapta, un con imens, împădurit, care parcă mă sfidează. Este Bâtca Tătărcii (1549 m.) a cărei siluetă mă frapase când fusesem la stâna din Dadu Başca. Fiind în criză de timp nu o pot escalada, aşa că merg înainte spre ţinta mea. Merg pe un drum pe sub culme şi am vizibilitate doar spre valea Bistriţei. Deşi pe hartă poteca este marcată cu bandă roşie, pe teren nu-i nici urmă de ea. Mă apropii de vârful Mănăilă pe care se zăreşte, pe deasupra brazilor, sonda. Drumul se apropie pe neobservate de culme şi o traversează pe versantul celălalt, spre valea Moldovei. Când ajung sus, dau nas în nas cu fiara; rămânem nemişcaţi, la fel de surprinşi amândoi. Dulăul, alb ca neaua şi lână ca de oaie, îşi revine primul şi îmi arată colţii, parcă făcând reclamă la vre-o pastă de dinţi. Apoi cască gura arătându-mi bolta neagră a cerului gurii şi dă glas spre cei din vale. În zadar îi fac semn de tăcere ducând degetul la buze. El, nu şi nu! De după culme încep să apară capete: unul, două, trei, patru, cinci şi cu pârâtorul şase. Şase jivine gata să mă facă ferfeniţă! Ne mai având încotro aplic varianta din învăţăturile revistei România Pitorească. Mă aşez uşurel jos, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii (asta din proprie iniţiativă) şi-mi spun: “Dumnezeu cu mila!” Cerberii mă înconjoară uşurel şi mă încadrează: trei în spate, unul în dreapta şi altul în stânga. Le aud numai mârâiturile înfundate, ameninţătoare, pentru că nu îndrăznesc să-i privesc. Cel care nu-şi ţinuse gura începe să se apropie de mine privindu-mă ţintă şi arătându-şi colţii spunându-mi parcă “dacă te mişti, te halesc!” Apare şi ciobanul, un băiat tânăr, şi-i cheamă. Şi aşa  rămân cu experienţa neterminată, spre marea-mi uşurare. Mulţumesc şi după ce schimb câteva vorbe cu el îmi văd de drum.

  De după ridicătură am priveliştea liberă către culmea Dadu la capătul căreia, deasupra Cârlibabei, se vede o foarte frumoasă clădire în care îmi propun să înoptez. Urc direct prin pădure spre vârful Mănăilă dar când zăresc stâna baciului Flocea, mă abat către ea. Îi găsesc pe ciobani iarăşi la muls vaci şi oi.   Stau de vorbă cu baciul care-mi spune despre clădirea pe care am văzut-o că este o cabană a minei de pe Dadu şi sigur pot dormi la noapte acolo.

  Prind un  drum care merge numai pe culme şi după aproape o oră ajung la mina de mangan. Văd pentru prima dată o exploatare minieră. De suprafaţă este aceasta, unde minereul se exploatează prin decopertare; adică, dupa ce se descoperă zăcământul, dacă nu este situat la o adâncime prea mare, se înlătură stratul de rocă de deasupra până la acesta. Mina aceasta arată ca o groapă imensă, verticală în munte, în care scurmă uriaşe escavatoare arătând ca nişte gângănii, privite de sus. Cu excepţia găurii urâte, ca o bubă, peisajul este excepţional. Loc nimerit pentru un  sanatoriu de odihnă.  Apelez la ospitalitatea celor de aici şi sunt găzduit de artificier în camera lui, care rămâne liberă pentru la noapte, el coborând în sat. Nu are prea mult timp la dispoziţie decât atât cât să-mi spună că dacă nu vine schimbul mâine dimineaţă, până plec eu, să las cheia la bucătărie. Deasemenea mă informează că mâine dimineaţă, în jurul orei 6.30, am autobuz care mă poate duce la Vatra Dornei. Îmi dă o cărămidă imensă de şamotă, cu o rezistenţă de nichelină groasă cât degetul, să-mi fac cald în cameră. Mă instalez, servesc cina şi deschid geamul pentru a asista la spectacolul sosirii nopţii pe munte. Cărămida răspândeşte o căldură plăcută, stelele se aprind pe cer una câte una şi vremea se ameliorează. Ceţurile care mai înainte începuseră să bântuie împrejurimile au dispărut. Mă simt excelent. În minte îmi vin versuri dintr-un cântec:

 “Ce bine e să ai pe lume-o casă    

  Să te sărute-n ea zorii de zi.”

 *

 Teama de a nu pierde autobuzul mi-a fragmentat somnul. Nu pot spune însă că nu m-am odihnit pentru că deşi la intervale de aproximativ o oră mă trezeam numai ce mă uitam la ceas şi adormeam din nou. Acum privind pe geam văd că văile sunt înecate în ceţuri, semn că peste zi va fi vreme frumoasă. Astăzi mă aşteaptă un drum lung şi cu porţiuni grele, în mod deosebit ascensiunea de pe valea Bistriţei, de la Câlibaba, până pe vârful Omul Suhardului, apoi drum lung pe culmea Suhardului până la Vatra Dornei pe care aş vrea să-l termin astăzi. Îmi pregătesc muşchii picioarelor făcându-le un masaj zdravăn cu revulsin. Tocmai când sunt gata de plecare apare şi schimbul celui care m-a găzduit. Facem cunoştinţă din fugă apoi cobor rapid la autobuzul gata de plecare.  În maşină sunt eu, şoferul şi încă o femeie. Coborâm cei câţiva kilometri până la Cârlibaba printr-o pădure cu exemplare impresionante de brad şi molid. La un moment dat ne taie calea, cu salturi elegante, un cerb impunător. Intrăm mai întâi în stratul de ceaţă şi apoi în sat. Şoferul îmi explică pe unde s-o iau ca să prind drumul spre Culmea Stânişoarei.

