Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - OFRANDE ABEONEI -X- Dragoste la prima vedere.

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI -X- Dragoste la prima vedere.
OFRANDE ABEONEI-X-
Dragoste la prima vedere.
 
(Suhard-Rodnei-29 septembrie-3 octombrie 1988.)
 
Cu hărţi şi ghiduri turistice împrăştiate pe masă, cu coatele printre ele şi bărbia în pumni privesc ţintă la peretele din faţa mea. Sunt rupt de realitate, iar acolo unde privesc văd culmi de munţi, văi adânci, câini albi şi umila-mi făptură plutind peste ele. Mă scutur şi revin la prezent. Nu mai am decât puţine zile până când voi pleca în prima  mare şi reală aventură a vieţii mele. Plec din nou pe munte. Ce-i drept nu pentru prima dată dar voi face pentru prima dată nişte lucruri:
-primul traseu foarte lung, în zone unde la vremea asta nu prea sunt mulţi oameni;
-prima dată când plec pentru o durată mai mare de trei zile, adică aproximativ şapte, durata presupunând şi un bagaj mai greu (alimente, haine);
-pentru că zona pe care o parcurg este lipsită de locuri amenajate pentru cazare (cabane, hoteluri, refugii) este posibil ca majoritatea nopţilor să le petrec de unul singur în cine ştie ce adăpost;
-o bună parte din traseu este la mare altitudine, osciland în jurul a 2000 m., prin zone destul de sălbatice, aşa cum am văzut de pe Omul Suhardului că arată Munţii Rodnei.
 In mine, două simţăminte duc o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Raţiunea: mă, nu fi prost! Ce rost are să-ţi fărâmi picioarele? Să umbli, poate, prin frig şi zloată, să te mănânce fiarele, să te prăduiască hoţii, fantomele să-ţi bântuie visele. Stai cuminte acasă, în fiecare seară ai adăpost sigur, ai filme, cărţi, prieteni…
Dar pasiunea, nu şi nu! Du-te Costele la marele spectacol al naturii care este cu totul altceva decât imaginile dintr-un dreptunghi alb, desenat pe perete sau din cutia de lemn şi sticlă. Înlocuieşte iluzia cu realitatea. Nu lăsa trupul să trândăvească, pune-l să muncească şi răsplata va fi frumuseţea celor văzute. Nu te teme de fiarele pădurii, teme-te de fiarele lângă care trăieşti fiecare clipă  şi despre care crezi că-ţi sunt prieteni. Să te prăduiască hoţii pe vârful muntelui, auzi ce prostie! Hoţul pradă de lângă el fără să depună prea mare efort. Fantomele şi le făureşte omul; nu ai decât să nu ţi le faci şi atunci nimeni nu-ţi va mai bântui visele.
 Raţiunea şi pasiunea, îngerul alb şi îngerul negru care stau fiecare pe câte un umăr şoptindu-mi sfaturi la ureche. Care-i îngerul alb? Raţiunea? Pasiunea? Care-i îngerul negru? Pasiunea? Raţiunea? Care şi pe ce umăr stau?
 Gata, Costele!  Bagă de seamă câţi se uită la tine şi căutând în mintea lor  cuvântul care li se pare cel mai jignitor îţi spun cu dispreţ: “băi…filozofule!”
Hai să fixăm traseul.
 Plecarea s-o fac din Iaşi cu un personal ce porneşte în pragul miezului de noapte spre Paşcani. De aici, după o scurtă aşteptare, voi urca în acceleratul care merge la Vatra Dornei, venind de la Bucureşti. Voi coborî odată cu răsăritul soarelui la Iacobeni şi cu vre-un mijloc oarecare de transport voi merge pe valea Bistriţei până la gura Diacăi, iar de aici, pe jos, voi urca pe valea Diaca la început, apoi pe valea Omu, până pe creasta Suhardului şi trecând pe sub vârful Omu voi coborî în Pasul Rotunda de unde voi începe a urca pe creasta Rodnei urmând Culmea Gajei. De aici să prind extremitatea răsăriteană în vârful Roşu şi luând creasta în lung să ajung la Pietrosul Rodnei de unde să cobor în Maramureş, la Borşa. Apoi cu trenul acasă, la Iaşi.
 Deci pun una lângă alta hărţile Suhardului şi Rodnei, iau creionul, compasul şi o coală de hârtie şi hai să facem planul.
 Prima zi; tren de la Iaşi la Iacobeni, maşină de la Iacobeni la  gura Diacăi, cu piciorul pe valea Diacăi cam trei kilometri în amonte până la gura râului Omu unde figurează un canton forestier (valea apei am văzut-o de pe vârful Omu şi se poate face în câteva ore…problema e să nimeresc fâşia de păşune ce străbate jnepenişul), capăt de etapă sub vârful Căţurii unde sunt figurate mai multe stâne.
 A doua zi; cu “sfânta talpă” de la locul de înnoptare spre Pasul Rotunda (marcaj bandă roşie), Dosul Gajei (marcaj bandă roşie); de aici am de ales între două variante:
      -prin Ineuţ spre Roşu şi apoi Roşu-Ineuţ-Ineu (bandă roşie) sau,
      -trec Culmea Gajei spre lacurile Lala(punct roşu-Lala Mare şi punct albastru şaua Ineuţului) şi de aici direct pe Ineu;
 de la Ineu pe creasta principală până în şaua Galaţului, iar de aici retragerea pe versantul nordic la cabana Puzdrele (punct albastru) unde voi înnopta.
 A treia zi; zi de pauză la cabană şi eventual să dau ajutor la reconstrucţia ei, aşa cum se face apel într-un articol din revista România Pitorească.
 A patra zi; plecare de la Puzdrele în şaua Galaţului şi de aici continuarea traseului de creastă marcat până la vârful Pietrosul Rodnei (bandă roşie până în şaua Tarniţa La Cruce şi apoi bandă albastră), unde să înnoptez la cabana meteo.
 A cincea zi; cobor de pe Pietrosul pe valea Vişeului urmând Piciorul Moşului, la Borşa; cazare la hotel.
 A şasea şi a şaptea zi; vizitarea împrejurimilor, contacte cu maramureşenii să văd ce fel de oameni sunt, apoi plecarea cu trenul prin Vişeul de Jos, Salva la Iaşi.
 Mă uit pe hârtie şi planul este splendid; parcă mă şi văd zburând pe munte Dar socoteala de acasă…
 Acum pune mâna pe sacoşă şi hai să facem provizii pentru cele şapte zile. Umblu ca bezmeticul şi cu mare greutate reuşesc să procur două borcane cu peşte conservat, două cu costiţă cu fasole şi gemuri. Trag o fugă în pădurea de la Tomeşti (localitate din apropierea Iaşiului) şi strâng bureţi; mai reuşesc să descopăr un pachet de halva şi, cu mare greutate, o bucată de slănină. Când te gândeşti că Cecilia  lucrează în comerţul cu produse alimentare şi prin ea am destule relaţii în acest sector!!! Îmi vine să zic multe, dar lasă să ajung în Munţii Rodnei.
 Trec în revistă echipamentul şi mai fac unele reparaţii. Îmi cumpărasem o pereche de bocanci, chipurile de munte, dar din Suhard cât pe ce să ajung desculţ acasă; ceea ce credeam eu că-i piele se dovedise a fi pânză lăcuită. Nu am ce repara la ei şi nici de unde să-mi cumpăr alţii, aşa că apelez la bocancii de schi. Colegii de serviciu se uită cu compătimire la mine, iar când cred că nu-i văd învârtesc degetul în jurul urechii, adică eu sunt cam…tra-la-la! Când stăm de vorbă mă întreabă dacă nu-mi este frică. De ce mi-ar fi frică? De fiare sălbatice? Mai teamă mi-e când trec pe lângă vre-un restaurant. De singurătate? Nu, pentru că nu-mi este teamă de mine însumi. De un eventual accident? Departe de mine gândul accidentului voit. Au mai rămas atât de mulţi munţi de colindat, încât voi fi extrem de prudent până ce-i voi fi călcat cu piciorul absolut pe toţi. Dar oare nu-i mai groaznic să mori de inimă, de cancer sau, mai nou, de sida? Nu-i mai groaznic oare să devii, pentru un timp, cadavru viu provocând silă celor care până atunci te-au iubit şi pe care tu, sigur, încă-i mai iubeşti? Să simţi durerea sfredelitoare din suflet ghicind dorinţa lor, firească poate, de a se termina totul mai repede!
 Încep să-mi fac rucsacul şi cântăresc fiecare lucru pe care-l pun. Îmi dau seama că nu am cel mai nimerit tip de rucsac şi împrumut unul, cu cadru, de la un vecin. Fac socoteala la greutate şi-mi ies 40 kg.. Mă îngrozesc dar mi-e imposibil să reduc mai mult de 5 kg..
 În sfârşit totul e gata şi pot pleca în prima zi a excursiei mele.
*
Câteva becuri chioare multiplică umbrele navetiştilor ce sunt în vagonul etajat cu care călătoresc târându-mă, parcă, cu fundul pe şine, aşa sunt de jos. Unul din ei citeşte “Fabrica morţii” şi-l distrează grozav fotografiile făcute oamenilor de experienţă din lagărele de concentrare, mai ales acelea ale bărbaţilor dezbrăcaţi pe care le arată şi colegilor lui. Ce să-i faci? Cu sensibilitatea te naşti, nu se cumpără.
 Ajung la Paşcani. Spre marea-mi surprindere, acceleratul soseşte cu o întârziere de doar zece minute. Trenul nu este cu locuri rezervate dar imediat găsesc un compartiment aproape gol. Îmi aranjez bagajul şi mă pun pe somn.
 La Gura Humorului mirosul de munte năvăleşte în vagon prin toate crăpăturile şi mă apucă, în joacă, de nas trezindu-mă. Mă lipesc de fereastră şi privesc lacom  prin pâcla dimineţii ce prevesteşte o zi splendidă, priveliştea oferită de munţii cu văi înecate în ceaţă şi vârfurile scăldate în lumină. Din stânga, Rarăul îmi urează bun venit. La Pojorâta Eva, prinzând un moment de neatenţie a lui Adam, îmi trimite cu vârful degetului o sărutare.
 Ultimele umbre ale nopţii fug ascunzându-se prin cine ştie ce văgăuni, iar trenul urcă luând în răspăr valea Putnei, provocând la întrecere maşinile de pe şosea, se înfinge apoi în coasta muntelui pentru a ieşi dincolo, chiuind un salut spre Fărăoane. Mă pregătesc şi odată cu razele de soare ce năvălesc printre molizii Mestecănişului cobor în Iacobeni. Aerul rece mă îmbată şi-mi provoacă aşa o stare de euforie, că abia mă stăpânesc să nu alerg. Ies în spatele gării la şosea dar nu am răbdare să stau într-un loc. Încep să urc spre ramificaţia care merge pe valea Bistriţei. Aud din spate zgomot de motor care trage din greu. Mă întorc, văd un autobuz şi disting tăbliţa pe care scrie: Vatra Dornei-Botoş. Ştiu că e în direcţia în care merg eu, şi-i fac semn. Şoferul opreşte şi urc. Sunt locuri libere dar neastâmpărul din mine nu mă lasă să mă aşez; stau în faţă lipit de  parbriz şi mă hrănesc cu imagini. Sufletu-mi cântă. Iată bifurcaţia şoselei. Şoferul suceşte uşor volanul spre stânga şi autobuzul se lipeşte de firul Bistriţei Aurii. În intersecţie face cu mâna un bărbat. Îl ia şi pe acesta. Este un neamţ de vre-o treizeci de ani, cam până la umărul meu dar bate peste suta de kilograme. Îmbrăcat în nişte blugi cam de pe vremea inventatorului lor şi o cămaşă roşie, în carouri, cu adidaşi veritabili în picioare şi cu o tăşcuţă atârnată de umăr este imaginea opusă acelor nemţi pedanţi pe care i-am cunoscut in 1967 când lucram cu ei la Fabrica de Mase Plastice.
