Comunitate

Cauta

Evenimente
Va recomandam
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucuresti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Aventura moldoveneasca – 5 zile de iarna in munții Bistriței

  • Alpinet
  • Articole
  • Aventura moldoveneasca – 5 zile de iarna in munții Bistriței
Bookmark and Share

Aventura moldoveneasca – 5 zile de iarna in munții Bistriței

Pentru al treilea an consecutiv, perioada dintre Craciun și anul nou am petrecut-o pe munte. Dar nu oricum, ci in ceea ce aveam sa numesc inca o data, “ultima mare aventura din an” (2012). O excursie de iarna nu e deloc ușoara, dar cand e vorba sa petreci in salbaticie, departe de oameni și confort, 4-5 zile, atunci cu siguranța experiența devine o aventura.

Frigul, zapada, distanțele mari, urcușuri și coborari, departarea de oameni, de cineva drag, toate sunt obstacole greu de depașit, care te imping spre limitele corpului și ale psihicului. Dar toate devin in același timp testul de care, poate fara sa știi, aveai nevoie pentru a crește. Pentru mine, efortul acela este o metoda buna de a scapa de maști, de imitații, de lucruri inutile – e o cale de a ajunge spre ceea ce se ascunde, uneori prea adanc, in interior. Deși frigul te face sa mai pui pe tine o haina, in același timp te face sa te dezbraci de tot ce este in plus, inutil pentru ceea ce-ți trebuie de fapt. Pana la finalul excursiei, intr-un mod vizibil poate doar pentru tine, ajungi sa fii gol la exterior, dar atat de plin in interior...

...

La sfarșitul lui 2010 am traversat munții Nemira de la sud la nord in 3 zile, in decembrie 2011 am traversat munții Vrancei de la vest la est in 5 zile, iar acum, in 2012, munții Bistriței aveau sa ne surprinda prin dimensiunea salbaticiei lor, care ne-a pus rezistența fizica și psihica la incercare timp de 4 zile și un pic.

De fiecare data am mers cu Otto, un prieten din Cehia, așa ca și anul asta am reușit sa ne sincronizam pașii pentru a merge impreuna. Niciunul din noi nu mai fusese in munții Bistriței, dar eu eram super entuziasmat de faptul ca vazusem pe harta un traseu foarte interesant. Voiam sa traversam intreg masivul de la SE (Grințieș) la NV (Paltiniș) apoi spre NE (Zugreni), parcurgand un arc de cerc pe creasta principala a acestor munți. Durata estimata: 5 zile.

romania harta fizica

Eu eram deja in Piatra Neamț duminica seara, pe 23 decembrie – pentru ca tocmai fusesem 3 zile in Ceahlau – așa zisa “tura de incalzire”. Iar luni dimineața, pe 24, cu un autobuz am ajuns la coada lacului, la Poiana Largului, iar de acolo cu un microbuz am ajuns in Grințieș pe la ora 9. Otto ajunsese și el de vreo 15 minute, dupa o calatorie lunga cu trenul pana la Toplița apoi cu un microbuz pana la poalele Ceahlaului și a munților Bistriței.

pod izvorul muntelui lac

Ziua 1. 24 decembrie 2012. Cand am ințeles cu ce avem de-a face.

Ne-am intalnit in cofetaria surprinzator de frumoasa și dotata, de langa biserica din centrul satului. Daca nimeream in ea la finalul turei și nu dimineața la 9, ar fi fost mai bine pentru toata lumea! Am stat un pic de vorba, ne-am mai uitat pe harta, am mancat ceva bun și ne-am facut curaj sa ieșim in frig pentru a porni pe traseu.

Teoretic traseul ar trebui sa fie marcat cu Banda Roșie – așa apare pe harta. Pe teren nu am gasit insa semne mai deloc, iar in prima parte chiar niciunul. Așa ca am inceput urcușul prin spatele școlii, dupa ce am traversat pe șosea raul Grințieșul Mare. Din fericire, panta pe care voiam sa urcam e foarte evidenta inca de la șosea (vezi poza de mai jos) – spre niște relee aflate pe deal.

casa in Grințieș

Așa ca nu ne facem griji ca nu vom ajunge pe culmea corecta. Din curtea școlii ne dam și mai bine seama pe unde trebuie sa o luam și, chiar daca am sarit și-un gard, am intrat repede in drumul de culme din spatele nostru.

otto si ioan - cu rachete

In aceasta excursie eu am avut o mulțime de piese de echipament recent achiziționate (Doamne ajuta cu proiectul ala din Leaota!) – dar primul lucru pe care voiam sa-l dau jos din spate erau rachetele de zapada. Am zis ca voi merge cu ele doar in picioare, ca rucsacul avea oricum aproape de 20 de kg, adica foarte greu pentru mine. Zapada pe jos era destula, așa ca se putea merge pe rachete.

O sa menționez in text și numele produselor noi pe care le-am testat, pentru ca daca exista oameni care ar vrea sa afle mai multe despre ele, sa gaseasca astfel pe net cateva informații. A fost prima sau a doua oara cand am folosit și Pantalonii Gravity, Geaca Patagonia Piolet, Bocancii Zamberlan Vioz Gt, dar și un trepied nou sau o geanta foto mai mare (Lowepro 170aw), in care sa incapa și obiectivul Nikon 70-300 mm VR luat cu ocazia Black Friday.

Intr-un fel ar putea fi riscant sa pleci intr-o tura lunga și grea cu echipament pe care nu l-ai folosit aproape niciodata (și deci nu știi cum se comporta), dar am avut incredere in produsele respective, ca erau produse de calitate. Pana la finalul excursiei am ințeles mai bine cam ce face fiecare și cum ne descurcam impreuna.

...

Trecem de releul metalic și ne ridicam deasupra vaii și a localitații. Casele raman tot mai jos, soarele se lupta sa iasa dintre nori iar noi... ne luptam cu panta asta lunga și afurisita. Otto nu dormise aproape deloc pe drum pana aici, eu dormisem vreo 4 ore in Piatra Neamț, așa ca oboseala ne-a ingreunat traseul de la inceput.

case in Grinties

Momentan poteca e batuta, sunt urme de... nu știm ce. Poate de lemne trase cu o sanie, poate de caruța. Cert e ca ne bucuram de ele, pentru ca altfel, chiar și cu rachete, in zapada mare tot te scufunzi.

Abia așteptam sa ajungem pe culme, sa terminam cu urcușul accentuat. Și intr-adevar, dupa o ora ajungem la primii brazi și panta se domolește, așa ca mergem un pic mai ușor. Gasim pe-aici și cateva garduri, chiar și doua capițe de fan, cum imi plac mie: cu zapada pe ele. In spate, Ceahlaul are capul in nori...

capite cu zapada

Spre departare vedem cu greu spre ce ne indreptam și ne e greu sa identificam ceva cu ajutorul harții. Incepem doar sa ințelegem mai bine dimensiunea a ceea ce ne inconjoara. Foarte departe banuim ca s-ar vedea varful Grințieș, prima noastra ținta. Mult mai departe decat ne așteptam.

casuta in poiana cu zapada

Cat am avut urme facute prin zapada am mers mai bine – dar urmele de bușteni trași la vale s-au terminat, așa ca greul a inceput. Zapada e adanca și chiar și cu rachete constatam rapid ca ne scufundam. In Ceahlau folosisem rachetele pentru prima oara și mi-era teama ca le-am luat prea mici – adica incapabile sa țina mai mult de 80 de kg. Eu cu rucsac cu tot aveam vreo 90 – dar le-am testat și fara, ma scufundam oricum. Ma mai liniștesc in privința lor cand vad ca și Otto se scufunda, iar ale lui sunt nițel mai mari. E de fapt destul de normal sa intri in zapada, important e ca, deși poate nu-ți dai seama pe moment, ele chiar iți ușureaza mult inaintarea. Fara ele ar fi mult, mult mai greu. Insa nu-mi dadeam seama prea bine de asta, pentru ca eram prea ocupat sa mi se para grea inaintarea.

spre casuta inzapezita

Intram un pic la adapostul casuței de lemn și bem puțin ceai din primusul lui Otto – era cald inca. Cred ca un ceai cald pe un astfel de traseu e cel mai bun lucru la care poți spera. Setea e destul de accentuata, pentru ca, deși afara nu e cald (un avantaj), tot pierzi mult lichid prin efortul depus – iar lipsa lui se simte.