  Îmi iau rămas bun de la cel care mă adusese până aici şi pentru că refuză să primească bani nu-i pot răsplăti serviciul decât cu mulţumiri. Trec un pod peste Bistriţa şi urcând puţin în amonte prind un drum care atacă muntele direct spre sud. Urmând firul unui izvor urc printre pajişti având ca reper apa şi zidul verde al pădurii care se vede în dreapta. Merg cam o oră şi ceaţa începe a se subţia. În faţă zăresc umbra muntelui care stă gata să se prăvălească peste mine. Ajungând la sorgintea firului de apă ce l-am folosit drept călăuză, vreau să-mi umplu termosul. Când mă aplec asupra izvorului se produce catastrofa; binoclul ce-l am atârnat de gât se balansează şi lovind termosul mi-l face ţăndări lăsându-mă fără posibilitatea de a-mi face rezervă de apă. Fluier o melodie, cât a pagubă, cât să nu spun altceva, bag lichid în mine cât încape şi atac urcuşul care se aspreşte. Ieşind din ceaţă şi de pe păşune ajung la pădurea în care pătrunde un drum de tractor pe care-l voi urma. Nu există marcaj dar mi s-a spus, iar eu am văzut ieri cu binoclul, că drumul duce la obiectivul călătoriei mele. Ajung într-o rarişte de pădure unde fac popas şi-mi las sufletul să cânte admirând împrejurimile. Perspectiva spre E şi NE este splendidă.  În faţă am Obcina Mestecănişului; pot vedea locurile pe unde am fost ieri: vârfurile Hrobi, Lucina, Mănăilă, culmea Dadu cu cabana intreprinderii miniere unde am dormit azi noapte şi-mi dau seama că mi-am uitat acolo băţul de schi pe care-l foloseam drept toiag de drumeţie.       În vale se vede o porţiune din Bistriţa Aurie şi a Cârlibabei.  În zare, prin pâcla dimineţii, se zăreşte ca o părere Giumalăul.  Timpul este splendid, ceaţa de pe văi s-a risipit, iar soarele arde îndemnându-mă să mă dezbrac pentru plajă.   Îmi continuu mersul. Nu peste mult timp copacii prind a se rări. Drumul se înscrie clar pe creastă, printre stânci cu forme bizare. Ajung pe un vârf (1613 m.) dar nu văd nimic nou în jur. Începând să suflu din ce în ce mai greu, din cauza efortului, continuu urcuşul. Din dreapta, o culme, pe spinarea căreia şi-a găsit loc un drum, vine şi se uneşte cu cea pe care merg eu. Ajung pe vârful Stânişoara la 1698 m. Spre vest o culme sălbatică îmi dă frisoane; pinteni împungând cerul, creste prelungi, ascuţite ca un  fierăstrău, coaste abrupte pe care se văd albind dâre (de zăpadă, mi se pare mie). Simt un regret covârşitor că nu m-am născut cu aripi să mă avânt peste păduri şi văi într-acolo. Dar cum, totuşi, “Marele Proiectant” m-a prevăzut cu două picioare îmi propun ca într-un viitor apropiat să mă folosesc de ele pentru a călca minunăţiile care se văd în zare şi care sunt Munţii Rodnei.                                                                 Plec în continuare spre sud, pe drumul care se strecoară printre stânci, şi mă aburc pe un alt vârf care nu mă lasă să văd ce-i în direcţia în care merg. Este vârful Jneapănul (1673 m.). Se vede drumul pe care voi merge şi care se strecoară pe sub pintenul înfipt în cer al vârfului Omu. Din drum se desprinde o potecă ce urcă în serpentine, printre jnepeni, pe greabănul Omului. Şi mai departe,  cât văd cu ochii, culmea sinuoasă, prelungă a muntelui, urcând pe vârfuri şi coborând. În jur, peste tot, se văd aceleaşi cicatrici din Obcina Mestecănişului: urme de tranşee.  Neastâmpărul din mine nu mă lasă să zăbovesc prea mult şi o iau, aproape în fugă, spre ispita care m-a adus în Suhard. Merg o porţiune de drum exact pe culme având vizibilitate perfectă spre valea adâncă a râului Omu la est şi valea mai puţin spectaculoasă, dar mai largă, a pârâului Jneapănului la vest. Încep un urcuş abrupt printre bolovani şi jnepeni înalţi şi ajung stors de vlagă pe…fesele Omului care stă lungit pe burtă aici, sus, pe masivul Suhardului, de milioane de ani. Dar dumnealui, Omul, mă primeşte cam cu duşmănie. Timpul se schimbă radical. Abia am timp să fac câteva fotografii pentru că o ceaţă groasă şi rece mă înconjoară din toate părţile; vizibilitatea se reduce la câţiva paşi; un vânt tăios mă face să caut urgent prin rucsac haine groase. În speranţa că ceaţa va fi trecătoare cobor pe “greabăn”şi încep să urc spre “capul”Omului (1932 m.) atacându-i “ceafa” abruptă. Neoamenii l-au maltratat scrijelindu-l, găurindu-l, bombardându-l. Refuz să-mi imaginez cum a fost atunci. Şi totuşi dacă şi acum, după atâtea zeci de ani, se cunosc urmele, atunci ce s-o fi întâmplat? Câţi oameni au murit aici fără sens, datorită unor tembeli puşi să conducă destinul naţiunilor? De ce acei care au murit precum şi cei care au fost mai mult sau mai puţin norocoşi nu ar fi hălăduit pe aceste meleaguri să-şi bucure sufletul, asemenea mie, în loc să aibă drept unic scop acţiunea de a ucide? Calc pe urme de sânge vrăjmaş care, poate, era tot atât de nevinovat ca şi a celor care erau în drept  să apere aceste locuri. Pentru că nu am cunoştinţă de un război declanşat de vre-un  soldat care s-a dus conştient  să moară pe câmpul de luptă.                                                                                                                                                       Ajung la punctul topografic marcat de un trepied din bârne pe care găsesc, făcut cu vopsea, marcajul crestei Suhardului, bandă roşie, care de aici are să mă însoţească întregul traseu. Lipsa de vizibilitate menţinându-se nu mai are rost să zăbovesc, aşa că-mi consult busola, mă orientez spre sud şi plec din nou la drum.  