 Cu vre-o trei cuvinte ruseşti şi vre-o două nemţeşti, apelând la un limbaj onomatopeic, vorbim… de ne dor mâinile. Aflu că locuieşte în Berlinul de Est şi lucrează la calea ferată dar nu găseşte gestul potrivit pentru a mă lămuri ce anume muncă face; se pare că-i conductor. Face o călătorie traversând Polonia, U. R. S. S., România, Ungaria şi Cehoslovacia. Aflu că acum merge spre Borşa. Face şi o caracterizare a naţiunilor pe care le-a vizitat.
 -Romenien, schon! Cotnari, Murfatlar, gut!!!... Polonez, schon!... Rus, nein!... Ungar, aici a ridicat nasul sus de tot, arătând cum sunt ungurii.
 Scot din buzunarul hanoracului harta Munţilor Rodnei,îi arăt cu degetul pe unde voi merge eu la Borşa şi-i fac semn;
 -Hai cu mine! Văzând diferenţele de nivel şi distanţa, face speriat:
-Oi, oi, nain! Apoi întreabă, restaurant est?
-Uite restaurant! Şi-i arăt rucsacul. Face iar;
-Oi, oi!
 Neavând un ghid turistic al munţilor Suhard, mă folosesc pentru orientare de harta publicată pe coperta unuia din numerele revistei România Pitorească. Pentru că se apropie capătul liniei de autobuz, scot revista să o consult. Văd că din capătul nordic al satului Botoş mai sunt vre-o doi kilometri până la gura Diacăi şi pentru a fi mai sigur îl întreb pe şofer. Acesta se oferă să mă ducă până acolo cu autobuzul spunând că nu-i departe de capătul traseului. Pe prima copertă a revistei, scăpată cine stie cum, este poza unei femei cam de talia neamţului, care, într-un costum de baie ce respectă moralitatea proletară, se lasă mângâiată de valurile mării. Nemţoteiul întinde un deget spre revista şi gângureşte, zâmbind, ceva pe limba lui. Crezând că doreşte să răsfoiască şi el revista, i-o întind amabil.
Interpretând greşit gestul meu zâmbetul se lărgeşte până spre locul unde copiii îşi atârnă cireşe, ia revista şi exclamă fericit:
-Aaa! Souvenir! Danke! Şi o ascunde în tăşcuţa de pe umăru-i, lăsându-mă fără ea. Îi arunc un  zâmbet care se vrea amabil dar îl simt fioros şi-i răspund”.
 -Bitte(care suna cam a …bâtă!). Autobuzul întoarce la podul care, trecând peste apa Bistriţei, te plasează pe drumul forestier ce urcă pe firul apei Diaca. Şoferul nu acceptă sub nici o formă un supliment la plată şi ne despărţim,  eu mulţumindu-i, iar el urându-mi drum bun.
 Nu mă îndur să-l las de izbelişte pe neamţul cel prăduitor şi stau cu el până aud zgomot infernal de motor şi fierăraie urcâd pe Bistriţa, spre noi. De după o curbă apare o basculantă; îi fac semn şi şoferul opreşte. Mai aştept câteva secunde să se oprească şi hodorogeala tăblăriei, apoi îi explic ce şi cum. Îmi spune ca el merge la mina din Dadu dar că-l poate duce pe neamţ până la Cârlibaba de unde un  autobuz face curse spre Borşa. Neamţul se aburcă pe grămada de fiare şi într-un vălmăşag de fum, praf, rafale de mitralieră şi zgomot de fierărie dispare fără măcar să rostească un … „danke”.
 Deci, iată-mă în gura Diacăi, în atmosfera încă răcoroasă a primelor ore ale dimineţii, gata să plec în necunoscut; reţin că este ora opt zero cinci şi, tipa-tipa, o iau pe Diaca în sus. Merg cu spor pe un drum excepţional; vuietul apei şi foşnetul uşor al brazilor mi se par un concert de bun venit dat de munte în onoarea mea. De departe observ un loc larg cu mai mulţi buşteni aruncaţi de-a valma. Ajung mai aproape si văd ramificaţia, iar aici un  canton. O femeie îmbracată într-un halat alb trebălueşte prin faţa unei uşi deasupra căreia tronează o firmă. “Punct alimentar”. Mă gândesc că poate voi mai pune ceva de mâncare la traistă; o întreb de conserve şi-mi spune că are dar numai cu cartelă, pentru muncitorii de la pădure. Ridic ochii spre acoperişul cantonului îngânând unul din cântecele patriotice foarte la modă acum, şi-mi spun că poate informaţiile nu sunt la cartelă. Îi explic femeii, care de alt fel se arată a fi foarte amabilă, unde vreau să ajung, adică pe vârful Omu, urcând pe firul pârâului
-Da, cunosc drumul pentru că am fost şi eu după afine. Mergi dumneata în lungul apei şi la prima ramificaţie o apuci spre stânga. Pe acolo prinzi rărişul dintre jnepeni; dar să ai grijă, mi-au spus zilele trecute nişte oameni că prin pădure umblă o ursoaică cu pui. Nu te teme, nu te atacă dacă ai grijă s-o ocoleşti când o auzi. Şi-mi dă o mulţime de informaţii cum pot depista ursoaica; în primul rând, animalul de câteva sute de kilograme face un mare zgomot de vreascuri rupte când merge, iar pământul se aude dupăind de paşii ei; în plus puii sunt foarte neastâmpăraţi şi se joacă făcând mare zarvă.
 Îi mulţumesc din inima care a prins a bate cu putere şi mă arunc cu voioşie la drum urmându-i întocmai indicaţiile. Urc şi calea se aspreşte. Ajung la ramificaţie şi văd cum drumul urcă pieptiş în urcuş spre stânga. O apuc într-acolo şi nu după mult timp acesta devine o potecă îngustă care urcă abrupt, urmând firul apei, pe o coasta plantată nu demult cu puiet de brad. Din faţă aud ceva ce-mi suna în urechi a răget de fiară. Inima-mi stă în loc dar picioarele se precipipită spre dreapta ocolind locul unde cred că se zbenguie puii ursoaicei. Mă simt vulnerabil printre puieţii de brad înalţi de un lat de palmă, iar până la dungă unde se vede adăpostul întunecat al pădurii sunt câteva zeci de metri. Simt că explodez când mă prăvălesc printre trunchiurile ce sprijină albastrul bolţii celeste. Mă lungesc printre ferigi  cu rucsacul peste mine şi după ce respiraţia mi se linişteşte îmi aţintesc auzul spre locul de unde dăduse glas sălbăticiunea. În urechi nu-mi răsună decât vuietul sângelui şi curgerea apei care se aude undeva în vale. Până când organismul îşi revine la parametrii normali pun la punct strategia ce o am de urmat. Ca să ocolesc locul de unde am auzit răgetul fiarei trebuie să urmez culmea pe care mă aflu. Din fericire aceasta este orientată spre apus, exact în direcţia în care se află vârful Omu. Urc pe panta uşor înclinată, cu urechea aţintită la zgomotele din jur. Predominant este doar zgomotul inimii mele. Brusc ies din pădurea de molid şi mă proptesc cu nasul într-un desiş de jnepeni întins cât văd cu ochii. Nu-mi pot continua mersul fără să schimb direcţia, iar aceasta este spre valea de unde se auzise ursoaica. În zadar încerc să iau în răspăr tulpinile de jneapăn. Înalţ ochii spre cer, pun palma pe buzunarul din dreptul inimii unde am cruciliţa de lemn de la Mormântul Sfânt şi plec curajos pe poteca de la limita dintre pădure şi jnepeniş care coboară lin spre sud ocolind o stâncă şi ajung la o vale seacă de unde se deschide, larg, un limpeziş printre jnepeni, spre apus, în direcţia pe care trebuia s-o urmez conform hărţii. Parcă recunosc traseul pe care-l fixasem de pe vârful Omu. Ceaţa dimineţii se risipise demult şi dintr-un loc mi se deschide o măreaţă perspectivă spre Omu. Am impresia că dacă întind mâna îl pot atinge dar am învăţat să nu mă mai las amăgit de părerea că distanţele sunt mai mici ca în realitate. Soarele luminează încălzindu-mă cu mărinimie. Locul de unde a izbucnit răgetul de fiară rămâne undeva jos, în partea opusă direcţiei în care merg. Fac un  scurt popas şi deodată un nou răget, venit nici eu nu ştiu de unde, mă pune în mişcare. Urc pe o potecă ce scoate sufletul din mine urmărit mereu de răgete care vin din toate părţile. Spaima mi-a dispărut rămânând în locu-i o irezistibilă curiozitate de a stabili sursa urletelor care acum vin de peste tot, din jur. Chiar încep să-mi placă, timbrul lor părându-mi-se foarte cunoscut. Oare unde l-am mai auzit? Sunt conştient că nu am avut unde şi totuşi sentimentul că mi-e foarte cunoscut mă domină. Ajung la un izvor şi simt că mi-e foame. De sete nu mai vorbesc, că rezerva de apă o terminasem demult.
  Mă opresc, ne mai băgând de seamă răgetele generatoare de groază şi scot ceva de mâncare. Mă pomenesc surprinzător de liniştit. Inima-mi bate normal, răgetele mă încântă, setea mi-am potolit-o. Privesc culmea de deasupra mea şi pe un pinten despădurit ce se desprinde dinspre sud, descopăr un cerb. O coroană impozantă, care parcă pune în inferioritate trupul puternic, îi împodobeşte capul. Priveşte încordat, undeva în vale, întinde gâtul într-acolo, deschide gura şi…rage ca ursoaica ce băgase groaza în mine.  Îmi trag un pumn în frunte şi după ce mă trezesc din ameţeală mi se luminează mintea. Îmi amintesc cum, cu ceva timp în urmă, văzusem la televizor o emisiune despre boncăluitul cerbilor şi-mi rămăsese în memorie mugetul lor cu un timbru deosebit. De aici impresia că am mai auzit “răgetul ursoaicei”; iar ce-mi stârnise mie groaza aproape o jumatate de zi  nu era altceva decât strigătul de dragoste al cerbilor. Pentru că nu are cine, mă satirizez singur, îmi arunc cele mai ascuţite ironii, a propos la “curajul meu nemaipomenit”, după care, răzbunat, mă arunc asupra ultimilor metri care mai rămăseseră de străbătut până la fiara de fontă care mă pusese pe zdruncin cu două luni în urmă când, trecând peste Omul Suhardului, pornisem spre Vatra Dornei. Pe la trei după amiază ajung la indicatorul care-mi arată că aş mai avea de mers încă vre-o patru ore până la cabana Rotunda. Sunt foarte obosit şi simt că ar fi prea mare efortul să ajung până acolo. Totuşi…”încercarea moarte nu are”. Ascund rucsacul printre bolovani şi urc liber pe vârful Omu. Pâcla pe care am întalnit-o şi data trecută se pune ca o perdea şi nu mă lasă să văd clar coasta Munţilor Rodnei. Urmăresc drumul care ocoleşte vârful pe la sud şi după o dungă, sub o fâşie îngustă de pădure, zăresc două stâne. Ispita şi teama sunt două simţăminte care se bat cap în cap. Ispita mă îndeamnă să înnoptez în stână, iar teama, văzând semne sigure că stâna este părăsită, mă sfătuieşte să mor dar numai după ce ajung la cabana Rotunda. Ispita, precum la strămoşul Adam, învinge. Cobor la rucsac, mi-l iau, şi când soarela este încă sus pe cer ajung la cele doua stâne. Mă opresc la cea mai de sus. De la vre-o cincizeci de metri o studiez cu binoclul. Mă conving că nu este nici un suflet prin preajma ei, aşa cum bănuisem. Locul uscat din jur mă face să presupun că oile au plecat de cel puţin o săptămână. Nici urmă de fum şi nici miros care să dovedească faptul că aici se face brânză. Mă apropii; când ajung la câţiva paşi strig, pentru orice eventualitate, dar, cum era de aşteptat, nu primesc răspuns. Mă îndrept spre uşa pe care o găsesc legată cu sârmă, bat în ea cu mânerul băţului de schi şi cum nu-mi răspunde nimeni îmi deschid singur.