Mai sus mai era o casuța, dar n-am mai intrat – deși curand stomacul meu și-a amintit ca n-am prea mancat de dimineața – așa ca vom avea nevoie de o noua oprire. In urma, printre copaci se zarește lacul Izvorul Muntelui...

lacul izvorul muntelui - printre copaci

Pe culmea pe care mergem sunt multe zone defrișate – iar padurile ramase sunt in mare parte de conifere. Mi se par potrivite pentru o excursie de iarna, dar in același timp imi dau seama ca pe-aici nu ar trebui sa vii toamna. Ai veni degeaba, culorile foioaselor nu ajung aici pe prea multe pante.

Deși nu am gasit absolut niciun marcaj pana acum, ne e momentan destul de ușor sa urmam culmea.

copaci in iarna

Pe partea stanga avem permanent lunga vale a Grințieșului Mare, iar pe dreapta, dincolo de o vale se vede o culme mai inalta decat a noastra. Aceea era de fapt culmea principala, care pornea din Bistricioara. Pe harta vedem locul unde cele doua culmi se unesc și ne miram ca n-am ajuns inca acolo – ba mai mult, vedem in fața noastra ca mai avem ceva de mers pana la intersecție. Harta are o scara foarte mica și am printat-o și eu doar A4, de aceea distanțele erau mult mai lungi in realitate decat ne-ar fi placut noua sa credem analizand harta. In fața vedem mai bine acum varful Grințieș, dar incepem sa ne indoim ca vom ajunge pana la el, mai ales ca deja ne simțeam foarte obosiți.

spre varful grinties - bistritei

Pana ca cele doua culmi sa se uneasca, a noastra face un pic dreapta – drumulețul forestier e evident chiar și așa, acoperit cu zapada. In zona gasim ceva interesant, ceva ce eu n-am mai vazut pana acum: locul unde au dormit cațiva mistreți. Zapada era topita de la caldura corpului și erau și multe urme de copite...

unde dorm mistretii

Am stat și sa mancam ceva, așezați pe rucsac in zapada, intr-un loc cat de cat ferit de vant. Puțina lipie, cașcaval și un carnacior, ceva care sa compenseze caloriile pe care mersul ni le cere. Ma simțeam destul de lipsit de puteri, m-aș fi oprit mai des, aș fi baut ceva cald in continuu. Poate a fost și lipsa de antrenament din ultima luna, in care n-am prea facut ture de anduranța. Mi se parea mereu ca Otto merge mai bine ca mine, deși se afla și el in aceeași situație in privința antrenamentului sau a lipsei de odihna.

Am mai gasit apoi o mica stana darapanata, unde ne-am și oprit puțin. Pe interior era scrijelit pe un perete, pe langa multe nume ale celor ce-au trecut pe-aici, o propoziție care ne-a ingrijorat (sau ne-a amuzat, nu mai știu). Era scrijelit “zile grele te așteapta...” Știam de fapt asta de cand am pornit la drum, dar de unde știa cel care a scris asta??

Imi place cerul negru, impreuna cu arborii uscați creaza o atmosfera interesanta... de parca ai fi intr-o lume stranie, un pic infricoșatoare. Iar noi, in loc sa o parasim, ne adancim tot mai mult in ea...

peisaje sumbre

Am mers destul de mult pe la lumina, adica prin zone defrișate, care ne permiteau sa vedem cat de cat in jur. Intram insa și printr-o padure mai deasa, unde zapada e mai mica – așa ca ne mișcam nițel mai bine. Fixez aparatul de tulpina unui copac, sa pot face o poza cat de cat clara.

tunel in padure iarna

Rucsacul ma deranja aproape permanent, era prea greu și nici nu statea prea bine pe spate – probabil și din cauza genții foto – care apasa mai mult pe un umar. Am regretat puțin ca am o geanta mai mare și un obiectiv nou destul de greu – inainte era mai bine, cu geanta mica și 55-200mm in loc de 70-300mm. Mai bine ca greutate pe umar, nu mai bine din punct de vedere optic. Chiar și așa, pe viitor voi analiza mai atent daca e nevoie sa car acest obiectiv cu mine – pentru ca pe unele trasee, in unele excursii, s-ar putea sa il cari degeaba. Eh, eu tot speram la o intalnire cu vreun urs sau mistreț...

Macar nu imi era frig – cel puțin in mers. Bluza de corp x-bionic iși facea treaba, așa ca in general am mers doar cu ea și cu windstopper-ul pe deasupra. Cand ieșeam in zone cu vant, mai puneam si geaca noua – de care nu voiam sa abuzez prea mult, ca mi-era mila de ea. Windstopper-ul e piesa mea de echipament cea mai folosita. Vara, iarna, am folosit aceasta bluza in fiecare excursie. Fara geaca am mers vreo 2 ani, dar fara windstopper nu aș fi reușit. Așa ca m-am bucurat ca inainte de aceasta excursie i-am pus un fermoar nou, sa il pot folosi la capacitate maxima.

Undeva greșim direcția, drumulețul ne poarta pe dreapta unui varf impadurit și ne scoate intr-o poiana. Ne dam repede seama ca daca-l urmam nu e bine, așa ca taiem poiana spre stanga, prin zapada mare și ceața care s-a lasat peste noi...

pierduti in ceata

Cand ceața se ridica puțin, vedem ca am intrat pe culmea corecta – dar vedem și cateva casuțe – unele mai aproape, altele un pic mai departe. Ne e clar ca la una din ele vom ramane și noi sa campam, dar mai intai sa vedem in ce stare sunt.

casute pe poiana alba

Pe prima casuța gasim un marcaj și un scris care ne anunța ca spre stanga, la 100 de metri, se gasește refugiul Preluca. Ne surprinde sa aflam asta, dar nu ne facem prea mari speranțe. Las rucsacul și merg puțin spre stanga, pana pe marginea vaii. In vale vad doar cateva barne de lemn impraștiate pe poiana. Nu mi se parea ca ar fi 100 de metri pana acolo, ci mai puțin – așa ca ma gandeam ca refugiul ar putea fi undeva printre copaci, mai la vale. Cam mult de coborat totuși, iar șansele ca el sa mai existe erau foarte mici. Pana la urma ne gandim ca barnele acelea au fost candva un refugiu, așa ca mergem mai departe pe culme. Casuțele din aceasta poiana erau foarte darapanate, așa ca facem un ultim efort sa traversam spre poiana urmatoare.