Toată coasta fiind acoperită cu blocuri de piatră, cobor pe ele ca pe nişte trepte; pe măsură ce cobor ceaţa se subţie, iar când ajung la marginea desişului de jnepeni care îmbracă muntele mai mult decat am văzut pe Ştefleşti sau Giumalău, dispare cu totul.  Puţin mai târziu, parcă pentru a-mi face în ciudă, îşi fereşte şi Omul căciula de pe cap. Spre dreapta se vede o turmă de oi şi, cum unde sunt oi sunt si câini, o ocolesc prin stânga cât se poate pe departe. De după dâmb se insinuiază  iarăşi un val de ceaţă reducându-mi din nou vizibilitatea. Ajung la un sălaş din care a mai rămas doar podeaua din scânduri groase, iar în imediata apropiere, prin ceaţă, zăresc o vietate cu patru picioare, de culoare închisă şi care stă nemişcată. O studiez atent prin binoclu dar nu mă edific asupra speciei din care face parte. Mă apropii cu prudenţa având toate simţurile în stare de alertă. Când desleg misterul scuip uşurat/înciudat. Ptiu, drace! O sobă solidă din fontă păzea ce mai rămăsese din refugiul pastoral Omul, care figura pe hartă, şi sumedenie de schelete ruginite de paturi de fier. Cred că şi peste un  secol soba se va găsi tot aici pentru că nu văd cine ar fi nebunul care şi-ar pune în gând să fure mastodontul. Dau de un indicator care arată direcţia de mers şi timpul până la cabana Rotunda. Eu îmi văd de drumul meu coborând în şaua de sub vârful Runcu; regret că nu am cocoaşe precum cămila, care să-mi înlocuiască termosul spart, şi-mi umplu din nou burta cu apă de la izvorul de aici. Urc uşor spre vârf având sub ochi văile de pe  versantul sud-vestic, spre Munţii Rodnei, care se ascund, însă, în dosul unei perdele de ceaţă. De pe vârful Runcu poteca se mută pe versantul estic, spre valea Bistriţei. Merg pe deasupra văilor afluenţilor acesteia despărţite de o serie întreagă de culmi brăzdate de drumuri forestiere care te îndeamnă parcă să le calci cu piciorul. Mergând pe sub creastă poteca se strecoară printre jnepeni deşi scoţându-mă pe vârful Pietrele Roşii (1773 m.). Perspectiva în direcţia de mers se deschide mult în faţă, spre vârful Diecilor. Marcajul este excelent dar necesar doar pe ceaţă. Culmea este despădurită şi vizibilitatea excelentă, putând urmări traseul cu ochiul liber. Drumul este foarte uşor poteca parcurgând golul de munte prin păşunea a cărei iarbă se întinde ca o saltea groasă şi moale atenuând tăria pietrei. Merg drum întins oprindu-mă din când în când să cercetez prin binoclu împrejurimile. Soarele a trecut de ceva vreme de amiază; sunt conştient că nu pot ajunge la Vatra Dornei dar noaptea  vreau să mi-o petrec cât mai aproape.  Fac popas pe vârful Diecilor, punct cu o splendidă perespectivă în jur. Doar Munţii Rodnei pândesc din dosul perdelei de ceaţă. Dinspre pădurea din vest aud deodată un huruit de parcă ar fi tunat. Privesc încordat într-acolo şi văd apărând în plin avânt vre-o zece cai, unul mai impunător ca celălalt. Când dau cu ochii de mine încremenesc devenind nişte statui şi mă privesc. “Şeful” lor, unul alb cu o ţinută marţială, cel mai frumos dintre ei, mă studiază cu capul sus, gâtul încordat şi urechile drepte ca nişte steguleţe. Scot încet aparatul de fotografiat şi reuşesc să fac două poze dar la o mişcare mai bruscă se sperie şi dispar de unde au venit.                                                                                                                  Plec mai departe pe plaiul prelung, fără a avea probleme deosebite; ajung pe vârful Diecilor(1631 m.) de unde se vede ca în palmă şaua Diecilor. Loc în care poteca se ramifică în mai multe direcţii: spre vest coboară pe valea Coşnei, spre NE pe valea Diaca şi spre E drumul pe culmea principală. Sub vârf, puţin mai jos, un stol de corbi se înfruptă din stârvul unei vaci. Nu departe de mine un dulău îmi simte prezenţa înainte de a-l vedea însă se mulţumeşte să-mi arunce în silă două ham ham-uri neîndurându-se să-şi întrerupă siesta. În partea opusă şeii se vede o stână lângă care face amiaza turmă de oi. Sunt sigur că unde sunt oi sunt şi câini; folosindu-mă de binoclu descopăr doar unul singur. O iau pe ocolite dar dulăul mă simte şi dă alarma. Spre uşurarea mea văd că e legat şi, încrezător, o iau spre turmă. În drum dau peste altul care fiind între oi şi asemănător lor l-am luat drept altceva. Intrat în panică alerg la singura salvare, ciobanul care tocmai ieşise din stână. Mai deranjez încă alţi doi câini îmbrăcaţi în blană de oaie. Cu toţii însă, în loc să sară să mă sfâşie se mulţumesc  să-mi arunce câteva lătrături leneşe. Încep să bănuiesc că au fost la festinul oferit mai sus şi fiind cu burţile pline nu pot face mai mult. Satisfăcut le dau nota zece la purtare şi după ce primesc de la cioban informaţii asupra locului unde mă aflu şi a drumului ce-l am de făcu în continuare îmi iau rămas bun de la câinii cei mai cuminţi din Suhard apoi plec mai departe.  