 Este o construcţie mică, cam un sfert decât cea din Dadu Başca. Un prici intact pe care pot dormi în voie trei oameni  mi se dezvăluie în fundul stânii. Într-o margine, vatra în care se află o mână de cenuşă, atârnate sub grinzi instrumente pastorale care aşteaptă vara viitoare pentru a fi din nou utile. Şi peste toate, dominând, mirosul de stână: fum, zer, oaie. Îmi las rucsacul din spate, scot securea ce o am împrumutată de la un coleg de serviciu şi mă pun pe treabă. Îmi fac provizia de lemne pentru la noapte când focul trebuie să ardă continuu. După ce rezolv treaba asta îmi desfac rucsacul apoi aranjez pe prici un culcuş pe cinste. Găsesc o cutie de conserve pe care o umplu cu cenuşă şi-n care înfing o lumânare groasă, mai pun alături vre-o trei de rezervă, scot apoi perna pneumatică pe care o umflu,  aşez la îndemână un Rebus şi cum afară-i încă lumină ies să mai văd împrejurimile încercând să ghicesc cam pe unde va duce drumul meu de mâine.
 Dacă în timpul zilei depărtările erau estompate de ceaţă, iar creasta Rodnei abia am putut s-o zăresc de pe Omul, acum negurile s-au ridicat şi sub ochi am creasta Munţilor Rodnei cu un pisc uriaş în prim plan, probabil vârful Ineu. Totul se vede extraordinar de clar, ca desenat cu creionul pe fundalul cerului aurit de apusul soarelui. Într-un târziu soarele dispare în spatele Munţilor Rodnei, iar aerul din jurul meu se materializează căpătând o nuanţă albăstruie. Ca la o comanda, rupând liniştea, din pădure izbucnesc strigătele de dragoste ale cerbilor ce-şi cheamă “mândruţele”.
 Aerul rece, dar si o urmă de teamă, mă înfioară făcându-mă să intru repede în stână. Leg pe dinăuntru, zdravăn, uşa cu nişte sfori şi aprind un foc straşnic. Trag un butuc cioplit ca un scăunel şi mă aşez aproape de foc. O căldură moleşitoare mă înconjoară şi parcă mă adoarme. Scutur oboseala de pe mine şi ies din nou, curajos, în răcoarea de afară; liniştea este întreruptă de trosnetul focului din stână şi, din când în când, de mugetul blând-drăgostos al vre-unui cerb. Încet-încet noaptea pune stăpânire pe munte şi odată cu ea tăcerea. În jur nu se mai aude nimic. Doar ţiuitul urechilor mele. Ascult liniştea. Undeva în vale izbucneşte un zgomot de motor care apoi se pierde în depărtare. Stau în întuneric şi simt un fel de teamă. Teamă de ce? Habar nu am. Nu mă uit nicăieri. Privesc în mine şi parcă teama dispare. Prin minte îmi fulgeră o idee; omul se teme de imensitate, de ce când întru în mine însumi teama dispare?
 Ies din mine însumi şi …întru în stână. E cald şi plăcut aici. Aprind lumânarea şi mă lungesc pe priciul confortabil amenajat. E devreme şi vreau să adorm cât mai târziu, spre miezul nopţii, ca să mă trezesc doar dimineaţă. Îmi iau Rebusul şi creionul, mă lungesc pe burtă  şi încep a-mi frământa mintea…
 Mă trezeşte frigul. Mă uit la ceas şi văd că-i puţin după miezul nopţii. Mă apropii de ce a mai rămas din foc, răscolesc cenuşa până dau de jar, apoi pun lemne. Fumul iute îmi pătrunde în nas şi în ochi alungându-mă din stână. Ajuns afară mă aşez pe un leaţ din gard copleşit de frumuseţe. Deasupra capului luna, nefiresc de mare şi strălucitoare, luminează împrejurimile până hăt-departe; pot distinge detalii din Munţii Rodnei şi-mi dau seama că ce mi se păruse ziua a fi zăpadă este altceva; nu ştiu ce dar nu este zăpadă. Puţin mai în vale, zidul pădurii de molid pare desenat. Din stânga, se aude clipocitul izvorului din care se naşte un şarpe lung de argint ce se strecoară spre pădure. De undeva, nu-mi dau seama din ce direcţie, ajunge până la mine şoapta de dragoste a unui cerb. Rafala de trosnete si lumina jucăuşă care izbucnesc pe uşa deschisă a stânii îmi vestesc că focul s-a aprins. Mă retrag înfiorat de răcoarea nopţii, sting ce mai rămăsese din lumânare şi mă culc fericit. Scăpasem de sentimentul de frică.
*
Bună dimineaţa soare, bună dimineaţa munte, bună dimineaţa îţi zic ţie celei de a doua zi a pelerinajului meu de toamnă! Sar din aşternut şi un intens sentiment de fericire mă copleşeşte. Iată, a trecut o noapte petrecută de unul singur în inima muntelui şi nu m-au vizitat urşii, nici lupii şi nici măcar stafiile care ne bântuie pe fiecare din noi.
 Din movila de cenuşă, un firicel subţire de fum se insinuiază spre acoperişul stânei strecurându-se afară albăstrindu-se puţin în lumina unei raze de soare, apoi este împrăştiat de adierea uşoară ce urcă spre culmea muntelui. În timpul nopţii când se terminau lemnele de pe foc, răcoarea  mă trezea pentru a-l alimenta din nou  dar zorii mi-au adâncit somnul şi focul s-a stins.
 Ies udându-mi bocancii în roua groasă de afară, fac câteva mişcări de gimnastică, apoi mă duc la izvor şi mă bărbieresc. Trebuie să arăt frumos. Merg doar la întâlnirea cu Munţii Rodnei.
 Îmi fac apoi masă dintr-un butuc, în faţa stânei, şi iau micul dejun cu ochii alergând în jur. Fără harta munţilor Suhard, care acum este în drum spre Berlin, mă servesc de cea a Munţilor Rodnei ce cuprinde şi extremitatea nord-estică a Suhardului dar fără prea multe detalii. Din această cauză nu pot stabili cu precizie locul unde mă aflu. Iar ca o consecinţă a acestui fapt nu pot stabili nici numele vârfului care mă vrăjeste de nu-mi mai pot  lua ochii de la el. Bănuiesc că mă aflu sub coasta muntelui Căţurii, iar priveliştea extraordinară din faţă este a vârfului Roşu. Voi putea stabili cu precizie identitatea vârfurilor doar când voi ajunge în Pasul Rotunda.
 Dimineaţa este splendidă, adierea de vânt din primele ore s-a liniştit; totul pare încremenit. Albastrul adânc al cerului, fără vre-o urmă de nor, îmi provoacă fiori şi simt nevoia de a mă agăţa de ceva pentru a nu mă prăbuşi în imensitatea lui. O pâclă subţire îneacă depărtările făcând abia ghicită culmea Călimanului care se zăreşte, ca un perete întunecat, spre sud.
 Este abia trecut de ora opt. Îmi iau rucsacul greu în spate şi urc vre-o sută de metri până la poteca marcată cu bandă roşie. Traseul merge aproximativ în arc de cerc de la  SE spre NV ocolind sumedenia de izvoare de la obâarşia Someşului Mare. O vale adâncă se deschide în stânga mea, spre care graviteaza radial pâraie ce, unindu-se, vor forma Someşul Mare.
În dreapta se înalţă  o culme de munte care este orientată în direcţia în care merg. Poteca ocoleşte obârşia adâncă a unui izvor, iar de undeva de departe, din vale, se ridică zvon de talancă. Pun binoclul la ochi şi descopăr o turmă, pe un tăpşan însorit. Ciobanul mă vede şi trage un chiot care probabil vrea să însemne ceva dar eu nu pricep. Cum nu am voce, iar chiotul meu de răspuns ar fi semănat cu răgetul vre-unui măgar, rezist ispitei. Mă descoperă şi câinii care, bineînţeles, sunt albi. Cum era de aşteptat încep să mă blagoslovească pe limba lor şi se năpustesc spre mine. Măsor din ochi distanţa şi obstacolele care ne despart şi-mi permit să scot limba strâmbându-mă la ei. Şocaţi de gestu-mi de batjocură, se opresc apoi îmi întorc scârbiţi coada.
 Dau de un izvor la marginea drumului şi mă opresc pentru popas. Ceţurile au dispărut, iar timpul este minunat. De undeva, se aude zvon îndepărtat de maşini semn că mă apropii de Pasul Rotunda. Totul în jur este extraordinar dar eu nu am ochi decât pentru creasta care se ridică în faţa mea. Privesc vârful care mă sochează şi încep să fiu convins că e vârful Roşu. Cobor poteca ce acum a devenit drum veritabil, cu urme de tractor. Tai serpentinele largi, trec pe lângă marginea de sus a unei păduri şi ajung pe o muchie dincolo de care coboară o coastă abruptă, puternic înierbată, iar în vale se vede şoseaua care urcă de pe Someşul Mare. Nu departe de şosea se vede, la adapostul unui pâlc de copaci, o clădire. Este Pasul Rotunda.
 Mă îndrept într-acolo, trec pe lângă casă şi, de pe peretele ei, o firmă mă încunoştiinţează  că mă aflu pe păşunea Rotunda. Mă opresc la marginea şoselei, las jos rucsacul şi-mi pregătesc sufletul. Cu mâinile goale, uşor, trec cei vre-o zece paşi cât este lăţimea şoselei şi iată-mă în Munţii Rodnei. Într-adevăr vârful ce-l văzusem este Roşu, iar mai spre dreapta şi puţin mai în spate Ineuţul. Din şoseaua mare se desprinde un  drum care se îndreaptă spre apus străbătand o fâşie îngustă de pădure. Pe acesta se continuă traseul ce coboară din Suhard şi urcă spre Rodnei.
Îmi urmez…destinul. Trec pe lângă nişte cazemate de beton care, în intenţia de a fi aruncate în aer nu au putut fi decât răsturnate ca nişte cutii. Urc uşor spre o culme transversală, culmea Prelucile, trec printr-o stână pusă în drum dar care acum  este pustie şi cobor în şaua Prelucile. Drumul se lărgeste; se vede că a fost cândva amenajat şi foarte bine întreţinut; încep să urc spre vârful Nechitaş pe care-l ocolesc apoi pe  curba de nivel şi mă înscriu pe urcuş abrupt, pe serpentine scurte care-mi scot sufletul, spre Culmea Gajei. Ajung deasupra obârşiei Prelucilor unde, pe fundul unei gropi imense, se vede o stână impozantă cu o construcţie asemănătoare unei cabane şi o mulţime de acareturi în jur. În continuare drumul urcă uşor  pe sub culme, de-a lungul ei.
  Soarele se află  la crucea amiezii şi încălzeste copios; totuşi, din când în când, câte o adiere de vânt îmi răcoreşte fruntea. În faţă şi în stanga  se deschid splendorile muntelui: căldări glaciare, vârfuri colosale, şanturi adânci în coasta muntelui rupte de scurgeri imense de grohotiş. Mă opresc sub vârful Gajei. Este ora 14.00, nu-mi este foame dar picioarele au început să-mi tremure. Din ce am în „traistă” încerc să încropesc un prânz, să-mi refac rezerva de energie. Mai mult simt extazul ce mă cuprinde hrănindu-mă cu imagini decât gustul alimentelor pe care le ingurgitez.