spre refugiul Preluca

Traversam o porțiune de padure și, cand intunericul aproape pusese stapanire pe dealuri, ieșim in apropiere de celelalte stane pe care le vazusem. Erau mai multe construcții, dar ne indreptam cu greu prin zapada spre cea mai apropiata. Era ora 17.

noaptea la stana

Deși nu ofera cine știe ce condiții de lux pe care oricum nu le așteptam, avem doua elemente importante: 2 priciuri (ca sa nu dormim pe solul inghețat) și faptul ca vantul nu bate printre lemne. Casuța era destul de bine izolata, cu ușa care se inchide - un avantaj mare, avand in vedere ca afara vantul a inceput sa bata cu forța.

interior stana

Ne-am bucurat ca am gasit un adapost atat de primitor, asta ne va ușura mult seara. Adica avem condiții mai bune sa topim zapada la primus, sa fierbem apa, sa facem ceai și sa gatim. In cort nu prea poți face asta, iar afara, din cauza vantului, totul e mult mai greu de facut. Chiar și așa, din cauza ca ne-am oprit, incepeam sa simțim rece la picioare. Eu aveam o pereche noua de bocanci, de care in Ceahlau am fost cat se poate de mandru. Bocanci de piele dintr-o singura bucata, Zamberlan Vioz GT. Șosetele erau insa un pic umede de la transpirație, așa ca a trebuit sa le schimb.

In excursia din Ceahlau au fost intre -10 și  – 17 grade, ceea ce a facut ca zapada sa ramana uscata – deci și noi la fel. Acum insa temperaturile crescusera foarte mult, se anunțau zile calduroase, iar asta ne-a ingreunat mult inaintarea. Peste noapte, zapada de pe acoperișul stanei s-a topit constant, afara cand ieșeai ziceai ca ploua de pe acoperiș. Singurul avantaj al acestui lucru a fost acela ca zapada pe care o topeam conținea foarte multa apa (nu ca zapada uscata), așa ca ne-a fost nițel mai ușor sa facem rost de apa pentru ceai și gatit. Chiar și așa, buteliile de gaz iși pierdeau repede presiunea – erau totuși in jur de zero grade. Pentru a menține flacara la o putere acceptabila trebuia deseori sa iau cratița de pe primus și sa agit butelia cu forța (cu flacara aprinsa). Iși mai revenea un minut, apoi iar scadea...

Afara cerul era cam innorat, dar pe valea Bistriței se vedeau cateva luminițe din cine știe ce sat. Dincolo de Bistrița sunt culmi din munții Stanișoarei. Noi venisem pe la marginea padurii din dreapta, de la varfulețul care se vede in spate.

noaptea in muntii bistritei

Cina noastra speciala din seara de Ajun a inclus in primul rand cate un litru de ceai (toata ziua ne-a fost sete), apoi fiecare ce-a poftit sa-și pregateasca din rucsac. Paste sau piure, orez cu ton sau carnaciori cu lipie. Orice ai manca in acele condiții ți se pare delicios și prinde foarte bine. Sarmale nu am avut și nici nu le-am dus lipsa. Conteaza mult sa știi ce iei la tine - cum sa imbini numarul de calorii (cat mai mare) cu o greutate cat mai redusa dar și cu un gust bun, daca se poate.

Intratul in sacul de dormit e una din bucuriile mult așteptate. Zero grade afara inseamna ca peste zi iți poate fi destul de frig, macar la extremitați – dar inseamna ca peste noapte, sacul de dormit de iarna se va descurca fara probleme! In plus, am avut de data asta și un izopren nițel mai de iarna – din acela cu bile, pe care-l luasem dupa tura din Vrancea, dar pe care n-am apucat sa-l testez prea bine. Am pus și sacul și izoprenul in suprasac, pentru a le proteja de murdarie, ba chiar și șosetele umede sau manușile au dormit langa mine – sa le am calde a doua zi.

Iarna imi place tare mult faptul ca ziua e scurta și noaptea lunga. Deși asta nu prinde bine cand ai in plan un traseu așa lung, prinde tare bine din alt punct de vedere: mergi mai puțin, te odihnești mai mult! Sigur, cele 7-8 ore de mers iarna prin zapada mare sunt oarecum egale cu 10-12 ore de mers vara, dar cele 10 ore de odihna nu se compara cu cele 6-7 ore de odihna pe care le ai vara. Așa ca nu ne e deloc rușine ca ne-am culcat la ora 20, mai ales ca dormisem atat de puțin in noaptea dinainte.

...

Ziua 2, 25 decembrie 2012. Varful Grințieș - poieni și paduri. 

...

Acasa, cand faceam calcule pe harta, ma gandeam ca vom ajunge sa dormim in prima seara pe varful Grințieș - dar n-am reușit sa ajungem pana acolo. Zapada adanca și umeda ne-a facut sa mergem destul de greu. Nu știu de la ce altitudine am pornit, dar știam ca ne așteapta un urcuș susținut spre cel mai inalt varf din zona.

Momentan insa incercam sa ne bucuram puțin de culorile rasaritului – chiar daca nu ne aflam in cel mai bun loc pentru a face asta.

rasarit de iarna 

Cerul se coloreaza foarte frumos, dar mi-e greu sa gasesc niște unghiuri mai interesante din care sa pozez. Nu e de ajuns sa ai culori frumoase, importante sunt și elementele care umplu cadrul – dar și felul in care ele sunt așezate in cadru. Dar pentru a ilustra momentul și locul, merge pana la urma și o poza mai banala.

cer colorat de iarna

Pe valea Bistriței se vede un norișor care acopera satele, iar culmile din munții Stanișoarei seamana binișor cu cele pe care ne aflam.

spre valea bistritei - de sus

In apropiere mai erau doua construcții – una lunga, pentru animale, dar și o casuța ce parea noua. Am mers sa le inspectam și am ras un pic cand am vazut ce condiții de lux erau in a doua casuța. Paturi cu saltele, chiar și o soba, mai multe camere, o masa pe terasa cu priveliști frumoase...

ioan stoenica

Am fost surprinși ca pe partea vestica a varfului din apropiere, zapada era topita – asta ne-a dat speranțe ca poate mai sus va fi mai puțina zapada și vom merge mai ușor. Iata și casuța la care nu am dormit...

casuta de lux pe munte

De-aici vedem mai clar cat mai avem de mers pana la varful Grințieș. Speram sa ne descurcam prin padure sa ramanem pe culme.

spre varful grinties

Intorși la stana noastra sa facem bagajele, Otto gasește la el in rucsac un cadou lasat de Moș Craciun pentru mine... doua perechi de șosete, pe care “Moșul” le-a carat special pana in varful muntelui. Mi-a parut rau ca n-am luat și eu ceva pentru “moș”, dar m-am bucurat de surpriza aceasta.