Ocolesc pe la nord piciorul muntelui Diecilor şi intru în pădure pe un  drum larg de tractor, pe o culme (Obcina Diecilor), trec pe sub un vârf împădurit lăsându-l în dreapta şi ies din pădure deasupra lacului Icoana pe care însă nu-l văd din cauza unui dâmb. Poteca face o curbă largă îndreptându-se spre NE urmând în arc de cerc culmea muntelui Şviţeria ce arată ca o imensă păşune. La capătul arcului de cerc se află antena unui releu radio şi tot acolo, pe hartă, figurează cabana pastorală  Recele. La ieşirea din pădure, chiar la drum, dau de o stână la care am văzut singurul câine de care nu mi-a fost frică; un puiuţ de vre-o două luni, mic şi negru ca noaptea, care văzându-mă a început să facă aşa un tărăboi de parcă ar fi fost cel mai vajnic apărător de oi din Carpaţii Răsăriteni. Doi ciobani au ieşit din stână să vadă despre ce este vorba. Discut cu ei; îmi dau speranţe spunând că până în seară pot ajunge la Vatra Dornei. Dar speranţele se risipesc privind după degetul unuia, al cărui vârf urmăreşte drumul ce-l am de parcurs. Mă uluieşte uriaşul amfiteatru de la obârşia râului Băncuşoru, formată din o sumedenie de izvoare ce ţâşnesc din coastele munţilor Icoana, Ştefanu şi Şviţeria având ca strajă, în fund, vârful Bâtca Târşului. Pe povârnişul muntelui turmele de oi croiseră poteci circulare, urmărind curba de nivel, care amplifică senzaţia că mă aflu într-un amfiteatru antic.  Mă smulg din reverie şi o iau la drum printre păşuni, ocolind vârfurile mai mici dar nu pot să nu escaladez vârful Bâtca Târşului (1548 m.).                                                                                                               Se apropie seara, iar de pe coaste de munte ciobanii îşi strigă peste văi adânci mesaje numai de ei înţelese. O mică ploaie mă stropeşte dar mai mult mă afectează faptul că a udat iarba care, la rândul ei, îmi udă picioarele. Drumul marcat ocoleşte pe la est muntele Fărăoane îndreptându-se spre sud, după ce de la Bâtca Târşului o luase spre SE. Muntele mă vrăjise ieşindu-mi mereu în cale când am fost în Obcina Mestecănişului sau pe Rarău, pe Gimalău sau pe Pietrosul Bistriţei. Nu pot trece nepăsător pe lângă el şi ca să răzbun abandonul de luna trecută, în Obcina Mestecănişului, nu iau în seamă faptul că soarele se lasă spre orizont şi încet, căutand poteci de animale şi ţinând dunga, strecurându-mă printre jnepeni şi escaladând doi pereţi care mi se pun în cale, urc pe vârf. Am impresia că sunt în cosmos, aşa de înalt pare Fărăoane în comparaţie cu împrejurimile. Urmăresc drumul pe care am venit şi constat că am avut spor bun la mers. Îmi dau seama că ciobanii care mi-au spus că pot fi până în seară la Vatra Dornei au avut dreptate. Dacă aş fi ocolit toate vârfurile, iar de sub Ouşorul voi fi coborât în Dorna Candrenilor aş fi putut face drumul până la căderea întunericului. Dar făcând aşa aş fi venit degeaba pe munte.  Observ ca astăzi mi-a dispărut teama de distanţe. Privesc drumul ce-l mai am de făcut şi nu simt nici cea mai mică ezitare de parcă l-aş face cu maşina şi nu cu tălpile mele care uneori mă ustură de atâta mers. Cobor de pe Fărăoane la poteca marcată şi-mi servesc prânzul (cam spre seară) lângă un izvor ce tocmai l-am descoperit, plec apoi mai departe hotărându-mă să încep a căuta loc de înnoptat.  Trag tare pe poteca ce se strecoră prin păşune, la început, apoi intră în pădurea de pe Tarniţa, cu copacii schilodiţi de fierăstrău şi cu cabluri de funicular agăţate prin ei. Ocolesc vârful pe la vest, las în dreapta vârful Stegii, mă aburc din greu pe sub vârful Icoana şi iată-mă ieşit din pădure în poiana imensă de sub vârf, care se întinde într-o şa largă până spre Ouşorul. Şi aici stâne, saivane, sălaşe, să tot ai de unde alege un loc de mas. Mă orientez spre o stâna care-i făcută din bârne proaspăt cioplite. Mă şi imaginez visând frumos la aroma de răşină. Apuc spre ea dar nelipsiţii cerberi albi şi lăţoşi, în număr de patru de data asta, îmi ies în cale. Aplic metoda de-acum experimentată, şi pe care o scriu pentru eventualii cititori care vor avea probleme asemenea mie.                           Deci, dragul meu posibil cititor, când vei auzi primul hămăit să ştii că nu ţi-i adresat ţie. El este ca un fluierat din degete adresat celor din ceată sau un fel de “haideti, băi, să-l băgăm în boale pe un biped hoinar!”. In timpul care-ţi mai rămâne până se adună flenduroşii venind de pe dealuri, din văgăuni sau dintre oi, fiecare de pe unde se află, te sfătuiesc să-ţi alegi un loc curat şi uscat (dacă-l vei lăsa ud nu are importanţă) şi să te aşezi. E de preferat dacă ai asupra ta vre-un băţ sau ceva asemănător să-l pui uşurel de o parte şi când javrele sunt lângă tine să te fereşti ca de foc de tentaţia de a întinde mâna spre el. Apoi, calm, aştepţi ca ceata adunată să se apropie în goană de tine. Hei, şi de acum începe distracţia!!! Tu, foarte calm, dacă ţi-a înţepenit limba şi nu-ţi poţi face cruce cu ea în cerul gurii, poţi să cânţi în gând o melodie, de exemlu “ sunt poştăriţa Irinel…”. Inima poate să bată cât de tare că nu-i deranjează.  Ei, dulăii, se apropie de tine înconjurându-te şi arătându-ţi colţi ca de elefant pe care şi i-au pus în gură să te sperie, mârâie aruncându-ţi un fel de înjurături pe limba lor. Unul din ei, probabil şeful, mai bătrân, mai flenduros, cu botul brăzdat de fel şi fel de cicatrici şi cu ochii bătând într-un  roşu aprins, cu scaieţi şi curnuţi atârnaţi de blană, ca decoraţiile pe pieptul unui mareşal sovietic, se apropie de tine privindu-te ţintă, parcă te-ar hipnotiza. Şi apoi începe a te mirosi cu de-amănuntul. Nu are nimic dacă auzindu-i răsuflarea lângă lobul urechii tale ţi se face pielea de găină, pentru că nu-l deranjează. Dacă-i simţi botul rece cum îţi atinge mâna nu te gândi ca ţi-o sărută dar nici nu te speria că te muşcă. Şi tot acest ritual se petrece sub ochii celor cinci, şapte, zece sau mai mulţi (eu am numărat odată şaptesprezece) tovarăşi