 Apoi, cu harta, compasul şi ceasul fac bilanţul comparând cât am mers şi cât mai am încă de mers până la capătul etapei ce mi-am propus-o pentru astăzi. Se pare că voi căuta adăpost pentru diseară la vre-o stâna. Plec dar părăsesc poteca urcându-mă pe vârful Gaja (1847 m) şi decid să urmez muchia de pe care am privelişti magnifice, în acelaşi timp, de pe valea Lalei în dreapta şi de pe valea Someşului Mare în stânga. Vreau să ţin evidenţa numărului de vârfuri pe care le trec şi pentru a-mi veni mai uşor iau în buzunar câte o piatră de pe fiecare. Mai trec peste un vârf apoi cobor în  şaua Gajei. Aici traseul se ramifică şi ajung în situaţia câinelui care a murit de foame fiind pus între doua bucati de carne, nehotărându-se pe care s-o mănânce mai întâi.
 În faţa mea urcă, pe o impetuasă muchie, traseul spre vârful Ineuţ, iar în dreapta coboară printre jnepeni cel care duce la lacul Lala, în splendida căldare ce se vede într-acolo. Cum să fac?  Să urc pe Ineuţ şi apoi să cobor la lacuri nu-mi rămâne timp să urc pe creastă şi să caut vre-o stână să înnoptez (Doamne, ce bine mi-ar prinde un cort!). Să cobor la lac trebuie să renunţ la ascensiunea pe Ineuţ. Îmi amintesc că sunt un om şi nu mă las să mor precum câinele. Transformându-mă într-un…ţap negru o apuc spre dreapta, cobor în valea Lalei luând coasta în diagonală, sar din piatra în piatră pe poteca dintre jnepeni, mă aburc pe un pinten de munte înecat în rugi de afin şi iată-mă, minuscul, în grandoarea muntelui. Pentru că aici totul e grandios.
 Mă aflu pe fundul unei pâlnii imense ai carei pereţi mozaicaţi cu râuri de grohotiş şi pâlcuri de jnepeni se ridică împungând cerul cu vârfurile Ineu, Ineuţ, Roşu, Iar  acolo pe unde lichidul ar trebui să se scurgă cineva pusese dop pâlniei şi astfel se formase lacul Lala. Lala, nume de alint pentru vre-o Ileană Cosânzeană. Şi ca o bijuterie la gâtul vre-unei femei frumoase, o cascadă îşi prăvăleşte apele înspumate asupra lacului.
 Mă uit în jur şi văd urme ale trecerii neoamenilor. Deşi este un  loc amenajat pentru gunoaie, cutii de conserve, borcane, sticle în care a fost băutură şi pungi de plastic zac risipite peste tot. Şi ca o confirmare că pădure fără uscături nu există multe din aceste recipiente poartă etichete la care românii nu prea au acces.
 Atac vitejeşte peretele aproape vertical, îmbâxit cu grohotiş umed, de la izvoarele care se scurg în lac, şi ajung pe un prag unde dau de un lac mai mic; acum sunt lămurit, cel de jos, în forma pentagonală, de la care tocmai am urcat, este Lala Mare, iar acesta de sub barba Ineului, mai mic şi lunguieţ, este Lala Mică ce se prăvăleşte prin acea cascadă înspumată în Lala Mare.
 Urc uşor pe potecă spre adânca înşeuare care se vede în susul căldării, spre sud. In final, un scurt urcuş abrupt mă scoate în Şaua Ineuţului. Aici am ajuns la traseul crestei principale a Munţilor Rodnei care este marcat cu bandă roşie. Pe porţiunea dintre Şaua Gajei şi lacul Lala mersesem pe punct roşu şi în continuare punct roşu cu punct albastru.
 Mă orientez spre NV şi după un urcuş moderat ajung în Şaua cu Lac. Muntele este pustiu aşa că nu mai am nici o reţinere în a abandona rucsacul la rădăcina stâlpului indicator de aici şi având asupra mea doar binoclul, aparatul de fotografiat şi agenda în care îmi fac însemnări urc în 15 minute pe Ineu. Este ora 17.15 când îmi depăşesc recordul de altitudine de 2242 m. stabilit în Munţii Ştefleşti (Lotrului). Mă aflu la 2279m., pe vârful Ineu, al doilea vârf ca înălţime din Munţii Rodnei, după Pietrosul. Priveliştea din jur este magnifică. Spre SE se vede succesiunea celor trei vârfuri, Ineuţ, Roşu şi Cobăşel, cu care se termină spre est creasta principală, unite printr-o muchie ascuţită ca un cuţit.
 Înspre răsărit, la câteva sute de metri la picioarele mele, sclipesc cele două lacuri Lala şi, în continuare, valea îngustă a Lalei care curge spre Bistriţa strecurându-se printre Culmea Gajei şi Piciorul Pleşcuţei.
 La apus, în fundul unui abis întunecat care se vede printr-un horn îngust, licăreşte lacul din căldarea Bilei înconjurat de stânci şi grohotiş prăvălite din coasta Ineului.
 Spre V-NV culmea prelungă a Rodnei se aruncă într-o succesiune nenumărată de vârfuri şi şei, unele mai impozante decât altele. Mă şochează, în fund de tot, un perete de un  verde pal; zadarnic încerc să mă edific asupra originii culorii.
 Îmi întorc privirea spre direcţia de unde am venit şi mă uit înduioşat la culmea modestă a Suhardului, cu Omul şi Stânişoara în prim plan, iar dincolo de ele gurguiul Bâtcii Tătărcii şi celelalte vârfuri din culmea Mestecănişului călcate de mine, Lucina şi Hrobi.
 Cobor la rucsac, mă înham la el şi constat că sunt presat de timp. Soarele, sprijinit parcă de ceva, alunecă năvalnic către muchia dinspre apus, în dosul căreia se va ascunde curând. Plec pe potecă şi ochii caută vre-o stână. Încep să învăţ din ce în ce mai multe la şcoala muntelui; dacă la început mă minunam şi nu puteam dezlega enigma originii puzderiei de cărări de pe unele coaste de munte, acum ştiu că acestea vestesc apropierea de o stână. Las în urmă culmile Curăţelului şi Piciorul Crăciunelului, orientate spre sud, fără să descopăr ceva. Mă apropii de culme şi am în dreapta, spre nord, peretele abrupt care se termină  la două-trei sute de metri mai jos în fundul Bilei. Acolo, pe malul lacului, zăresc două vagoane de dormit şi nişte oameni care taie lemne. Caut cu disperare vre-un  loc pe unde să cobor peretele vertical dar nu găsesc. Strig la oameni să-i întreb cum pot ajunge la ei. Nu mă aud. Caut spre stânga şi descopăr, la o distanţă potivită, o stână. Mă precipit în vale pe drumul cel mai scurt şi odată cu amurgul ajung, aproape epuizat de efort, la ea. Las rucsacul pe masa de scânduri din faţa stânei şi, după ce-mi trag sufletul, prima grijă e să descopăr o sursă de apă de unde să mă aprovizionez  pentru noapte. O găsesc cam la zece minute de mers, pe fundul unei văi, destul de departe în comparaţie cu stâna din Suhard. Mă întorc la stână şi intru. Diferenţa dintre asta şi cea din Suhard este ca cea dintre un hotel de categoria a I-a şi unul de a III-a în favoarea Suhardului. Priciurile sunt puse direct pe pământ, de parcă ciobanii ar fi fost pitici, iar acoperişul este spart în unele locuri. În rest, aceleaşi ustensile şi aceleaşi mirosuri. Cât încă mai am de făcut mişcări nu mă schimb de haine. Îmi pregătesc lemne pentru noapte, aprind focul şi-mi dau seama că pungile de polietilenă sunt foarte bune pentru aceasta. Îmi desfac bagajele, îmi schimb lenjeria şi îmbrăcămintea care sunt ude de transpiraţie. Întind o sfoară în preajma focului şi pun la uscat hainele pe care le voi îmbrăca şi mâine. Mai arunc lemne pe foc, mă spăl pe mâini, beau apa care mi-a mai rămas şi plec să aduc alta.
 Afară-i noapte de-a binelea. Aceeaşi noapte feerică de ieri. Senzaţia că mă aflu pe altă planetă decat Pământul este amplificată de jocul de umbre şi lumini la care participă Luna, văile şi pintenii de munte din jur. Cobor în umbra râpei la izvor; în liniştea atotstăpânitoare nu se aud decât bătăile inimii mele şi, abia auzit, murmurul izvorului, Umplu cele două sticle de câte un  litru cu apă şi mă întorc spre stână însoţit de umbre jucăuşe a căror provenienţă nu o descopăr şi nici nu mă interesează. În urechi îmi sună, real, zgomot de car nou tras de boi. Mă opresc şi zgomotul încetează; plec şi zgomotul reîncepe. Sunt mirat dar nu speriat. Mă opresc şi zgomotul iar încetează. Măi să fie! În zadar caut explicaţia că nu o găsesc. Mă apropii de stână şi mă opresc să-mi trag sufletul. Descopăr şi misterul zgomotelor; lemnele de brad cu care alimentasem focul ardeau vioi, iar pocnetul scânteilor, multiplicat de ecou, părea a fi zgomotul metalic pe care-l fac roţile unui car nou tras de boi.
 Intru în stână, pregătesc patul, aprind lumânarea şi-mi fac planul pentru ziua de mâine. Mă conving cât de real este proverbul că “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Socoteala făcută de mine acasă cum că în seara asta voi dormi la cabana Puzdrele s-a dovedit a fi falsă. Mi-am supraevaluat forţele şi nu am ţinut cont de unele elemente cum ar fi parcurgerea unor porţiuni de traseu cu diferenţe mari de nivel; pentru viitor trebuie să iau şi acest element în  calcul. Dar cum frica am pierdut-o aseară mă simt foarte bine şi faptul că nu am ajuns la Puzdrele nu mă afectează foarte tare.  Nu-mi este foame deloc în schimb îmi este foarte sete. Cred ca mi-ar fi prins bine un ceai. Aş vrea să ies să mă îmbăiez în lumina lunii dar sunt foarte obosit. Aud voci care stau la taifas şi intru şi eu în vorba lor…
*
 Mă trezesc în lumina puternică a unei splendide dimineţi de toamnă. Este 1 octombrie. Am dormit buştean în timpul nopţii şi focul s-a stins de cine ştie când. Mă încotoşmănasem cu tot ce am avut la îndemână şi acum nu mă îndur să ies din căldura culcuşului. Trebuie să strâng bani să-mi cumpăr un sac de dormit. Dar câte oare nu trebuie să-mi mai cumpăr? Depun un efort şi mă smulg din culcuşul ce mi l-am făcut. Răcoarea aerului mă face foarte agil. Îmi mobilizez curajul şi ies în atmosfera rece de afară. Cerul este senin, iar un vânt rece bate cam tărişor încât mi-e frig la mâini. Ineul are o căciula groasă de ceaţă din care vântul desprinde fuioare şi le alungă rostogolindu-le de-a lungul crestei. Mă întreb dacă nu cumva ceaţa mă va împiedica să-mi continuu drumul. Cobor la izvor şi mă spăl împrospătându-mi totodată rezerva de apă. Servesc micul dejun regretând că nu am un ibric şi nişte plante să-mi fac un ceai, să beau ceva fierbinte. Dar cum spune alt proverb, “tot păţitu-i priceput” îmi fixez şi acest lucru în memorie. Mai consult o dată harta şi verific distanţa până la cabana Puzdrele unde, necondiţionat, trebuie să ajung diseară.
 Deci urmează să urc din nou la creastă şi să continuu traseul de unde l-am întrerupt aseară, apoi peste vârfurile Coasta Netedă, Cişa, Omului, La Cepe, Gargalău şi pe sub Galaţului, la cabana  Puzdrele. Distanţa e destul de mare, diferenţele de nivel la fel dar trebuie să lupt pentru a parcurge traseul propus pentru astăzi.
 Cu rucsacul în spate şi o stare sufletească excelentă privesc ceasul. Este ora 7.50 a celei  de a treia zi a excursiei. De aproape 48 de ore nu am întâlnit nici un om şi mi se pare că nici nu am scos vre-o vorbă. Pronunţ câteva cuvinte şi vocea îmi sună straniu în tăcerea din jur. Poate că şi corzile vocale s-au atrofiat dacă de atâta timp nu au fost solicitate.
