"A sti ca tot ceea ce este pentru noi enigmatic si de
nepatruns exista totusi aceasta certitudine se afla
in centrul oricarei stari sublime veritabile."
A.Einstein
Obisnuit spunem: "urc pe munte", sau "ies pe munte".
Sint verbe care sugereaza actiunea de a ne detasa de o
lume absurda, de care adeseori ne e lehamite, pentru a
patrunde intr-o dimensiune misterioasa, a devenirii, a
recladirii in interior, in care timpul nu mai este
durata ci crestere, ascensiune: lumea timpului
vertical.
Este foarte greu sa vorbesti despre timpul vertical
unor oameni deja structurati pe verticala, cel putin
exterior, fara a avea alte argumente decit modestele
experiente de potecar pus pe trairi serafice. Si
totusi... timpul vertical exista, este accesibil
oricui, este timpul fiintei trezite, al sufletului
viu, al comuniunii cu firea. Urcam ieri pe Postavarul,
pe traseul care pleaca de la Timisul de Sus; este
"inaccesibil iarna", cel putin asa scrie pe
indicatotul din Poiana Trei Fetite, la 20 de min. de
virf, care avertizeaza intr-un stil demn de orasul
domnului Tuca asupra unor pericole deja depasite.
Dealtfel, nu prea mari. L-am parcurs si ieri, cind
stratul de zapada nu era gros, si altadata, cind
zapada trecea de genunchi. Este un traseu mai neumblat
(eu n-am intilnit niciodata pe nimeni mai sus de
intersectia cu traseul spre Risnov), salbatic, curat,
si care predispune la interiorizare, la resorbtie in
lumea sublima din fiinta noastra. Ieri oferea un
superb peisaj de iarna, ca brazi impovarati de zapada,
cu arabescuri in alb si negru pe coroanele descarnate
ale fagilor, cu cristale imense de chiciura scrisnind
sub talpi si, peste toate, cerul inalt, violet inchis,
subtire ca un val, luminind ca un iris enorm zbuciumul
mintilor noastre micute. Acel iris intunecat, adinc,
privindu-ne in ochi cu bunatate, intreba parca: cine
esti tu? Cine te crezi, urcind pe munte? O capra ar
urca mai bine decit tine. O masina inteligenta ar
cuantifica mai exact informatia. Nu esti nici
salbaticiune agera, nici minte omniscienta; esti o
faptura plapinda, zbuciumata, macinata de ambitii si
doruri, care cauta amarnic un "SUS" ce nu-i e
niciodata la indemina...
...Am adaugat pas dupa pas pe cararea anevoioasa,
Tudor in fata, Cristina intre noi si eu in urma,
alunecind adeseori, tacuti, mai oprindu-ne citeodata
ca sa privim in urma noastra coamele stralucitoare ale
Bucegilor. Pe virf, aerul pur ca si cristalele de
gheata, respira frumusetea crestelor vazute ca-n
palma: Piatra Mare, Bucegii, zona Risnov, Piatra
Craiului, Fagarasii in departare, Magura Codlei,
zona Tusnad Sf. Gheorghe, Ciucasul... Si-atunci am
stiut ce anume ne face sa fim mai presus de o capra
sau de un computer -, caci acel ceva, deosebirea,
pulsa in clipa aceea cald in inimile noastre si, ca si
altadata, ne aducea in ochi un inceput de lacrima, pe
care vintul aspru o usca numaidecit. Acel ceva este
rodul trairii timpului vertical, este poarta prin care
putem patrunde numai noi, oamenii, spre o realitate
luminoasa, in care contururile se topesc, facindu-ne
una cu piatra, cu cerul, cu padurile, cu ceilalti
oameni, cu tot ce e viu sau neviu, si-n care
recunoastem aceeasi blinda suflare, aceeasi calma
fiinta... Nu ar avea alt rost sa urcam pe munte, de
n-ar fi aceasta experienta, caci asa cum spunea mai
demult glumind Claudia, la ce bun sa mai urci daca,
odata ajuns acolo, tot trebuie sa te dai jos?...
Si-atunci intreb: cum oare de mai purtam cu noi, cei
ce urcam pe munte, resentimente si ambitii meschine,
cum de putem ramine cantonati in obsesia lui Girneata,
asa cum cu incisiva ironie prezenta cazul regretatul
Toma Caragiu intr-un moment umoristic demult uitat
probabil... Sint lucruri pe care nu le inteleg, sau nu
vreau sa le inteleg, caci stiu ca impovaratoarea lor
deslusire m-ar risipi pe orizontala, m-ar pierde in
desertul de dezgust si non-sens al lumii obisnuite.
Ci spun, in incheiere: asa cum mai demult credeam cu
constienta naivitate in ciobanii din Fagaras, creatori
de doine spre hazul si duiosia celui care mi-a pus
practic bocancii in picioare -, asa doresc acum sa
cred in iubitorii de munte, flori rare ce cresc mai
presus de zbuciumul unei lumi absurde, orgolioase si
cupide.
Cu multa dragoste,
Larisa