Plecam de la casuța destul de tarziu, pe la 9.40. Intram printr-o padure deasa de brad, pe unde ne duce potecuța.

poteca prin padurea deasa

Ieșim pentru o clipa la lumina și vedem in urma casuța “de lux”, dar și culmi din munții Stanișoarei – luminate de un soare bun pe care ni-l doream și noi.

in muntii bistritei

Drumulețul inzapezit nu merge chiar pe culme și ni se pare ca merge prea pe jos, așa ca noi incercam sa ramanem pe culme. Ne-am bagat cred destul de inutil prin boscheți, dar e un sentiment placut sa mergi prin locuri pe unde simți ca doar animalele salbatice trec. Curand insa revenim pe drum, pe unde inaintarea e un pic mai comoda.

in padure

Frumoase sunt razele ce se strecoara printre tulpinile copacilor – parca ar fi niște razboinici dornici sa lupte cu intunericul și cu frigul – dar care se lovesc de soldații de lemn ai padurii...

raze padure

Momentan n-am avut prea mult de urcat, iar noaptea de odihna a prins bine, așa ca suntem in forma. Asta se schimba insa ușor cand dai de un urcuș mai susținut, așa cum urma sa intalnim și noi. Imi place insa șirul de urme ce ramane dupa noi – urme de Bigfoot, e clar. Nu s-a gandit nimeni ca Bigfoot era de fapt un om care mergea cu rachete de zapada? Sunt sigur ca acest mod de a merge prin zapada era cunoscut de foarte mult timp – chiar daca rachetele aratau altfel in trecut... improvizate poate din crengi de copac arcuite in forma de racheta de tenis.

urme in zapada - bigfoot

Din cauza zapezii, uneori drumul e greu de urmarit. Apar și drumuri de taf, nu tot timpul reușim sa mergem pe varianta cea mai ușoara. Am inceput la un moment dat sa urcam destul de abrupt prin padure, pentru ca drumul mergea probabil spre dreapta - și nici nu ne-am dat seama dar nici nu eram siguri ca el urca unde vrem noi.

Am ieșit la soare intr-o zona cam defrișata, unde zapada era mult mai adanca decat in padure. Adaugam la asta panta mai inclinata și rezulta poate cel mai greu urcuș al zilei. Și varful nu se vede...

urcare obositoare prin zapada

Foarte greoaie inaintarea, chiar și pe rachete, conta mult cine era primul – pentru el era mult mai greu! Am facut cu schimbul, dar Otto a mers mai mult primul – chiar daca rachetele lui adunau multa zapada și nici nu aveau inalțator pentru calcai. Eu m-am bucurat de inalțatorul acela, dar și pe ale mele se aduna multa zapada – pentru ca era umeda și se lipea. Trebuia destul de des sa lovim rachetele cu bețele de trekking, sa mai scapam de greutate. Și era o mare greutate in plus! Nu te-ai gandi cat de grea poate fi zapada uda,  poate doar atunci cand vezi ce efort depui numai ca sa ridici piciorul.

Urcușul acesta mi s-a parut foarte greu și nici macar nu era urcușul spre varful principal. Cel puțin avem mulțumirea ca in urma se vad Ceahlaul și lacul Izvorul Muntelui...

vedere spre ceahlau - dinspre nord

masivul ceahlau - vazut din Bistritei

In cele din urma pare ca ieșim din padure, pe o culme acoperita și de poieni. Avem momentan priveliști spre partea dreapta, spre nord – acolo unde se afla munții Stanișoarei – mai lungi decat munții Bistriței.

spre muntii stanisoarei

Inspre vest, intuim printre brazi varful Grințieș - dar mai avem un pic de mers pana la el. Și noi ne gandeam ca vom ajunge acolo in prima zi...

mergem spre vf grinties

Prin poieni, zapada e in general mai mare – pentru ca nu sunt copaci care sa apere pamantul de invazia fulgilor – iar vantul o depune in straturi mai mari. Pe-aici insa gasim si zone unde ea a fost intarita de vant, sau topita de soare – așa ca mergem parca mai ușor. Și un alt lucru care ne face sa mergem mai ușor e acela ca simțim ca ajungem in sfarșit undeva! Am ieșit pe un prim varfuleț golaș, de unde vedem clar cat mai avem pana la varful Grințieș - dar și culmea pe care vom continua, spre stanga. Și mai mult de atat: e soare și senin!

inca putin pana la vf grinties

In spate avem peisaje tot mai largi, cu Ceahlaul ieșind ușor in evidența – dar și cu o mulțime de alte culmi pe care ne e greu sa le recunoaștem – probabil munții Giurgeu.

urme spre ceahlau

Pe jos gasim urme de cocoș de munte, pe care merita sa le arat, ca nu multa lume le vede. Poate voi reuși candva sa pozez si posesorul acestor urme. Langa ele, o urma mare de Ioan de munte.

urme de cocos de munte

Da, e frumos in jur! In sfarșit apare și un sentiment de reușita, un sentiment de mulțumire pentru ceea ce vedem in jur și pentru locul in care suntem. Ajuta mult sa fie o zi senina, cu soare, dupa atata efort.

vedere de pe varful grinties, muntii bistritei

Deși pe ecran se vede mai micuța, o panorama cu tot ce se vedea spre sud-est ajuta pentru a-ți face o idee asupra peisajului. Ceahlaul e in centru.

panorama de pe vf grinties

Și iata ca am ajuns in sfarșit pe varful Grințieș (1758m), dupa circa 4 ore și jumatate de cand am plecat de la casuța. Mult am mai facut! Vara se merge mult mai bine, dar oricum, distanța mare nu-i de neglijat.

Vedere spre nord-vest, cu Budacu ieșind rapid in evidența, ca-i cel mai inalt și alb.

vedere spre varful Budacu - de pe Grinties

Ceea ce ne iese rapid in evidența este varful Budacu, cel mai inalt varf din munții Bistriței, pe care-l vedem spre vest. La el voiam sa ajungem, dar se pare ca de el ne desparte o vale foarte mare! Asta nu era in plan...

varful Budacu - muntii Bistritei

Oau, va fi o adevarata provocare sa ajungem acolo... și evident, ne va lua mult mai mult decat anticipam! Cine l-a pus așa departe pe varful asta? Momentan ne tragem sufletul puțin și facem și-un mic filmuleț de pe varf, din care nu se ințelege mare lucru – ca batea vantul tare.

Foarte cuprinzatoare peisajele de pe acest varf – se vedeau la departare și munții Calimani! Așa ca, daca tot am carat cam degeaba noul obiectiv tele (70-300mmVR), care mi-a ingreunat mult geanta și mersul, macar sa vedem acești munți cu zoom.

muntii calimani - vazuti din muntii Bistritei

Un pic spre nord se vedeau și munții Rarau (dreapta) și Giumalau (ascuțit și alb, stanga), ceea ce e foarte tare, ca nu-s chiar așa aproape.

giumalau si rarau - vazuti de pe vf Grinties

In urma, ramas destul de departe, Ceahlaul – care mi se pare ca seamana cu un cap de broasca cu doi ochi: D In stanga e varful Toaca, iar in dreapta Ocolașul Mare.

ceahlau - de pe vf grinties

Am fi stat mai mult aici pe Grințieș, dar ziua e scurta și drumul e lung. Am stat doar vreo 20 de minute in care, in ciuda vantului, ne-am bucurat de soare, de priveliști și de reușita de a fi ajuns pana aici. Dar acum... pauza s-a terminat, capul la fund! Serios. Continuarea presupune o noua runda de desiș de crengi, de zapada adanca, de ratacire și orientare... O sa fie greu sa ajungem la varful Budacu, dar speram sa reușim sa ajungem azi.

prin zapada mare

Mi-e greu sa descriu urmatoarea porțiune a traseului – aceea care leaga varful Grințieș de varful Budacu. De fapt aceste doua varfuri nici nu sunt unite in mod direct, creasta ce continua spre vest ajunge in varful Țibleșul Mare – de unde trebuie facut dreapta spre Budacu. A fost cea mai dificila parte a traseului – chiar daca pe alocuri, din cand in cand, am mai gasit și cate un semn de marcaj (BR) care sa ne ajute. Foarte dificila orientarea pe unele porțiuni, asta și pentru ca poteca era acoperita de zapada, iar crengile aplecate deasupra ei de multe ori.