 Mulţumesc “duhului stânei” că m-a găzduit şi încep a urca pieptiş spre creastă. Drum de sinucigaş. Trec perpendicular peste potecile călcate de oi. Înclinaţia pantei este destul de mare, iar smocurile de iarbă îmi pun picioarele la grea încercare. Dacă aseară drumul de la creastă la stână durase cam o jumătate de oră, acum după un efort epuizant de o oră şi cinci zeci de minute mă prăvălesc pe muchia ascuţită a crestei să-mi trag sufletul. Deasupra mea Ineul, cu o căciulă mare de ceaţă, nu mă ia nicidecum în seamă. Aerul este încă rece, vântul s-a mai potolit (acum abia mai adie), iar pe creste pluteşte o ceaţă subţire. Stau lungit pe burtă şi privesc în groapa de la obârşia Bilei care se cască sub mine. În jurul vagonului de dormit foiesc oameni care lucrează; nu-mi dau seama ce fac dar parcă sondează.
 Cu respiraţia refăcută plec la drum. Urc un mic pinten şi când ajung sus am perspectivă asupra primei părţi a traseului; am de coborât o mică diferenţă de nivel, apoi am de parcurs o porţiune foarte îngustă, cu prăpăstii pe ambele părţi, lungă cam de doua-trei sute de metri, urmată de un urcuş lung şi pronunţat pe vârful Coasta Netedă. Zăresc şi primul om, după 48 de ore de singurătate. Simt o bucurie imensă de parcă mi-aş fi întâlnit fratele. Îi plec în întâmpinare şi ne întâlnim la capătul dinspre mine al porţiunii înguste. Ne dăm bineţe, ne prezentăm şi…culmea!!! Este din Iaşi, are 42 de ani, ca mine, diferenţa fiind de doar două luni (este născut în septembrie). Îmi spune că este inginer la Institutul Politehnic şi că, student fiind, a făcut practica la Borşa. S-a îndrăgostit de Munţii Rodnei şi în fiecare an îi vizitează. Acum vine de la Borşa, a urcat pe Pietrosul, merge pe Ineu şi de aici vrea să se reîntoarcă la Borşa. Ne luăm rămas bun şi plecăm fiecare în drumul lui. Trec creasta îngustă, cu o porţiune destul de dificilă unde trebuie să cobor un perete de vre-o şase metri. Mă descurc excelent şi asta îmi umple pieptul de mândrie. În continuare priveliştile sunt magnifice. Incep să urc vârful Coasta Netedă; suflu, transpir, muncesc ca un ocnaş după care privesc lumea de la o înălţime de 2060 m. La nord am Căldarea lui Putredu cu un fir de apă care aleargă spre Bistriţa şi pe malul căreia se văd câteva stâne, iar spre sud am căldarea Roşiile cu stâna în care am dormit azi-noapte şi care se vede ca o cutie de chibrituri. Cobor în Tarniţa lui Putredu unde dau de un  indicator. De aici, o potecă coboară pe peretele înecat în grohotiş spre stânele din căldarea de la obârşia râului Putredu dar eu atac încă un urcuş de groază prin înclinaţie şi lungime şi cu privirea încântată de priveliştile pe deasupra cărora trec ajung pe vârful Cişa la 2039 m. Din nou am sub ochi o parte din traseul pe care-l mai am de făcut. Creasta se orientează într-un arc de cerc spre nord şi am în faţă, de data asta mult mai aproape, coasta ce o văzusem de pe Ineu şi care mă frapase prin coloritul ei; în zadar caut din nou cu binoclul dezlegarea enigmei că nici de data asta nu reuşesc.
 Cobor în şaua Cişa unde un indicator îmi dă informaţii; de aici se poate coborî pe o culme secundară în Valea Vinului, iar până la cabana Puzdrele mai am vre-o patru ore de tras astfel că dacă nu intervine nimic voi ajunge acolo fără probleme.
 Urc creasta prelungă a Omului Rodnei. Muncesc din greu pentru a vedea splendori. Merită. Ajuns sub vârf las rucsacul din spate şi urc cei câţiva metri pe gurguiul cu bornă. Sunt cu 2135 m. deasupra celorlalţi muritori. Alte privelişti se deschid la picioarele mele. In faţă, în direcţia de mers, am coasta care-mi stârneşte curiozitatea; este acoperită de lespezi de piatră de culoare verzulie. Spre sud se deschide o altă căldare, cea de la izvorul Lăzilor.
 Este ora prânzului, mi-e foame dar nu pot să mănânc până nu dezleg misterul culorii muntelui din faţă. Îmi iau povara şi pornesc zorit la drum. Parcurg o porţiune care mă face să vorbesc singur. Nu-mi pot stăpâni exclamaţii de admiraţie. Cobor şaua dintre vârful Omului şi La Cepe; diferenţa de nivel nu este mare de aceea drumul este extrem de plăcut, putând admira în voie priveliştea. Urc apoi uşor şi, încet-încet, dezleg enigma dar şi de ce vârfului i se spune La Cepe; pe lespezile desprinse din munte, şi care-i pardosesc coasta, creşte un muşchi uscat de culoare galben-verzuie, parcă ar fi nişte cepe puse la uscat de vre-o gospodină. Când ajung pe vârf mă pomenesc în plină cetate medievală din care, cine ştie cum, au dispărut apărătorii. În cetate se intră pe un drum de piatră ce se strecoară pe marginea unei pante cu înclinare accentuată, pe sub un scund perete de stâncă din care ies colţi de stâncă. Pătrund pe un platou acoperit cu iarbă lungă şi mătăsoasă, apărat din partea opusă de un zid puternic pe care privindu-l greu îţi vine să crezi că este natural. Găsesc o portiţă prin care trec zidul şi cobor în şaua dintre La Cepe şi Claia, altă denumire sugestivă dată vârfului sub care mă opresc pentru a prânzi; fiind că a claie de fân seamănă vârful Clăii.
Nu ştiu cum se face că rucsacul îmi pare din ce în ce mai greu deşi de  trei zile tot golesc din el. Umerii încep să mă usture şi mereu sunt nevoit să mut băierile rucsacului din locul în care începe să mă ardă. Dar ce văd în jurul meu mă face să uit durerile. Cobor în şaua lungă dintre Claia şi Gargalău, apoi încep să urc panta prelungă ce se strecoară printre rugi de afin şi pietre, spre vârf. Încep să simt oboseala şi sunt nevoit să fac popasuri mai dese. Pentru că timpul până la lăsarea serii se scurtează din ce în ce nu mă îndur să mă opresc prea des şi atunci stabilesc o strategie: număr câţi paşi pot face până oboseala îmi taie răsuflarea, apoi mă opresc fără a lăsa rucsacul din spate şi sprijinindu-mă, cu mâinile pe genunchi, mă aplec în faţă fără a mă aşeza, respir adânc şi stabilesc după câte respiraţii inima îşi mai potoleşte bătăile, apoi îmi continuu drumul ştiind după câţi paşi trebuie să mă opresc şi de câte ori trebuie să respir pentru a mă odihni. Transpiraţia curge de pe frunte spre vârful nasului şi de aici, pic cu pic, stropeşte piatra de la picioarele mele. Mă distrez numărându-le. Dar nu mă prea distrez când în plin mers îmi pătrunde în ochi provocându-mi usturimi. Caut o batistă mai mare şi dupa ce o răsucesc, ca pe un sul, mi-o leg în jurul frunţii; aceasta absoarbe transpiraţia protejându-mi ochii. Când se îmbibă trebuie s-o storc. Mă gândesc că mi-ar trebui o basma care să aibă o mai mare capacitate de absorbţie.
 Ajung pe spinarea largă a vârfului Gargalău şi mai fac un popas. O nouă privelişte mi se deschide în faţa ochilor. Iau harta, busola şi fac un tur de orizont;
    la nord se adânceşte groapa Gargalăului de unde se naşte Bistriţa Aurie; dincolo se înalţă culmea Munţilor Maramureşului, iar în dreptul meu se vede plaiul prelung al Ştiolului ce duce către Prislopul străjuit de pintenul negru al Cornedeiului;  
    către apus, sub pragul care-mi ascunde vederii planul apropiat, se vede ieşind un drum larg ce se strecoară pe sub muntele Cailor şi o ia prin stânga muntelui din faţă pe care harta mi-l arată a fi vârful Galaţului; de acolo urmează o succesiune de vârfuri dispuse într-un uriaş “S” luând-o mai întâi spre sud, apoi brusc spre nord, terminându-se cu o piramidă uriaşă care striveşte împrejurimile; acesta trebuie să fie Pietrosul, ţinta călătoriei mele; lung drum mai am de făcut până acolo!
 Cobor de pe spinarea Gargalăului, mai întâi pe un mic platou, trec pe lângă o fisură verticală care pare a fi un şanţ uriaş şi apoi mă angajez pe un  coborâş de groază. In serpentine scurte, poteca coboară într-o crestătură. Calea nu-i  deloc netedă, bolovani mărunţi asemenea cartofilor se rostogolesc sub picioare şi mă pot pune jos la un pas imprudent. La o vreme poteca o apucă brusc spre stânga, fara a-şi domoli prăvălirea, scoţându-mă cu muşchii făcuţi ferfeniţă, răsuflarea tăiată şi transpirat ca scos de sub duş; (da, constat că se poate transpira şi la coborâre!!!), pe o custură îngustă  având în dreapta o vale adâncă spre care curge grohotiş din coasta abruptă a Gargalăului pe fundul căreia se vede licărind un mic lăculeţ pe care-l bănuiesc a fi lacul Izvorul Bistriţei. Pe poteca ce se lasă de la capătul opus al custurii se vede coborând un grup de turişti, iar printre jnepenii ce potopesc împrejurimile lacului se plimbă alţii. Caut din ochi o posibilitate de a coborî către lac direct din punctul în care mă aflu dar nu găsesc.
 O iau resemnat pe poteca ce mă poartă pe custură şi “Sfânta Frumuseţe” îmi arată altă faţă, nu mai puţin spectaculoasă decât cea spre care tânjisem; valea mirifică de la obârşia Anieşului, mărginită în partea opusă de piciorul de munte ce coboară din vârful Galaţului. Ajung la un indicator care-mi confirmă bănuiala. Mă aflu în şaua Gargalău, punct de răscruce a potecilor care vin, una dinspre Pasul Prislop şi complexul turistic Borşa şi care se continuă către Someşul Mare urmând valea Anieşului, iar a doua, pe care veneam eu, dinspre vârful Ineu ducând spre Pasul Şetref şi vârful Pietrosul Rodnei. Despre cabana Puzdrele nici pomeneală. Mă îndrept spre un alt grup de turişti care se odihneşte un pic mai jos, le dau bineţe şi cer relaţii. Mi se spune că sunt pe drumul cel bun, spre cabana Puzdrele, dar să trag tare că nu se ştie dacă nu mă va prinde noaptea până să ajung acolo. Le mulţumesc şi “demarez în trombă”. Suflu greu, transpir, umerii mă dor, picioarele mă ustură. Nu mai am timp să văd ce-i în jur. Mă concentrez asupra mersului. Norocul meu că drumul nu are diferenţe de nivel prea accentuate. Mă prăbuşesc frânt de oboseală şi încordare nervoasă la rădăcina unui indicator. Stau să-mi revin  şi cuget: “Doamne, ce bun ar fi un cort, unde vreau acolo m-aş opri fără teama de a fi lipsit de un “acoperiş deasupra capului”.