ai lui care, fiecare face ce-i trece prin cap; unul latră, altul se curăţă de purici, celălalt îşi face foarte concentrat igiena intimă. În timpul acestui ritual ciobanul, în general, nu are nici un cuvânt de spus aşa că nu-l condamna dacă, ajungând prea târziu, nu intervine. Toată tevatura poate dura de la cinci minute în sus. Dacă “ínspectorul”ajunge la concluzia că eşti băiat de treabă îţi întoarce coada şi se îndepărtează. Ca la o comandă toţi ceilalţi te lasă în  pace şi se duc la treburile lor. Nu ştiu cum procedează dacă ajung la concluzia că eşti băiat rău dar e uşor de închipuit. Tu, după aceea, mulţumeşte-i bunului Dumnezeu că ţi-a oferit o asemenea aventură, angajează-te că de atunci încolo să fii mai îngăduitor cu semenii tăi, ia-ţi bagajele şi du-te. Dar să nu faci greşeala să nimereşti între oi, că nici armata a XIV-a nu te mai scapă. Şi de data asta, după ce au văzut că nu am intenţii rele în ce priveşte avutul lor, m-au lăsat în pace.                                                                                                                                              Ajung la o strungă unde mai mulţi ciobani trăgeau de ţâţe oile pe care le mâna un puşti ce pocnea dintr-un bici şi umpleau doniţele cu lapte. Am strigat făcând semn să vină careva  la mine dar parca vorbeam chinezeşte pentru că nu mi-a răspuns nici unul. Nevăzând câini m-am îndreptat spre ei şi dacă nu venea puştiul repede spre mine nu ştiu ce aş fi păţit de la haita care mă înconjurase apărând de cine ştie unde. Apropiindu-mă de ciobani le-am solicitat găzduire dar de data asta am dat greş; scuzându-se că sunt mulţi şi nu au paturi mă îndrumă la sălaşul de vite ce se vede la 300-400 m. mai încolo spunându-mi că sigur voi fi găzduit. Mai merg preţ de vre-o zece minute până la ocolul de vite aflat sub Ouşorul, în imediata apropiere a fostului canton pastoral Romega care figurează pe toate hărţile dar în realitate este distrus. La chemarea mea nu răspunde decât lătratul celor trei câini (bineînţeles, albi) care păzesc sălaşul. Ocolul fiind închis cu scânduri nu ies afară aşa că nu sunt nevoit să aplic “metoda” şi să mă aşez în băligarul de vacă ce inundă împrejurimile.  De după deal aud strigăte şi zgomot de tălăngi; mă apropii prudent, văd vacile si, nu departe, un pusti de care ma apropii îndată, el fiind cel mai sigur apărător în cazul unui atac al câinilor. Mă linişteşte spunându-mi că nu au câini cu ei. Răspunzând întrebărilor mele mă informează că mă aflu la văcăria satului Dorna Candrenilor, că aici se află o familie formată din soţ, soţie, copil şi un nepot. Învăluind cireada de vaci pentru a o băga în ocol apare şi Aurel Rusu, mai marele familiei. Acceptă amabil să mă găzduiască dar se scuză că nu-i prea comod la ei pentru că nu există condiţiile de la oraş sau măcar a unei case din sat. Îl lămuresc că nu-i prima dată când dorm în stână şi că un acoperiş deasupra capului şi nişte oameni de omenie e tot ce caută un drumeţ care a trudit toată ziua pe munte, este transpirat şi obosit. Mă întreb: oare acolo unde ar fi fost condiţii, mi-ar fi oferit careva un pat cu cearşafuri albe?  Şi iarăşi stau şi mă întorc cu gândul, cu mulţi ani în urmă, când aflat într-o excursie prin ţară, cu motoreta, aceasta mi s-a defectat la Mintia, lângă Deva. Acolo familia Parva (Cornel si Cornelia) m-a primit în casă şi m-a omenit, culcându-mă în camera şi patul fiului lor, cameră în care nu mai dormise nimeni de când, cu doi ani în urmă, la numai 18 ani, acesta murise într-un accident, înecându-se în Mureş. Camera era îngrijită de parcă Corneliu, aşa îl chema pe fecior, trebuia să sosească dintr-un moment în altul. Iar la plecare când am insistat să le plătesc găzduirea s-au supărat foc. Mă gândesc şi-mi spun: da, în peregrinările mele de până acum am întâlnit numai oameni de omenie.  În timp ce sunt lăsat singur să-mi schimb hainele transpirate de peste zi, gospodarul sparge lemne cât pentru toată iarna, iar gospodina se luptă cu o vacă încăpăţânată care, deşi îi trage cu un par peste coaste (sau poate tocmai de aceea), nu vrea să dea nicidecum lapte. Privesc şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă vaca ar şti că-i mult mai puternică decât stăpâna?  După ce a terminat de bătut vaca (că mai mult a bătut-o decât a muls-o) gospodina, încă furioasă, intră şi aprinde focul. Răsuflu uşurat când gospodarul şi copiii se aciuiază şi ei în încăpere. Nu de alta dar nu sunt sigur că robusta bucovineancă şi-a descărcat complet mânia. Încet-încet, trosnetul lemnelor din soba de fontă şi mirosul laptelui care fierbe pe plită mai domesticesc atmosfera, fălcile femeii se descleştează, fruntea i se descreţeşte şi din ochi îi dispar lucirile duşmănoase. Chiar este frumoasă! Aurel Rusu, volubil, antrenează lumea în discuţii şi aruncând câte o glumă, din când în când, o determină pe consoarta-i, la un moment dat, la un gest de care nu o credeam capabilă. Râde!  Atunci îmi mai vine şi mie inima la loc şi ne aşezăm la poveşti. Între timp grişul cu lapte este gata şi iată-mă pus la masă unde, vrând-nevrând, mănânc un castron uriaş cu cel mai gustos griş cu lapte pe care l-am mâncat vre-o dată. Şi uite aşa, pe nesimţite, se face ora 23.00 şi pleoapele încep să devină grele. Mă culc cu copiii într-un pat exagerat de înalt şi în zori mă trezeşte trosnetul lemnelor din sobă. Se lăsase rece şi gospodarul mai făcuse un foc. Adorm din nou.