Prima parte grea a fost sa reintram pe culme, de la varful Grințieș. Pe harta se vede ca trebuie facut mai intai stanga și coborat intr-o șa – așa ca asta am incercat sa facem și noi - strecurandu-ne mai intai printre braduți mici, apoi trecand cu greu printre crengile dese ale brazilor inalți și apropiați unii de alții. Trebuie sa fii tare inspirat (sau sa știi bine ce faci) incat sa ajungi unde trebuie. Nu e deloc ușor! Nu vezi in jur decat braduți mici, sau copaci deși, ceva urme de animale care te pot induce in eroare sau poate vreo poiana din care sa nu știi pe unde trebuie sa ieși.

Dar cumva am reușit sa ajungem intr-o poiana mai mare...

poiana intre brazi

De acolo am reușit sa intram in padure pe unde trebuia - și aici ne-a salvat un pic și un marcaj vechi, care ne-a surprins. Am avut apoi parte și de zone mai line, prin paduri largi – unde marcajele se vedeau parca mai bine. Vechi și rare oricum, dar suficiente cat sa-ți confirme din cand in cand ca ești inca pe drumul cel bun.

marcaje vechi in muntii bistritei

Inaintarea este grea in continuare, zapada ne epuizeaza chiar și cu rachete in picioare. Mi-era deja dor sa merg pe iarba, sa scot rachetele... Și ne ere mereu sete! Aveam un termos cu ceai cald, din care mai beam cate o ceșcuța din cand in cand – dar asta e ceva marunt. Nu poți sa mergi o zi intreaga cu doar 500 ml de lichid. Care, pentru ca era cald și bun, ne prindea totuși incredibil de bine!

printre brazi

Pentru a compensa lipsa de lichid, mai topeam in gura zapada de pe crengi. Aceasta era destul de umeda, pentru ca temperaturile erau destul de ridicate – așa ca puteam chiar vedea lichidul in zapada de pe crengi. Curgeau picaturi din ea – așa ca profitam și le storceam bine la noi in gura.

apa din zapada

Se apropie deja seara. Soarele se zarește uneori printre crengi intr-un mod placut. Daca ne-am opri un pic, am putea sa ne bucuram de el mai mult – de liniștea ce ne inconjoara, de padurea inghețata. Dar apropierea intunericului ne grabește, așa ca trebuie sa invațam sa ne bucuram și din mers. Un lucru tare greu de realizat, avand in vederea cum zapada ne chinuie și setea continua sa-și faca simțita prezența, facandu-ne sa visam la cani mari de ceai cald. Ah, ceai cald... stați sa beau puțin! Gata.

zapada in padure

Pe la ora 17.30 zarim pe partea dreapta o poiana mai mare. Ne abatem un pic de pe culme și coboram sa vedem ce-i cu ea. Zapada e mult mai mare ca in padure, așa ca lasam jos rucsacurile pentru a ne putea mișca mai bine.

poiana alba in muntii bistritei

Ieșirea in poiana ne-ar fi putut ajuta sa ne orientam, sa ne dam seama cat mai avem de mers – ca din padure e tare, tare greu sa aproximezi, sa-ți dai seama. Aveam mereu impresia ca am avansat mult, ca mai avem puțin...  De data asta nu ne dam seama de mare lucru, e clar ca suntem departe de Budacu, dar poate ca poiana ne poate oferi macar un adapost pentru noapte. O casuța darapanata de la o veche stana, undeva in mijlocul salbaticiei pe care iarna o scoate și mai mult in evidența.

stana salvatoare

Casuța nu oferea cine știe ce adapost  - și mai aveam vreo 30 de minute de lumina. Parca am fi vrut sa mai mergem, in speranța ca am putea ajunge la poienile de la poalele varfului care ne interesa, Budacu. Dar daca pana acolo mai e mult și noi nu știm, ne va prinde noaptea in padure. Mai bine ne oprim aici.

interior stana parasita

Nu prea ne inspira interiorul construcției de lemn. Nu sunt priciuri, ar insemna sa dormim pe pamantul inghețat, nu e spațiu bun nici de pus cortul. Așa ca hotaram doar sa gatim aici, dar pentru dormit sa montam cortul mai sus undeva, in zapada. Așa ca ne punem pe batatorit un spațiu drept in acest sens. Rachetele sunt utile pentru asta, altfel ai avea de facut multe ture cu bocancii, sa reușești sa faci 2 metri patrați de teren drept și batatorit. Chiar și așa, zapada era destul de prafoasa, așa ca galme tot ramaneau. Macar urma sa dormim pe ceva moale.

batatorind zapada pt cort

Cu ultima raza de lumina am mers la padure sa strangem și crengi uscate, pentru un foc. De obicei evit sa fac focul pe munte, nu imi place. Miroși ingrozitor a doua zi, hainele, parul, toate se umplu de miros de fum – care e cu atat mai rau daca faci focul in interior, intr-o stana. Asta e deranjant mai ales atunci cand a doua zi urmeaza sa ajungi jos, la localitați. In plus, vara și toamna exista un mare pericol de incendii, pentru ca totul in jur este foarte uscat – așa ca prefer sa evit acest risc.

cort si stana - noapte de iarna pe munte

Iarna insa lucrurile stau un pic altfel. De data asta mai aveam de mers cateva zile, așa ca nu conta mirosul așa mult. In plus, puteam face focul chiar in zapada – nu ar fi avut ce sa ia foc, ca nu eram in padure. Iar focul ar fi fost util din doua puncte de vedere importante: ar fi ținut la distanța animalele salbatice și ne-ar fi ajutat sa facem rost de apa mai ușor, topind zapada cu cratița direct in foc. Cratița lui Otto era deja neagra de la astfel de activitați, așa ca economisim butelie și putem topi cata zapada vrem! Așa ca sa fie foc și... sa fie ceai! Un litru de ceai pentru fiecare! Și apoi inca unul!

iarna la foc

A fost o seara binevenita, odihnitoare și calduța – datorita focului. Poți usca șosetele umede, care altfel te pot face sa ingheți atunci cand stai pe loc. Luna aproape plina lumina și ea deasupra și noi incercam sa ne dam seama, analizand harta  - și poate imaginile surprinse de pe varful Grințieș, unde ne aflam. Nu știam unde suntem – pe harta apareau doar doua puncte mai joase pe aceasta culme - și ni se parea ca trecusem parca mai multe. Posibil sa ne fi aflat totuși undeva intre cele doua, greu de spus. Interesant insa gandul ca dimensiunea munților ce ne inconjoara este atat de mare.

Ne-a indus rau in eroare harta pe care o aveam – acea schema cu crestele, stilizata fara prea multe detalii. Scara mica ne facea sa credem ca distanțele sunt mai mici, ceea ce era stupid – ca puteam calcula ușor ca intre cele doua varfuri sunt mai bine de 7 km. Și noi nu mersesem poate nici jumatate.

Speram totuși ca a doua zi sa nu mai fie mult pana la Budacu – eram oricum destul de in urma fața de calculele pe care le facusem acasa. Planul inițial incepea sa para tot mai greu de realizat.