  După ce răsuflarea şi inima se aşează temeinic la locul lor, mă uit la indicator. Scot un chiot de bucurie nestăpânită; într-un ceas pot fi la cabana Puzdrele, iar eu mai am la dispoziţie încă cel puţin două ceasuri de lumină. Îmi iau răgaz să mă uit puţin în jur. Pâlcuri de jnepeni se văd pe coasta Muntelui Cailor pe sub care am venit. Spre apus, poteca urcă abrupt pe vârful Galaţului, iar pe sub coasta nordică a acestuia se strecoară drumul care mă va duce la Puzdrele. Cu sufletul uşurat, venindu-mi să…”la, la, la” intru în umbra muntelui. Am deasupra, în stânga, peretele abrupt al Galaţului, iar în dreapta treapta superioară a zănoagei Piatra Rea în care curge, aproape vertical, grohotişul de pe coasta Muntelui Cailor; în faţă am un prag îmbrăcat în jnepeni. Trag tare gândind că de pe el voi vedea cabana Puzdrele. Pumnul dezamăgirii mă pocneşte în frunte când descopăr doar o altă vale mărginită în partea opusă  de un alt prag care ascunde vederii porţiunea următoare. Din valea de la picioarele mele se iscă un fir de apă care curge spre nord, sprijinit de două culmi muntoase. Cobor la izvor, îmi potolesc setea şi o iau la goană spre pragul din faţă (dacă goană poate fi numit mersul unui om pe care-l ustură tălpile de vede firmamentul în plan vertical). Ajuns acolo îmi vine să mă trântesc  cu fundul de pământul pe care să-l bat cu pumnii de necaz. Nici de aici nu se vede vre-o clădire; doar încă un prag, mai jos de mine, iar dincolo se ridică, abruptă, coasta imensă a vârfului Puzdrele. Trebuie să leg moralul cu lanţuri să nu-l scap să fugă. Nu sunt epuizat fizic, iar usturimea tălpilor aş ignora-o dar simt o dorinţă copleşitoare de a vedea locul unde urmează să mă opresc. O chestie de psihologie. Trebuie să am dovada că locul spre care merg există. Îmi impun să nu mă mai gândesc la asta şi să-mi continuu drumul. Oricum mai am încă un sfert de oră până la împlinirea ceasului anunţat de indicatorul din şaua Galaţului. Tocmai când mă transformasem într-un robot, gata să merg până la marginea lumii, de după al treilea prag mi se deschide în faţa ochilor, jos, la vre-o sută şi ceva de metri diferenţă de nivel, Edenul. Mă las să cad între jnepeni. De emoţie inima-mi bate mai tare ca oricând. Se pare că fericirea este o povară tot atât de mare ca nefericirea. Întâi îmi impun în mod simplist: “ Costele, nu fi dobitoc!”După ce nu mă mai simt dobitoc mă pun pe privit.
 Am la picioare Zănoaga Negoiescului îngrădită la răsărit de culmea Feţei Meselor, iar la apus de culmea Puzdrelor care se termină cu vârful Feţii. Fundul pe care-l simt ud (de transpiraţie) mi se odihneşte pe culmea arcuită ce închide zănoaga sprijinindu-se pe Faţa Meselor şi vârful Galaţului. Soarele se apropie de muchia Puzdrelor şi umbrele înserării se ridică din adâncurile unde stătuseră ascunse peste zi. Fâşii de lumină brăzdează albastrul umbrelor în care îţi vine să plonjezi şi să înoţi ca într-o apă. În fundul “oceanului”, în dreapta mea şi în centrul gropii, se ridică o construcţie cu etaj, cu acoperişul vopsit în verde şi înconjurată de un gard de scânduri. Într-o margine a curţii, în apropiere de poartă, se construieşte un pavilion circular, iar în afara curţii, tot la poartă, se ridică o cruce de lemn. Parcă nu-mi mai vine să plec de aici; sunt la doi paşi de ţintă şi vreau să prelungesc momentul triumfului. Dar simţăminte pur omeneşti mă aduc pe pământ. Transpiraţia din hainele mele se supune legilor neînduplecate ale fizicii şi evaporându-se mă face să tremur copios.
 Mă precipit pe urma marcajului cu triunghi albastru şi ajung în faţa unei construcţii, alta decât cea pe care o văzusem din deal. Sub peretele aproape vertical al Feţei Meselor, din care stânci uriaşe stau gata să se desprindă, se află o clădire lungă cu un  nivel, construită pe un platou de piatră. O firmă de pe care vopseaua fusese spălată de ploi mă lămureşte că aici se află “Cabana Turistică Puzdrele”. În jur totul este pustiu şi năpădit de vegetaţie. Mă apropii şi văd că ferestrele nu mai sunt la locul lor. Pătrund pe un  hol gândindu-mă că voi găsi condiţii cel puţin la nivelul stânelor în care dormisem. Pereţii cu tencuiala împrăştiată  pe duşumelele smulse ca de vre-o explozie nucleară şi mirosul violent de băligar de oaie mă ejectează pe tăpşanul din faţa construcţiei. Mă aşez pe iarbă punându-mi mintea la contribuţie. Soluţiile năvălesc călcându-se pe picioare dar nici una nu-mi convine.
 Dincolo de căuşul văii care mă desparte de construcţia ce o văzusem, cu cotul, rezemat de o scândură din gard, cu binoclul înfipt sub pălărie, un om priveşte înţepenit culmea de sub vârful Puzdrele. Curiozitatea-mi este mare şi uit necazul. Din cer, pluteşte peste văi brăhnit de cerb. Îl imit pe omul de vis a vis şi-mi pun la ochi binoclul personal îndreptându-l spre locul unde privea acela. Pe spinarea înierbată a muntelui, în şaua largă ce desparte vârful Puzdrele de vârful Feţii, deasupra pădurii de molid, în marginea periei de jnepeni, regele cerbilor din Munţii Rodnei îşi cheamă stăpâna inimii. Din dosul culmii, soarele îi pusese pe umeri mantie de aur, iar în braţele nenumărate ale coroanei ce-i împodobeşte fruntea pietre preţioase încât acesta pare chiar un soare ale cărei raze cu greu le-ar putea înconjura doi oameni cu braţele. Silueta-i se desenează maiestuoasă pe albastrul întunecat al înserării. Din când în când îşi ridică fruntea spre “Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor” slobozind glas de rugă ce mai întâi ajunge la El şi mult mai târziu la noi muritorii de pe pământ, după care i se închină îngenunchind. Rămân înmarmurit. Cuget: “roagă-te lui Dumnezeu să-ţi scoată dragostea în cale!”
 Mă forţez să revin pe Pământ (a câta oară astăzi?) şi mă îndrept, ocolind obârşia văii, spre singurul om pe care-l văd prin împrejurimi. Il aflu tot cu binoclul la ochi. Îi dau bineţe dar îmi face semn cu mâna să tac. Neavând ce face altceva, urmăresc şi eu cerbul care, într-un târziu, terminându-şi rugăciunea, sau poate Dumnezeu ascultându-l îndreptase spre el dragostea, dispare din vederea noastră. Omul meu revine din transă şi mă observă, în sfârşit. Îi adresez rugămintea pentru găzduire. Aflu că îl cheamă Grecu şi este administratorul cabanei I. P. E. G. Baia Mare ce o am în faţă. Îmi spune că are indicaţii să primească, numai pentru găzduire de o noapte, drumeţii pe care-i prinde seara pe munte. Răspund că nici nu am pretenţia la mai mult şi atunci îmi face semn să intru. Îmi domoleşte îngrijorarea stârnită de un vajnic dulău alb, cu câteva pete negre şi părul lung; îmi cere buletinul să mă treacă în cartea de imobil şi 14 lei, costul cazării. Îmi arată sala de mese unde pot mânca şi camera nr. 1, cu patru paturi, unde voi dormi impreună cu trei turişti din Sighetul Marmaţiei ale căror bagaje le văd aici dar ei sunt plecaţi pe munte.
 Mă schimb cu lenjerie şi haine uscate, îmi iau ceva de mâncare şi merg în sala de mese. Aceasta este o încăpere lungă, amenajată să aibă loc destui oameni; la intrare, în stânga, un bufet în care mi se spune că pot găsi orice fel de tacâm doresc: în dreapta un ghişeu închis cu oblon, iar în faţa mea, spre fundul sălii, o chiuvetă cu robinet şi o sobă cu plită în care arde focul. Gazda mă îndeamnă  că de am ceva de pregătit la foc pot s-o fac
 Apar si colegii mei de camera, doi băieţi si o fată. Aflu ca sunt frate, soră şi un verişor, că ţinta călătoriei lor este Borşa, exact ca a mea; hotărâm să ne întovărăşim.
Între timp noaptea pusese stăpânire pe împrejurimi. La un moment dat se aude un strigăt de pe munte şi câinele se repede cu furie spre lumina unei lanterne ce se vede coborând dinspre culmea principală. Iese şi Grecu, cu o lanternă ce joacă rolul de “far călăuzitor”.  Apare un grup de vre-o doisprezece tineri, care mai de care mai fistichiu îmbrăcat, cam înspăimântaţi că-i prinsese noaptea pe munte. Administratorul, spunând că nu mai are paturi, îi cazează în sala de mese, pe jos. Băieţii sunt pregătiţi şi pentru aşa ceva având cu ei saci de dormit, saltele pneumatice şi de burete. Mai schimbăm câteva vorbe apoi ne retragem în camera noastră. La lumina unei lumânări studiem harta şi stabilim traseul pe care să-l urmăm. Aproape de ora 22.00 ies afară şi văd creasta muntelui în ceaţă, semn de vreme rea. Mă bag în pat sperând că semnele rău prevestitoare să fie mincinoase.  
*
Superstiţioşii spun că sâmbăta e zi fatidică. Dar ce pot spune eu care vad că fatidicul se întinde spre duminică?  Am o noapte cam zbuciumată şi plină de spaime. Din varii motive presiunea înternă a organismului meu este mai mare decât cea a mediului înconjurător şi cele două valori tind să se echilibreze provocând oarece zgomote dizgraţioase împosibil de controlat în timpul somnului. De afară se aude vuiet de vânt şi o perdea lăptoasă se vede dincolo de fereastră. Mă ridic din pat, intru în bocanci şi ies afară unde dau nas în nas cu o ceaţă din care cerne mărunt. Mă chinui să văd cât e ora dar pe cadranul ceasului disting doar că e trecut de miezul nopţii, undeva după ora 1.00. Reîntors în cameră mă covrigesc în aşternut cu speranţa că până dimineaţă negurile se vor risipi. Mă trezesc doar când camera este dominată de o lumină tulbure. Tinerii mei tovarăşi dorm duşi. Privesc pe geam şi văd că în jur totul este înecat într-o pâclă groasă din care picură stropi fini pe care vântul îi învăluie ca pe zăpadă. Primul impuls pe care-l am este să rămân pe loc până la remedierea vremii. Din nou regret că nu am cu mine ceaiuri pentru a-mi face ceva cald. La cafea nici nu mă gândesc pentru că, spune cartea sfântă, pofta este un păcat. Şi ateii, pentru a salva credincioşii de ispită, au strâns cafeaua la loc sigur, în bufetele lor.
 Sala de mese are aspectul unui câmp de luptă. Trupuri tinere zac claie peste grămadă, pe fel de fel de aşternuturi, doborâte de spada oboselii. Din camera lui apare şi administratorul Grecu; iese afară şi aruncă ochii spre nicăieri apoi intră zgribulit în cabană. Îi cer sfatul, dacă să plec în continuare pe munte sau nu. Vorbeşte mult şi repede, în dialect maramureşan şi nu înţeleg prea bine ce spune. Pricep totuşi că trebuie să urc pe firul apei ce curge în spatele cabanei şi voi ajunge pe creastă mai repede decât dacă m-aş întoarce pe drumul de aseara cum îmi propusesem.
 Apar şi cei de la Sighet. Îmi spun că trebuie să plece pe Pietrosul şi să coboare până seara în Borşa pentru ca, a doua zi,  să fie neapărat la şcoală. Se consultă pe ungureşte cu Grecu şi-mi spun că sunt hotărâţi să urce pe creastă; cunosc foarte bine Munţii Rodnei şi nu se tem de ceaţă. Sunt tentat de tovărăşia  unor cunoscători  şi decid să mă alătur lor.