 *

  Mă desprind din căldura culcuşului şi ies afară unde dau nas în nas cu o dimineaţă ceţoasă şi rece.  Îmi fac bagajele pregătindu-mă de drum dar nu sunt lăsat să plec până nu  este gata masa. Îmi pun burta la cale cu jumări cu ouă şi o cană mare cu lapte, îmi iau tarhatul la spinare, le mulţumesc gazdelor pentru ospitalitate (bani nu vor să primească) şi o iau la picior spre Vatra Dornei cu gând să nu mai urc pe Ouşorul, din cauza ceţii. Îmi propun să cobor pe o potecă la Dorna Candrenilor şi de la şosea, cu o ocazie sau cu vre-un autobuz, să merg la Vatra Dornei.                              Deci plonjez în ceaţă, iar cum  marcajul pe stâlpi fiind destul de des nu se pune problema orientării. În plus, drumul este bătătorit. După vre-o jumătate de oră de mers ceaţa se ridică. Încep să regret că m-am pripit ocolind Ouşorul şi când în dreapta mea se ridică o fâşie despădurită demonul drumeţiei îmi dă un ghiont făcându-mi semn cu ochiul. Atât îmi trebuie. O iau pieptiş şi după o jumătate de oră de efort, la limita posibilului, ajung la muchia care urcă de pe vârful Livada pe Ouşorul. Pajiştea de aici este magnifică; îmbracată într-o superbă rochiţă de floricele mov îmi este milă să calc pe ea. Urc voios dar deodată, de după o muchie, apare din nou, perfida, ceaţă. Nu mai pot da înapoi şi-mi continuu drumul, doar pentru a stabili performanţa cuceririi celor 1639 m. ai Ouşorului. Ajung la o ridicatură care am impresia ca e cota maximă şi puţin mai jos, în ceaţă, zăresc ceva ce pare a fi o stână. Ciulesc urechea pentru a auzi hămăit de câini sau sunet de talancă, însă liniştea este absolută. Studiez atent cu binoclul umbrele ce le zărisem şi rămân ferm convins că ceea ce am în faţa mea este o stână. Încep să înaintez pregătit în orice moment să mă aşez din motive cunoscute de acum. Este suficient însă să fac nu mai mult de zece paşi pentru a scoate un enorm răsuflat de uşurare. Ceea ce se zăreşte în faţa mea la alţi zece paşi (ceaţa îmi jucase festa amplificând distanţele şi formele) nu este decât refugiul turistic Ouşorul, aşezat într-o cută de teren, iar ce mi se păruse a fi împrejmuiri nu sunt decât nişte bârne risipite în jur, provenind de la vechiul refugiu care fusese incendiat nu de mult.  Refugiul este o construcţie micuţă din scândură de brad, iar înăuntru o masă cu bănci şi un prici, poate oferi adăpost pentru vre-o zece turişti mai puţin pretenţioşi. Pe pereţi, foarte multe semnături ale celor care au trecut pe aici.  Imediat în faţa refugiului, la câţiva metri mai sus, dau peste borna cu cota maximă a vârfului. Ceaţa îmi răpeşte posibilitatea cercetării împrejurimilor şi de aceea încep să cobor, orientându-mă după busolă, spre sud, intenţionând să ajung la Vatra Dornei prin Dorna Candrenilor. Ajung la marginea pădurii şi intru printre molizii drepţi şi înalţi. Cobor direct şi ies sub plafonul de ceaţă. Panta este foarte accentuată  de aceea, pentru a-mi fi mai uşor,  caut hăţaşuri, iar dintr-un limpeziş, de unde se deschide o oarecare perspectivă spre vale, studiez terenul cu ajutorul binoclului. Descopăr o potecă de picior pe care o urmez schimbând direcţia de mers, încep să urc uşor şi ajung într-o poiană. Zăresc în vale o stână ce pare a fi părăsită, iar deasupra mea, Ouşorul eliberat de ceţuri. Simt o urmă de regret că nu ajunsesem aseară pe vârf, nu pentru că aş fi nemulţumit de găzduirea ce-o primisem, ci pentru că mi-ar fi surâs să petrec o noapte singur în creierul muntelui pentru a gusta şi această experienţă pe care oricum trebuie s-o fac cândva. Spre NE se vede culmea uşor împădurită a culmii Runcului pe care, schimbându-mi planul, decid să cobor direct în Vatra Dornei. Vremea se anunţă excepţională, iar timp la dispoziţie am suficient fiind abia ora nouă dimineaţa. Prin  faţa stânii din vale se vede un drum de căruţă. Cobor mergând pe trunchiurile uriaşe ale unor brazi răsturnaţi recent de cine ştie ce furtună, sar gardul şi îngrăditura stânei ce într-adevăr e părăsită şi prin iarba înaltă  până mai sus de genunchi ce formează un covor policrom ajung la drum unde găsesc un marcaj cu cruce albastră. Urc uşor urmărindu-l şi trec de o altă stână din a cărei colibă se aude glasul adolescentin al unui vajnic apărător al oilor aflate acum la păscut, care se dă de ceasul morţii simţind “putoare” de om străin prin apropiere. Ies din pădure şi trecând pe sub o stâncă pătrund într-o splendidă şa, largă, numită “Şesul Muntelui”. Vre-o trei stâne se află aici.  Părăsesc marcajul pe care venisem şi de la un indicator cu săgeţi prind un marcaj cu bandă albastră. O iau la dreapta şi urc lin, intrând în pădure. Poteca este largă şi înierbată. Pădurea cu molizi uriaşi, sănătoşi şi curăţenia care domneşte aici îmi crează senzaţia că mă aflu într-un oraş, plimbându-mă printr-un parc foarte bine îngrijit. Mă uit în jur nedumerit că lipsesc băncile şi perechile de îndrăgostiţi. Doar zvâcnirea unei căprioare care-mi taie brusc calea şi liniştea cosmică ce domneşte aici îmi amintesc că mă aflu în pădure.               