Incet incet, focul a inceput sa se stinga, iar stelele au inceput sa straluceasca mai tare deasupra poienii in care ne aflam. Liniștea a pus iar stapanire pe marginea padurii salbatice iar noi am intrat in cort, obosiți dupa o zi plina, cu gandul la aventura prin care urma sa trecem și zilele urmatoare. Am fi vrut sa auzim lupii urland in padurea de langa noi, dar probabil ca focul și-a facut bine treaba - iar fumul ne-a anunțat prezența pana departe, printre copaci. Candva insa, poate...

Ziua 3, 26 decembrie 2012 – varful Budacu, cel mai inalt din munții Bistriței.

Temperaturile destul de ridicate au facut ca noaptea sa fie placuta in sacul de iarna. Ai crede ca dormitul pe zapada e mai friguros decat dormitul pe pamant, dar asta nu-i neaparat așa. Zapada izoleaza mai bine, pamantul iți fura imediat caldura și te face sa te racești mult mai repede, daca e inghețat. Așa ca a fost bine pe plapuma alba.

Dimineața am fost gata de plecare pe la ora 9 – dupa ce am baut ceva cald, sa incepem ziua bine.

Am revenit in culmea impadurita – urcand mai ușor panta acum, pentru ca aveam deja urme sapate de aseara. Dar odata ajunși in culme, trebuie sa pornim mai departe spre vest – prin zone inca neumblate și necunoscute.

padure iarna

Avem de urcat. Zapada face urcușul mai greu, ca de obicei – dar cel puțin culmea ni se pare evidenta. E greu sa-ți dai seama insa de traseu, pentru ca poteca nu se vede. Așa ca urcam la nimereala o panta destul de accentuata, spre un varf ce pare promițator. Am gasit pe el copaci mai rari, dar și arbori cazuți - și am sperat sa gasim și un punct cu vizibilitate, sa ne orientam. Braduții nu ne lasa insa sa vedem mare lucru iar zapada e și mai mare printre ei.

zapada mare intre brazi

Ajungem pe varf, dar nu vedem nimic, așa ca il depașim, sarind peste arbori cazuți și strecurandu-ne printre crengi. Speram sa gasim dincolo de el continuarea pe culmea care ne interesa.

Din pacate, incep sa apara semne ca ceva nu e in regula. De la varf gasim un picior de munte care incepe sa coboare spre nord, dar el pare sa coboare mult prea mult. Iar printre copaci, zarim in fața noastra o vale imensa – dincolo de care vedem cateva culmi despadurite. Seamana bine cu cele de sub varful Budacu – dar asta inseamna ca, mergand in aceasta direcție, trebuie sa coboram toata valea, pana la firul apei, apoi sa urcam inapoi tot ce-am coborat, dar in partea opusa.

orientare printre copaci

A fost un moment de cumpana. Am sperat sa existe totuși o șa, care sa ne permita traversarea mai departe, dar nu era. Culmea pe care intrasem era o culme falsa – un picior de munte ce cobora tot mai abrupt spre firul vaii. Ce-i de facut?

Greu sa te orientezi cand nu vezi aproape nimic in jur – dar chiar și așa, indiciile terenului ne-au ajutat. Am reușit sa ne dam seama unde am greșit, așa ca ne-am intors, ocolind de data asta varfulețul pe sub el. Nu trebuia urcat, culmea era mai prin stanga lui – dar cine sa-și dea seama de asta? Harta nu era suficient de detaliata. De fapt, așa cum spuneam, harta noastra era doar o schema. Și-n plus, nici nu era desenata cu nordul in sus – nordul era mai in dreapta harții – ceea ce m-a indus de mai multe ori in eroare - și pe traseu, dar și cand am scris jurnalul.

Am reintrat insa pe culme și asta ne bucura. Am pierdut ceva timp cu varful acesta – ca sa nu mai zic de efort – dar bucuria e mai mare cand dai de greu și reușești sa-l depașești, comparativ cu mersul ușor tot timpul. Bine, ușor nu a fost niciodata in aceasta excursie, dar faptul ca ai fost pierdut și ai reușit sa-ți gasești traseul dorit iți ofera o bucurie speciala.

Prin zapada gasim acum un șir frumos de urme de lup, care a mers in direcția noastra. Nu suntem chiar siguri daca sunt de lup, dar ce sa caute un caine pe acolo? Plus ca lupii merg in linie dreapta, foarte ordonat (pun piciorul unul in fata celuilalt, nu unul in stanga și unul in dreapta). Cam așa:

urme de lup

Deși culmea e uneori destul de lina, ea e tare greu de traversat. Am gasit poieni marginite de brazi care erau super astupate de zapada! Ne doream sa nu avem parte de poieni, sa mergem doar prin padure - și uneori le mai ocoleam pe la margine. A fost ciudat și faptul ca, dupa ce traversam o astfel de poiana și apoi continuam prin padure, ajungeam la o noua poiana care arata absolut identic! Ca și cand am mers in cerc – lipseau doar urmele noastre in zapada care sa confirme asta. A fost interesant dar devenea frustrant ca nu știam deloc cat mai avem de mers și unde am reușit sa ajungem.

poiana intre brazi

A urmat o porțiune tare lunga. Incredibil  de lunga. Atat de lunga incat abia daca faceam o poza pe ora. Totul era la fel! Tunelul prin padure, tunelul prin poiana, paduri inalte, urcat un varf pentru a cobori iar și a urca iar mai apoi. Cum de eram atat de departe? Așa puțin avansasem in ziua precedenta de la varful Grințieș?

Complicata tare inaintarea, a fost un test fizic și psihic destul de dur – pentru ca deși ne intrasem in ritm și mergeam aproape ca niște roboți, te putea darama psihic faptul ca pare sa mergi in gol, degeaba! Ca nu reușești sa ajungi undeva, ca totul e la fel in jur! E drept ca era frumos, nu zic nu!

Țin minte ca au fost insa și zone in care a trebuit sa ne orientam, ca sa ne putem menține pe culme, pe traseu. Apropo, marcaje nu mai erau deloc! Am avut de urcat un varf mai inaltuț, iar acestea sunt destul de periculoase din punct de vedere al orientarii. Ca iți dai seama ușor ca trebuie sa-l urci și pe unde, dar e mult mai greu, ajuns in varf, sa-ți dai seama pe unde trebuie sa cobori de la el. Iar acesta avea in partea cealalta o vale destul de mare – continuarea culmii era mult mai jos fața de varf. In astfel de situații e foarte ușor sa intri pe o culme greșita.

zapada in padure

Am mers cateva ore in felul asta, urmarind urmele de lup, dar fara a ne face speranțe ca am putea sa vedem vreunul. Evident, ne-am fi dorit, dar era imposibil. Inaintarea prin zapada e foarte zgomotoasa, orice animal te-ar simți de la distanța. Poate nu-ți dai seama de asta in timp ce mergi, dar poți face un mic exercițiu: departeaza-te puțin de cel/cei cu care ești și oprește-te, la vreo 50 de metri de ei. Ai sa vezi cum, stand pe loc, auzi mersul celorlalți – chiar și tu! Care ești om și nu ai super auzul pe care-l au animalele. Așa ca șansele noastre de a vedea animale erau foarte mici in timp ce mergeam – mai ales prin zone cu padure intinsa.