 Se scoală şi grupul de tineri care dormise în sala de mese. De la ei aflu că peste noapte coborâseră încă două grupuri numeroase de pe munte dar fuseseră îndrumate să doarmă în cabana părăsită. Încerc să-mi închipui în ce condiţii s-au odihnit!
 Ne luăm rămas bun de la cabanier, ne îndreptăm spre spatele cabanei unde prindem firul apei şi începem a urca împotriva ei. Ceaţa este deasă şi vizibilitatea la nu mai mult de 20-25 m. Înaintăm totuşi, încrezători în previziunea cabanierului care ne-a spus că e posibil ca pe creastă să nu fie ceaţă. Ajungem la o confluenţă de ape şi tovarăşii mei o iau la dreapta; de la Grecu înţelesesem că trebuie să ţinem cursul apei în urcuş continuu dar, gândindu-mă că le-o fi explicat mai clar în ungureşte traseul, mă iau după ei. Mergem o bucată de drum până râul dispare brusc şi nu-l mai găsim. Facem popas sub un pinten stingher de stâncă, înfipt în platoul pe care ne aflăm. Scoatem câte ceva de ale gurii. Fata tremură în firul subţire şi rece al vântului care adie dar tovarăşii ei nu o bagă în seamă. Scot din rucsac canadiana de fâş şi i-o pun pe umeri. Îi văd pe toti trei ţinând sfat de taină şi pentru a nu-i stingheri fac câţiva paşi în ceaţă. Dau de o potecă bătută şi, pe o piatră, descopăr un marcaj cu bandă roşie. Este marcajul de creastă dar sunt sigur că e imposibil să fi ajuns aşa de repede acolo. Mai caut încă un semn dar nu-l găsesc. Îi văd dezorientaţi şi trebuie să iau o decizie; scot harta, o pun pe o piatră apoi încerc să-mi dau seama, cu aproximaţie, cam pe unde suntem; cred că de la bifurcaţia râurilor  am luat-o pe sub creasta muntelui, paralel cu acesta; deci ca să ies la creastă ar trebui s-o iau spre nord. Mă orientez cu busola mea, o jucărie de cinci lei şi şaizeci de bani, şi începem urcuş pieptiş printre bolovani. În faţă, undeva de deasupra noastră, izbucneşte un chiot apoi  se aude zvon de tălăngi şi hămăit de câini; niciodată nu m-am bucurat atât auzind lătrat de câine. Urcăm cu puteri sporite şi după vre-o trei sferturi de oră ieşim perpendicular pe poteca bătută, marcată cu bandă roşie. Pun iar busola şi ne orientăm spre V-NV. Ceaţa este în continuare deasă şi este atât de frig încât îmi pun mănuşile. Prin aer  plutesc fulgi de zăpadă din ce în ce mai deşi. Mergem înainte, ieşim  pe un  plai, coborâm prelung printre jnepeni apoi prin pajişte, pătrundem printre trunchiuri uscate de jnepeni şi începem din nou să urcăm. Băieţii cu bagaje minuscule, şi mai tineri, mă storc de puteri. Stau la îndoială dacă să-mi continuu drumul spre Pietrosul sau să abandonez. Pentru început mă hotărăsc să rămân singur. Le spun băieţilor că, dată fiind graba lor, să se ducă înainte pentru că eu, având destul timp la dispoziţie, nu mă grăbesc. De parcă ei m-ar fi scos pe mine din încurcătură (nu invers) îi asigur că mă voi descurca de unul singur în continuare şi-i las să se ducă. Mă odihnesc bine, încerc să-mi stabilesc iarăşi poziţia pe hartă şi mă decid să-mi continuu drumul. După calculele mele sunt într-un loc de unde nu am posibilitatea să mă retrag de pe creastă. Merg în neştire prin neguri şi, uneori, prin câte un  val foarte des de lapoviţă; fac popas  pe o lespede de piatră la adapostul unui ieşind dintr-o stâncă. Discret, muntele şi-a ridicat cu vârful degetelor un colţ din poala mantiei de ceaţă  lăsând vederii o vale largă şi însorită, ca de pe altă lume. Îmi continuu drumul şi curenţii ascendenţi ridică din când în când perdeaua ceţii, doar câte puţin, lăsând să se vadă splendorile culmilor din sud dar ţinând cu străşnicie ascuns vederii versantul nordic dinspre care năvălesc acum fulgi mari de zăpadă. Perioadele splendide mă fac să mă gândesc la continuarea călătoriei, iar perioadele cu vizibilitate doar până la vârful nasului, care domină, mă îndeamnă la abandon. De o bucată de timp ceaţa s-a extins şi spre zonele joase, iar când poteca trece pe versantul nordic un vânt extrem de rece îmi aruncă în faţă un amestec de ploaie cu zăpadă. Mă gândesc că nu mai are rost să lupt numai pentru performanţa de a urca pe Pietrosul Rodnei, acţiune destul de periculoasă pe o asemenea vreme. Îmi vin în minte sfaturi din revista România Pitorească şi decid să abandonez sau, pentru că îmi repugnă ideea abandonului, să amân  pentru anul viitor. Consider că am făcut creasta Rodnei numai de la Ineu până la şaua Galaţului; restul presupun că nu am facut-o. Ideal ar fi să prind culmea ce coboară la Sângeorz Băi dar din cauza ceţii şi a necunoaşterii locului sunt sigur că am trecut de ea. Cel mai bun lucru pe care-l am de făcut este să ajung în Tarniţa La Cruce pe care sigur o voi recunoaşte după troiţa despre care ghidul turistic spune că se află aici.
 Buchisesc harta care-i cam înghesuită în zona asta şi văd că pot prinde valea Cormaia care mă va scoate la Sângiorz Băi. După un coborâş prelung printr-un teren mlăştinos ies sub ceaţă şi văd o şa largă, cu o cruce de lemn cam de mărimea celei de la Puzdrele. Îmi dau seama că mă aflu în Tarniţa La Cruce. Ceaţa îmi stă pe creştetul capului şi mă înconjoară din toate părţile. Doar spre sud se deschide un culuar prin care văd un abrupt semicircular brăzdat de lungi fire de apă care se adună în vale, de unde se aude vuietul unui şuvoi. Bănuesc că este valea Cormăii şi mă precipit spre ea, înainte ca ceaţa să se prăvălească din nou peste mine. În minte mă şi văd dormind diseară la cabana Farmecul Pădurii de la împreunarea Cormăii cu Valea Vinului.
 După un coborâş de groază, simţind cum la fiecare pas tălpile mi se fac ferfeniţă, ajung după o oră de mers la şanţul adânc în care se adună apele izvoarelor de pe coastă. Mă orientez după potecile de oi şi ajung la o stână extraordinar de bine aprovizionată cu lemne. Tentaţia de a petrece aici o noapte, în speranţa că mâine se va ameliora vremea, este mare. Splendoarea fermecătorului peisaj din jur mă ispiteşte; doar faptul că bârnele din care este construită stâna nu sunt destul de bine îmbinate şi înăuntru vântul bate ca afară mă determină, spre regretul meu, să-mi continuu drumul, cu sufletul sfâşiat de regretul de a fi abandonat ţelul principal al acestei excursii, vârful Pietrosul. Parcă pentru a-mi face în ciudă, soarele străluceşte pe cerul deodată înseninat deasupra mea. Doar creasta de unde am coborât se vede acoperită de un strat gros de ceaţă.
 Fac o “revizie”amănunţită a tălpilor, număr trei băşici dolofane pe talpa piciorului stâng şi două pe cea a piciorului drept. Bănuiesc că se datorează ciorapilor aspri, din bumbac şi p.n.a. şi decid ca pe viitor să folosesc ciorapi flauşaţi care sunt mai moi şi mai groşi.
 Încerc să-mi dau seama pe valea cărui râu am ajuns pentru că după hartă aş fi putut nimeri, datorită unei mici erori, pe valea râului Guşeţ. Deocamdată nu am nici un punct de reper; singurul element care m-ar edifica oarecum este direcţia în care curg cele două râuri dar Guşeţul şi Cormaia o au la fel, de la NV la SE.
Încep să cobor de-a lungul râului mai întâi deasupra, pe mal, mai apoi poteca coboară la firul apei. Traversez de vre-o două ori pârâiaşul ce-şi varsă obolul în cel pe valea căruia merg şi dau de un semn de marcaj turistic, cam şters de vreme, o bandă albastră. Caut cu înfrigurare pe hartă şi văd că nimerisem pe valea Guşeţului, pe un drum care mă duce mult spre vest îndepărtându-mă de ţinta fixată, cabana Farmecul Pădurii. Trebuie să-mi refac planul. Iau din nou harta la puricat şi descopăr de-a lungul apei trei cantoane silvice. Mă decid să mă opresc la primul din ele pentru a înopta.
 Cobor pe poteca  ce se confundă cu firul apei şi curând uit de tristeţea abandonului, de usturimea tălpilor şi de greutatea rucsacului, atât de minunate sunt locurile prin care trec. Poteca se mută ba pe un mal, ba pe celălalt al râului, apoi se caţără  pe coasta stâncoasă  când valea se îngustează prea mult. Locurile sunt neînchipuit de spectaculoase. Valea tăiată de apă este străjuită în stânga de culmea puternic înclinată a crestei Craiu-Ţapu, cumpănă de ape între Guşeţ şi Cormaia, iar în dreapta de un perete vertical de piatră. Râul îşi taie albia în stanca dură a muntelui, apa ferăstruind pragurile ce i se pun transaversal în cale formează mici cascade care-mi încântă ochiul şi-mi vine parcă să cer iertare muntelui pentru marea greşeală ce o făcusem contestându-i frumuseţea văilor, crezând că numai culmile înalte merită a fi văzute. Merg un timp vegheat de creasta ce coboară din Buhăescul  Mare, afundându-mă apoi în valea îngustă pe care şi-a croit-o firul apei ce primind darul zecilor de pâraie şi pârâiaşe devine din ce în ce mai impetuos. Trec pe la capătul fantasticului culuar, îngust şi adânc de zeci de metri, săpat de izvorul Creţii dincolo de care poteca, ce între timp devenise drum de tractor, se abate pe malul drept de unde începe un drum asfaltat. Aici dau de rămăşiţele primului canton din care flăcările au lăsat doar platforma de beton.
 Fac un mic popas apoi plec mai departe pe valea neasemuit de frumoasă  care trece pe sub culmea Stănigea, vârfurile Nedeia şi Muncel pe partea dreaptă, iar în stânga pe sub Coasta Netedă, vârfurile Ţapului, Pietrosul Sălăoanilor, Piciorul Zânei şi Paltinului. Cobor valea îngustă şi sinuoasă  a Guşeţului şi oboseala îmi este amplificată de lipsa de perspectivă. Între primul şi al doilea canton sunt aproximativ şapte kilometri. Nu am posibilitatea să apreciez distanţa ce o parcurg, iar după timp nu mă pot orienta pentru că, din cauza usturimii tălpilor, merg foarte încet. Soarele este la marginea crestei înalte pe sub care se strecoară drumul, când întâlnesc două vaci care-mi încălzesc sufletul de parcă am întâlnit cine ştie ce prieteni dragi. Nu-mi sunt prietene dar prezenţa lor înseamnă ceva mai mult; este un semn că mă apropii de oameni şi cum seara e prin preajmă acest lucru este deosebit de important. Fac încă un popas şi ascult graiul munţilor izvodit din susurul apei şi foşnetul vântului; parcă aud grai de oameni ce stau la sfat. Mă simt proiectat în trecut, cu mulţi ani în urmă, în faptul de seară al duminicilor din verile copilăriei mele când, obosit de alergătura de peste zi, adormeam în poala mamei în zvonul nelămurit de glasuri al celor care vorbeau aşezaţi în iarba de pe marginea drumului sau pe prispa casei lui moş Ghiţă Prodan.