După vre-o oră de mers, liniştea se tulbură sfâşiată din când în când, fie din stânga de pe valea Bistriţei, fie din dreapta de pe valea Dornei, de fluierat de locomotivă şi huruit greu de tren. Trec printr-o poiană imensă îmbrăcată în haină de afiniş prin care trebăluiesc câteva femei şi copii “pieptănând” afine. Îmi înnegresc şi eu degetele şi limba în sfertul de oră, timp de odihnă ce mi-l îngădui. Sar un pârleaz şi după puţin timp îmi dau seama că am nimerit în împărăţia taurilor. Merg cu ochii în patru, gata să mă caţăr în cel mai apropiat copac, de-i nevoie. Trec pe lângă o pereche unde “el”, înfocat, face o curte asiduă “ei”de aceea nu are ochi pentru mine. După un timp, transpirat de emoţie, sar un alt pârleaz, punând din nou gardul între mine şi ei. Mai încolo văd o bucată de placaj prinsă în cuie pe un copac dar inscripţia este pe partea cealaltă. Mă întorc şi curios o citesc: “Atenţie! Urmează o porţiune cu tauri deosebit de periculoşi!”. Mulţumesc oameni buni şi grijulii! Puteam să mor de bătrâneţe fără să ştiu prin ce mare pericol am trecut! Ajung la concluzia că tot mai bine este cu câinii. Ăştia latră înainte de a te ataca; taurii, nu. La câini nu-i nevoie de tăbliţe de avertizare. Doar prin unele curţi în care vegetează vre-o potaie mai vezi la poartă: “atenţie, câine rău, muşcă!”.                                                                                                                                              Scăpat şi de această cumpănă ies din pădure deasupra motelului Runc, în marginea oraşului Vatra Dornei. Mă trăsnesc mirosul de fum şi benzină, urlete de aparate de radio şi casetofoane, ţipete şi chiţcăieli determinate de cine ştie ce jocuri ale celor care făcuseră imensul efort de a urca cele câteva sute de metri până la marginea pădurii. Pătrunsesem brusc în miezul civilizaţiei. Aud: Ionel, Vasilică, Bogdan, etc. nu mai alergaţi!... Vezi că te murdăreşti!... Vin la mama să-ţi mai pun o flanelă că-i frig!... Mă, nu transpira că răceşti!...etc. Văd copii pe care-i ucide grija prostească a părinţilor. Simt priviri aţintite asupra mea; unele dispreţuitoare (de unde a mai apărut vagabondul ăsta?), altele pline de compătimire (vai săracul, ăsta nu-i zdravăn la cap!) ale celor pe lângă care trec. Nici eu nu mă las mai prejos; nu dau nici o atenţie pigmeilor care împânzesc împrejurimile.  Ajung la un restaurant şi, amintindu-mi de paharul cu vin băut  cu două luni în urmă la Zugreni, intru. Localul frumos, lambrisat cu brad, pe pereţi trofee de cerb transformate în corpuri de iluminat dar gălăgie, miros de tutun şi băutură. Mă duc la bar şi aruncându-mi privirea prin rafturi îmi aleg soiul de vin. Îl comand împreună cu paharul de apă minerală. Aproape îi simţeam aroma pe limbă când ce crezi că-mi aud urechile?                                                                                                                                       -Cu vin vă putem servi dar nu avem apă minerală. Da! Aţi citit bine, NU AVEM APĂ MINERALĂ!!! Aici unde până şi găinile beau apă minerală de la borcutul din fundul grădinii! Îmi vine s-o rup la fugă înapoi până în Dadu Başca, la cişmeaua unde apa izbucneşte din inima pământului, să-mi bag capul sub şuvoiul de apă care ţâşneşte la lumina soarelui şi să stau aşa până mă voi transforma eu însumi în apă, apoi să mă strecor în fundul pământului să scap de aceste două cuvinte pe care le auzi la tot pasul în aceste zile “de belşug” din România: NU AVEM! Beau în duşmănie o sticlă de bere poloneză şi cobor în oraş. Conform tabietului vreau să intru într-un restaurant civilizat să mă delectez cu un coniac la început, cu un pahar de vin la sfârşit şi între acestea să pun o friptură cu tot dichisul.  Merg la restaurantul hotelului Căliman dar aici se serveşte masa numai la abonaţii staţiunii. Zărisem un restaurant lângă muzeul orăşenesc dar fumul de tutun şi mirosul de băutură proastă mă întorc încă din stradă. Îmi amintesc de altul situat deasupra cofetăriei din apropierea haltei C. F. R. Vatra Dornei Băi. Intru, şi-mi place. Despărţit în două, localul este format dintr-o braserie unde se bea în duşmănie coniac şi bere la halbă, cot la cot bărbaţi şi femei de cele mai diverse categorii sociale, iar în dreapta, restaurantul. Intru aici. Este linişte. În micile separeuri, despărţite prin stanoage, ca la cai, lume puţină. Lumina pătrunde din belşug prin ferestrele mari. Îmi permit să aleg o masă în apropierea uneia pregătit să stau aici aproape două ore până la sosirea trenului care mă va duce acasă.  Mă uit la mesele din jur să văd ce se mănâncă. Peste tot cârnaţi. Sunt sigur că altceva nu au. Îmi spun că e bine şi aşa. De mine se apropie ospătara şi mă întreabă ce doresc. Mi se confirmă presupunerea despre”bogăţia” meniului, deci comand cârnaţi. După câtva timp sunt încunoştiinţat că la bucătărie se face inventar, în consecinţă mâncare se va putea servi doar peste vre-o oră. Îmi înghit vorbele, îmi iau micul bagaj (pe cel mare îl lăsasem la gară) şi, blestemând obiceiul acesta de a face inventar la bucătărie la ora 14.00 când lumea e mai flămândă, plec spre alt restaurant pe care-l ştiam pe undeva în grădina publică. Cu chiu cu vai reuşesc să dau de el (aflu ca se cheamă “Casa Dorneană”) şi intru. Impresia este favorabilă şi mă aşez plin de speranţă la o masă punându-mă pe aşteptat. Ospătara apare surprinzător de repede şi la întrebarea mea răspunde că de mâncare nu au decât pizza. Nu prea sunt eu sigur ce-i asta dar ştiind că-i o mâncare italienească mă gândesc c-o fi destul de scumpă. Îmi amintesc anunţul de la intrare care menţiona că aici se prepară “toci”, o mâncare cu specific bucovinean, foarte simplu de preparat despre care auzisem, asemenea ca de pizza, dar nu mâncasem vre-o dată.