Facem și o pauza de ascultat padurea și de ronțait ceva. Otto fixeaza aparatul pentru o poza cu amandoi (eu sunt cel din stanga).

Ioan si Otto in padure

In cele din urma am ieșit intr-o poiana diferita. Ea parea sa duca spre marginea padurii – spre o poiana și mai mare. O bucurie sa simțim ca in sfarșit ajungem undeva, ba mai mult! Am gasit și un izvor amenajat – semn ca ne apropiem de o stana. Apa in forma lichida ne-a prins bine, am luat provizii cu noi – dar ne-a fost greu sa o bem, la cat de rece era. Am mai pus in sticla o pastila cu vitamine, din aceea efervescenta, sa ne refacem stocul pierdut pe drum...

izvor sub zapada

O da! In sfarșit putem striga “Aliluiaaaa”! Am ieșit undeva la lumina, langa o stana cam darapanata – avem acum peisaj nou, speranțe noi, informații noi despre ceea ce ne inconjoara!

stana pe culme

Avem priveliști aproape in toate parțile, revedem Ceahlaul in urma, dar și varful Budacu dincolo de vale. Da, am ajuns unde trebuia! Chiar daca culmea noastra continua ușor spre stanga, spre varful Țibleș, noi voiam sa urcam și la Budacu – așa ca suntem bine! Avem de coborat o vale și apoi de urcat... dar macar e prin poiana! Iar pe culmile inalte vedem  și zone cu iarba, ce bucurie!

panorama spre varful budacu

Ne oprim momentan la stana, sa mancam ceva la adapost de vant. A fost totuși o pauza cam racoroasa. Eram umezi de la mers iar afara era mai frig ca in ziua precedenta – cand avusesem și un pic de soare.

in stana parasita

Dupa 30 de minute pornim mai departe in coborare, gasind și primele urme de urs in zapada. Era ora 15, destul de tarziu. Incredibil faptul ca am mers pana aici vreo 5 ore – pe o porțiune care pe harta parea atat de scurta. Dar e incredibil și faptul ca am reușit sa ajungem unde trebuia – deși pe harta parea foarte ușor de facut asta – ca acolo aparea doar o culme principala ce trebuie urmata.  O sa pun la final și harta, sa vedeți ce tot spun eu aici despre ea.

urme urs zapada

Coborarea ne invioreaza puțin, scufundarea in zapada nu ne deranjeaza așa tare – ca mergem din inerție la vale. Trecem pe langa construcții de stana ce par noi, dar le lasam in urma și ajungem in șa. De aici reincepem urcușul, pe marginea unui drum forestier ce ocolește varfurile. Gasim și zone cu iarba, dar prea puține momentan. In stanga, pe culmea din spate, se vede stana unde am stat sa mancam.

pe drum in bistritei

Vedem tot mai bine lunga vale a raului Borca, aceea care ne desparțea de varful Budacu de dimineața. Și vedem și culmea de pe care am venit, chiar și varful Grințieș il intuim undeva in spate. Dar greu sa ne dam seama unde este poiana in care am dormit – pentru ca nu se vede. Trebuie sa fie mascata de unul din picioarele de munte impadurite, ce coboara din culme.

valea borca

Incepem sa ne dam seama cum arata și continuarea traseului, acela pe care voiam sa mergem inițial. Varful Țibleșul Mare pare un varf tare neprimitor, dar impresionant prin felul in care iese deasupra culmii. Iar mai departe, culmea e lina și pare impadurita. Varful Budacu insa presupune o abatere mare, așa ca deja ne gandeam ca e posibil sa nu mai continuam traseul orginal. Vom vedea.

varful Tiblesul Mare - muntii Bistritei

Dupa ce ne mai chinuim pe drum inca puțin, urmeaza urcușul mai serios – care ne va duce la varf. Partea buna legata de acest urcuș este ca el ne permite sa facem ceva ce abia așteptam: sa scoatem rachetele de zapada din picioare! Doamne, ce eliberare! Cat de ușoare iți simți picioarele, cat de placut e sa mergi pe pamant! Dar nu ne bucuram prea tare de asta, pentru ca din picioare, rachetele au ajuns pe rucsacuri – așa ca greutatea din spate este acum cu 2 kg mai mare. Ca și cand nu aveam rucsacul destul de greu!

Ce mai conteaza, știm ca mai avem puțin pana la varf - și uite cum incepe sa se vada totul in urma! Ba chiar avem noroc și de puțin soare printre nori, sa dea un pic de culoare peisajului!

peisaj in muntii bistritei - iarna

Ajungem pe culme și avem acum priveliști noi, spre nord-vest. Ah, ce bine e sa ai priveliști! Sa nu mai fi orbit de copacii din jur, sa poți sa vezi unde te afli, ce te inconjoara, spre ce te indrepți... Munții Bistriței sunt o serie de culmi fara numar, la o prima vedere pare greu sa-ți dai seama care ce varf e, sau unde se afla o anumita culme pe harta. Dar incet incet ne-am familiarizat cu peisajul și ne-am mai dat seama de una și de alta. Un lucru ne era oricum clar: suntem tare departe...

peisaj in muntii bistritei - vedere de ansamblu

Pe masura ce urcam, soarele coboara, iar peisajele sunt tot mai largi. Vedem bine acum și culmea care se continua de la Țibleșul Mare - și ne bucuram ca nu suntem pe-acolo acum. Varful Budacu e in afara crestei, dar merita efortul de a-l urca.

cer frumos iarna

Ne apropiem de varf. Panta s-a domolit, mai avem puțin. A inceput sa arate ca un mic platou, ca un camp cu mogaldețe de zapada, suflat de un vant napraznic. Norii se mișca rapid deasupra noastra și par ca vor sa ne invaluie. Profit de momentele senine și fac o poza și spre Ceahlau. In partea stanga se vede varful Grințieș, care de aici pare impadurit...

ceahlaul vazut de pe vf budacu

Ajungem la primul varfuleț, unde gasim o cruce metalica. De aici peisajele ar fi parca mai frumoase, dar norii și-au gasit chiar acum sa devina amenințatori. E vant incredibil de puternic, așa ca ne grabim spre punctul cel mai inalt (1859m) – langa care este infipt un ditamai stalpul metalic, probabil o antena cu scopuri precise și necunoscute noua.

stalp pe varful budacu

Fantastic cerul la apus, dar asta ne amintește ca... in curand soarele va apune! Ne-a luat toata ziua sa ajungem la Budacu? Incredibil – cat de departe este varful asta – sau cat de incet am mers din cauza zapezii. Oare fara rachete am fi ajuns aici vreodata, in condițiile acestea? Probabil ca nu.

cer fierbinte - muntii bistritei

Dincolo de varf, mai in vale, vad pentru scurt timp un cerb – care ne simte rapid și fuge spre padure. Frumos. Inspectam zona pentru a gasi un loc mai adapostit de vant, sa putem pune cortul. Din pacate nu gasim așa ceva, totul pare sa fie sub asediu – am prefera un adapost mai liniștit, sa putem gati și sa dormim liniștiți.