 Plec mai departe şi nu după mult timp ajung la cel de al doilea canton forestier, mai bine zis o baracă lungă de scânduri, care încă nu arsese. Mă apropii de o fereastră deschisă de unde se aud voci de bărbaţi. Văd o cameră lungă cu paturi suprapuse, iar pe unul din ele vre-o patru tineri, îmbrăcaţi cu salopete şi  în picioare cu cizme de cauciuc, joaca şeptic şi beau rachiu. Dau bineţe dar îmi schimb planul iniţial de a cere găzduire. Întreb dacă mai este mult de mers până la următorul canton. Mi se răspunde că în jumătate de oră pot fi acolo. Mulţumesc şi o iau la picior. Trec de instalaţiile unei întreprinderi miniere, pe lângă nişte guri de mină şi, după de două ori câte jumătate de oră de mers, de după un  colţ de munte se ivesc construcţiile cantonului silvic Zâna, după cum scrie pe firma prinsă de peretele clădirii celei mai apropiate de poartă. Parcurg ultima curbă a şoselei şi după ce trec peste un pod aruncat între malurile Guşeţului, care de aici înainte se va numi Rebra, ajung la poarta cantonului. Salut pădurarul pe care Dumnezeu tocmai îl scosese în curte şi fără alte formalităţi îi cer găzduire pentru noaptea care urmează. Face din cap semn afirmativ, îmi deschide poarta şi o ia înainte. Urmându-lîi explic cine sunt, cum mă cheamă, de unde sunt, de unde vin şi unde merg. Mă ascultă tăcut văzându-şi de drum, sau poate nici nu mă ascultă. În uşa cantonului, o construcţie impozantă, cu etaj, îmi spune că el mai are puţină treabă prin curte, dar eu să intru. Îi răspund că-l aştept să se întoarcă, până atunci vreau să mai privesc împrejurimile.
 Mă aşez pe treapta de beton din faţa uşii lăsându-mă cuprins de usturimea straşnică a tălpilor. Îmi dezleg şireturile de la bocancii pe care-i scot să-mi mai răcoresc picioarele. Terminându-şi treaba pădurarul mă invită înăuntru scuzându-se că în cameră este mult fum din cauza unei sobe defecte. Trecem printr-un dormitor cu mai multe paturi şi intrăm într-o bucătărie în care sunt şi două paturi, o masă, scaune şi sobă care fumegă. De afară se aude un fluierat şi pădurarul pleacă spunând că mai are o treabă de rezolvat dar eu să mă simt ca acasă. Prilej bun de a mă schimba cu lenjerie şi haine uscate. Dar ca să mă simt ca acasă trebuie să fie şi cald. Crezându-mă mare specialist în aprinsul focului mă apropii de soba în care sfârâie, de curge apa din ei, nişte butuci verzi. Scociorăsc prin grămada de lemne unde găsesc nişte bucăţi de brad pe care le bag în sobă şi focul capătă o oarecare vigoare, apoi pun deasupra butucii care până atunci sfârâiseră scoţând fum. Focul se încinge trosnind vesel, iar eu mă delectez privind flăcările prin portiţa deschisă a sobei, stând aşezat pe un butuc. Aud uşa de la cameră şi-mi ridic privirea să-l văd pe pădurar. Dar parcă-l pod vedea prin fumul gros ce se adunase de-asupra mea? Soba are un tiraj foarte prost şi când uşiţa este deschisă, fumul în loc s-o ia spre hogeag iese prin toate încheieturile în cameră umplând-o de de sus în jos. Neajungând la nivelul ochilor mei, nu-i simţisem prezenţa. În cameră este cald dar şi fum. Nu putem separa căldura de fum şi de aceea suntem nevoiţi să le alungăm pe amândouă afară prin cele două ferestre deschise de pădurar. Având aer din belşug focul se înviorează  şi după ce ne vedem scăpaţi de fum închidem geamurile. În scurt timp camera este învăluită de o căldură plăcută, încât ne putem dezbrăca la cămaşă.
 Ne aşezăm la masă dar gazda nu mă lasă să mănânc din rucsacul meu. Scoate din traista frumos înflorată, la care mi-au rămas ochii, branză, ceapă, slană şi o pită rumenă, iar după ce le aşează pe masă mai scoate un şip cu horincă pe care-l pune cu mare grijă la loc ferit  ca nu cumva, “feri Doamne” să dăm peste el să-l spargem. În timp ce mâncăm vorbim de una, de alta…. Aflu ca dimineaţa vine o maşină care aduce minerii la lucru şi se întoarce la Năsăud. Deci pot merge cu ea la capăt să prind trenul spre Iaşi. Mă tem că obosit cum sunt nu mă voi putea trezi la ora la care trece maşina. Pădurarul mă linişteşte spunându-mi că în dreptul cantonului este o barieră  de care nu are voie să treacă nici o maşină, indiferent de sens, până nu o ridică el.
 Mâncarea şi horinca fiind consumate sunt îndemnat să mă culc fără grijă. Voi rămâne singur o bucată de noapte pentru că gazda trebuie să patruleze pe munte, la anumite intervale.  Aceasta din cauză că fiind perioada boncăluitului cerbilor, braconajul este în floare. Mă culc fericit că încă o zi s-a încheiat cu bine.
*
Mă trezeşte pădurarul să-mi fac bagajele că maşina a trecut în deal, la mină. Mă conformez în mare viteză. Ies afară şi văd prima brumă de anul acesta, destul de groasă, iarba fiind acoperită cu un strat subţire, alb, de parcă ar fi nins. Aştept cu nerăbdare maşina; începe să-mi fie dor de acasă. De sus se aude huruit de motor şi de după curbă apare o maşină amenajată special pentru transportat oameni. Urc printre cei câţiva călători şi fără a vedea mare lucru prin geamurile prăfuite, după ce trec prin localităţile Parva, Rebra şi Rebrişoara ajung la Năsăud, oraşul duiosului cântăreţ al vieţii satului, George Coşbuc; aici  şi-a făcut studiile şi mai apoi, la rândul lui i-a învăţat pe alţii. Am în faţă destule ore până la sosirea trenului. Mă hotărăsc să merg la Vatra Dornei cu un tren personal, care vine înaintea acceleratului, pentru a vedea în voie priveliştile oferite de traversarea munţilor Bârgăului. Dar până atunci, îmi pun rucsacul la bagaje de mână şi o pornesc haihui prin oraşul micuţ dar foarte curat şi frumos. Mă amuz când văd femei din “lumea bună” îmbrăcate modern şi de umăr atârnându-le trăistuţe ţesute la război, având pe ele fel de fel de flori, în special trandafiri, asemenea celei a pădurarului de la Zâna. Colind prin magazine de diferite profile pentru a vedea aceeaşi calicie care domneşte peste tot în ţară. Ba, ca sa fiu drept,  la librăria George Coşbuc găsesc caiete pentru Antonella. Aceste rechizite sunt indispensabile chiar şi în „noua dezvoltare” a învăţământului românesc, rechizite foarte greu de găsit, lucru ce biata-mi minte otrăvită de concepţii mic burgheze nu poate să-l înţeleagă.
 Intru într-un restaurant. După patru zile de hrană rece doresc să mănânc ceva gătit proaspăt, cald, şi să beau ceva. De mâncare găsesc ciorbă de burtă şi mici, iar de băut, bere la halbă; trei produse alimentare greu de asociat la consum. Aş mânca o ciorbă de burtă, organismul cerându-mi lichide dar aceasta nu se împacă cu berea la care-mi este imposibil să renunţ. Optez pentru mici, care sunt … atât de mici că ar trebui să se cheme “micromici”. Lipsa cărnii din ei o compensez cu câteva felii de pâine în plus. Beau trei halbe de bere care-i bunişoară, şi în zgomotul produs de lichidele pe care le-am înghiţit plec spre gară.
 Când vine trenul urc într-un compartiment liber şi ocup loc la fereastră. Dar nu-mi este dat să stau singur pentru că mai intră doi bărbaţi. Discut cu ei şi aflu că sunt din Rodna. Solicit informaţii despre zona respectivă; drumuri de acces pe munte, stâne, ospitalitatea oamenilor. Mi-au devenit tare dragi Munţii Rodnei şi-mi propun să-i calc cu talpa în amănunţime. La Ilva Mică tovarăşii mei de călătorie coboară pentru a merge cu un alt tren, iar locul lor, în compartiment, este luat de o bătrânică. O văd neliniştita; îşi poartă privirile de la mine la rucsacul din portbagaj şi invers. Crezându-mă poate vre-un gerontofil îşi ia trăistuţa şi dispare în grabă.
 Rămas singur am unde să mă desfăşor şi alerg când la un geam când la altul pentru a nu pierde nimic din priveliştile oferite de valea Ilvei, la început, apoi de valea Coşnei. Mulţimea de tuneluri şi viaducte nu mă mai impresionează ca altădată. De la Grădiniţa trenul începe să coboare către depresiunea Dornei, iar în apropiere de Vatra Dornei, din stânga, Ouşorul face semn de vreme rea cu căciula-i de ceaţă ce-i acoperă creştetul. Cobor în Vatra Dornei Băi şi, în sfârşit, la restaurantul unde inventarul bucătăriei se face la ora 14.00 găsesc un coniac. Îmi dau seama că băţul de schi, toiagul meu de drumeţie, perechea celui uitat la Dadu, rămăsese în vagonul cu care venisem de la Năsăud. Acceleratul de Timişoara având o întârziere de trei sferturi de oră mai fac un efort, schingiuindu-mi bietele tălpi, pentru a merge pe jos până în gara mare unde recuperez băţul.
 Ultima etapă a călătoriei îşi pierde din farmec, parte datorită faptului  că se lăsase seara şi nu mai văd nimic afară, parte din cauza unor beţivani dintr-un compartiment alăturat care mă fac să regret cele două zile de drum între cantonul silvic de la Gura Omului până pe muchia râpei “Coasta Netedă” când nu întalnisem nici un om.
*
 Ajuns acasă prima grijă a fost să-mi desfac rucsacul şi să pun la uscat lucrurile jilave. Casa s-a umplut de un miros specific de stână şi nu-mi dau seama de unde. Cecilia nu-l poate suporta, se înfurie şi mă determină să-mi scot bagajele în balcon. A doua zi dimineaţă fac din nou cercetări şi descopăr că mirosul respectiv era emanat  de toate hainele pe care le pusesem să se usuce în preajma focului. Numai după ce le-am spălat insistent am reuşit să înlătur izul care mie îmi stârnea amintiri, iar Ceciliei nervi. Doar pătura am lasat-o în balcon toată iarna şi tot nu a ieşit complet mirosul din ea.
 Şi a mai rămas în mine, mult mai persistent decât mirosul stânei, dragostea copleşitoare de MUNŢII RODNEI.
*
Şi aşa s-a mai încheiat o călătorie din seria celor făcute cu piciorul pe munte. Acestea mi-au adus multă fericire prin frumuseţea locurilor văzute. În cursul lor am învăţat o mulţime de lucruri. Lucrul cel mai important este că m-au făcut să am încredere în mine, în forţele mele, în viitorul ce-l am în faţă şi să-mi accept liniştit soarta gândindu-mă că nimeni nu este nemuritor. Cu această excursie am dat examenul dintre treapta joasă a muntelui, unde posibilităţile de a înnopta în preajma oamenilor sunt la tot pasul şi treapta înaltă unde acest lucru este rar, ba în perioada în care am fost eu, imposibil. Deasemenea, am învăţat că în situaţii deosebite nu trebuie să mă las cuprins de panică şi dacă acţionez păstrându-mi luciditatea reuşesc în momente dificile. Am învăţat că tălpile pot să provoace cele mai mari necazuri şi trebuie să găsesc modul de a le atenua. Şi, poate, lucrul cel mai important, din rucsac poate să-mi lipsească orice, chiar şi mâncarea, dar harta, busola şi lanterna în nici un caz. Sunt convins că te scot din multe necazuri, putându-ţi chiar salva viaţa.
 
                                                                                                                   Iaşi-ianuarie 1997
------------------------------
------------        ------------
------------        ------------
Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 7165, Last update: Sun, Mar 23, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii RODNEI  
Login or register to comment