-Toci puteţi prepara?
- Nu avem 
smântână, mi-o taie scurt ospătara.                                                                                                        

    
Cum nu vii tu Ţepeş, Doamne!” Auzi, în ţara Dornei, ţara laptelui şi a tot ce se poate prepara din el, NU ESTE SMÂNTÂNĂ!!!... Poate nici cartofi?!...În schimb ciuperci marinate(importate din China), suc de roşii (importat din Bulgaria), piper boabe şi alte năzdrăvănii pentru a pregăti această mâncare “venetică” în ţara Dornei au! Poate dacă insist mă aleg şi cu picioare de broască, şarpe marinat sau tocăniţă de pisică!!!  Dau din mână a lehamite şi accept pizza, fără a renunţa la coniacul de început. Parcă pizza asta ar aduce-o din Italia pentru că ospătara trece din când în când pe lângă masa mea şi privind la paharul gol mă întreabă dacă nu mai doresc un coniac. Să fi acceptat de fiecare dată, cred că aş fi băut vre-o zece sute până a apărut, în sfârşit, mâncarea lui Dante sau Bocaccio.  Trăsnind puternic a piper, având o culoare ce ar fi scos din minţi un  taur, respectivul fel de mâncare mi-a stârnit totuşi curiozitatea. Mânuind cu măiestrie cuţitul şi furculiţa (ca un fost un sârguincios elev al Ceciliei în ceea ce priveşte manierele elegante) am început să acţionez asupra mâncării ce se întindea în sute de firicele, ca de aţă, şi încet-încet o dau gata. Nu sunt sătul ca după o friptură dar curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Un amalgam de gusturi: acru, dulce, sărat, pipărat (iuţeala am alungat-o cu un pahar de vin băut în sila).                                                                                                              Cu o întârziere de vre-o patruzeci de minute, urc în trenul ce mă va duce acasă. După ce acesta se desprinde din strânsoarea Bistriţei, şi prinde a urca pe coasta Barnarului stau cu ochii ţintă spre muchia Fărăoanelui care se vede imensă, de aici, fardată cu pete întunecate de jnepeniş şi simt că nu mai am inima în piept. Îmi rămăsese pe creasta Suhardului să asculte înfiorată lătratul câinilor albi.  După ce, trecând de Gura Humorului, mirosul de cetină a ramas doar în memoria-mi olfactivă m-am simţit teribil de trist. Mi-am dat seama că descinzând de pe munte, pătrunsesem în miezul civilizaţiei.                                                                                                                                                       În împărăţia câinilor negri.

 ------------------------------

 -------------      -------------

 -------------      -------------

Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 8018, Last update: Tue, Mar 4, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii SUHARD  


A photo [Not found]

An article [Not found]

A trail
Satul Dorna Candrenilor-Stina Vacaria-Sub Varful Ousorul (1634)-Valea Hajului-Satul Iacobeni

 

Login or register to comment