Vedem inspre nord și culmea pe care ar trebui sa fie traseul Cruce Roșie – o culme pe care o luam in considerare pentru a continua excursia (in centrul imaginii). Varianta originala, pentru a fi dusa la capat, ne-ar fi cerut cel puțin alte 3-4 zile - și nu mai aveam atatea la dispoziție. Se incheia deja ziua a 3-a a excursiei noastre și abia ajunsesem la Budacu. Așa ca o varianta mai scurta de a continua era de luat in seama. Pe fundal se vad culmi din munții Stanișoarei.

vedere de pe varful budacu spre nord

Ne indepartasem de la varf spre nord, cat am mers sa inspectam zona. Acum ne intoarcem la varf și hotaram sa mergem pe culmea dinspre sud-est, spre o stana noua pe care o vazusem acolo. Ar fi fost un adapost bun. Dar insemna ca mai avem de mers pana la el - și ar fi insemnat sa urcam a doua zi inapoi la varf. Oare merita tot efortul asta? O noapte liniștita și odihnitoare e necesara, dupa atata mers – așa ca mai gasim puțina energie și pentru asta. Macar nu avem de urcat. Pare puțin de mers – pana pe culmea aceea inclinata din partea dreapta a imaginii.

se lasa seara pe munte

Dar pe creasta bate vantul atat de tare incat ne e greu sa inaintam – ne impinge in lateral. Chiar și așa, nu pot sa nu ma minunez de faptul ca nu imi e frig. Țin minte ca aveam pe mine “doar” bluza tehnica de corp, X-bionic (geniala!) și deasupra, geaca cea noua – Patagonia Piolet. Ei bine, pentru asta am luat-o! Pentru condiții grele! Și ma bucur sa constat ca-și face treaba, chiar daca imi e tare incomod sa inchid fermoarele de la subraț cu o singura mana. Important e ca rezista la vant, dar nu mi-ar fi stricat și o cagula windstopper. Gluga insa imi place, foarte utila, la fel și gulerul mai inalt, care acopera barba. Și pantalonii Gravity, produși in Romania, rezista cu succes. Materialul din care sunt facuți chiar e de calitate, foarte performant, dar am gasit și ceva neajunsuri care sa afecteze confortul in mers (gen fermoar care zgarie pe interior). E bine insa ca nu am nevoie de colanți pe sub ei, vantul chiar nu trece.

Sunt incredibile momentele de genul asta, cand nu știi cum sa inchizi mai bine fermoarele, cum sa tragi mai bine buff-ul pe nas sau bentița pe urechi. E aproape imposibil sa mai pui ceva pe tine, nu te poți opri, nu poți scoate manușile din maini, nu poți face prea multe! Daca ai intrat intr-o astfel de zona (sau de moment) neechipat, nepregatit, poate fi foarte grav. Daca ți-a ieșit tricoul din pantaloni sau n-ai apucat sa-ți pui ceva la gat sau pe nas, tare greu sa mai faci ceva in aceste condiții.

Noi avansam cu greu și ajungem și la zone cu stanci, dar gasim și zone adapostite de vant pe partea stanga a culmii. Nu stam insa mult acolo, plus ca zapada e mai mare acolo și mai sunt și tufe de ienupari prin care ne cade piciorul. Intre timp insa, cerul incepe sa se intunece in mod spectaculos. Se vede și culmea de pe care am venit noi – dinspre stanga imaginii am mers pe culmea din mijloc, aceea neagra, spre dreapta... pana am ieșit la zona cu poieni.

cer roz si negru

Se intuneca. Suntem atenți sa nu ratam coborarea spre casuța salvatoare. Facem dreapta și ne afundam in unele locuri in zapada mare. Incercam sa mergem amandoi pe aceleași urme, sa facem o potecuța de urme pentru a doua zi, cand vom fi nevoiți sa urcam inapoi.

Ajungem la casuța de lemn și... dezamagire și frustrare: casuța e incuiata! In interior putem vedea ce adapost bun ar fi fost aceasta construcție, dar asta e. E tot vina oamenilor, ca nu mai sunt de incredere. Ca nici in varful muntelui nu-ți poți lasa casuța cea goala descuiata. Cautam cheia pe sub scanduri sau pe la colțuri, nimic. In zona exista insa și un saivan pentru oi, un adapost cu acoperiș dar fara perete intr-una din parți. Sunt scanduri multe aici, le putem folosi sa improvizam un perete care sa apere de vant - și putem monta cortul sub acoperiș.

casuta pe munte

Inainte de a ne hotari in acest sens, mai facem o tura de recunoaștere, mai la vale. In zona ar putea sa mai fie vreo construcție, am putea gasi stana cea veche. Eu cobor spre marginea padurii și gasesc doar niște cotețe prea mici, Otto insa a mers spre lateral și a gasit un adapost. Ne luam rucsacurile și mergem spre el. Da, aici vom ramane! Dar avem de munca, nu ne putem relaxa imediat.

Bordeiul e plin de zapada, iar spațiul interior e foarte mic. Exista insa un spațiu drept, de lemn, unde am putea dormi – daca l-am elibera de zapada. Așa ca improvizam un faraș, folosim un lighean sau o galeata și scoatem afara zapada...

adapost inzapezit muntii bistritei

Mai punem pe noi niște haine, vom resimți frigul mai tare, acum ca ne-am oprit din mers. Și avem de topit zapada, de facut ceai, de gatit... nu putem intra direct in saci, la caldurica mult dorita. Picioarele se simt reci, zapada fleoșcaita pare sa fi patruns cumva pana la urma in bocancii cei noi. Mi se pare ciudat, parca sunt un pic dezamagit de bocanci, deși e posibil sa nu fie vina lor (sa se fi scurs umezeala prin parazapezi). Trebuie sa rezist așa o vreme, nu vreau sa pun șosete uscate, care sa se ude rapid și ele.

bordei pe munte - un refugiu bun

Cu cratița cu paste calde pe genunchi e parca mai bine, iar o mancare calda e tot ce-ți poți dori in astfel de momente. Peste zi nu am mancat mare lucru, e foarte interesant cum corpul intra intr-o stare speciala, “mountain mode”, in care nu pare sa ceara prea mult, dar iți da atat de mult... E foarte tare cum nevoile de baza, precum apa sau mancare, se diminueaza, deși efortul crește – e interesant cum corpul se seteaza pe mers - și o face folosindu-se de resurse secrete, pe care le gasește in tine.

Dar din cand in cand, inevitabil, iți transmite ca e cazul sa-i dai ceva inapoi, sa mai bagi niște carbuni incinși la motor – iar asta se intampla cel mai mult seara – cand te oprești din mers. Opritul e un moment interesant, in care ieși dintr-o stare de tensiune eficienta și intri intr-o relaxare care permite multor trairi sa te invadeze: foame, sete, somn, dor, bucurie... Scriam despre asta in jurnalul meu “Pe urmele lupilor, singur in Leaota”. Ah, trairile de pe munte...

Dureaza ceva pana sa ajungi in sac, dar din fericire, noaptea e lunga iarna. Un mare avantaj, ca la efortul depus, ai timp destul sa te odihnești. Afara nu prea ai ce face, stele nu prea sunt și vantul inca sufla puternic. Așa ca trage fermoarul mai sus și incet, inchide ochii și viseaza...

Ziua 4 – Cea mai lunga zi. Pe creasta spre Borca.

Dimineața intunecoasa. Nu sunt semne de vreun rasarit spectaculos, dar speranțe ca vom avea soare existau. Bordeiul nostru pare incremenit sub atacul fulgilor ridicați de vant de la sol. Parca ar fi bordeiul din Cireșarii, volumul 4. Aici am dormit o noapte...

bordei in ceata

Strangem bagajul cu grija, sa nu uitam ceva, sa nu lasam vreun gunoi, avem grija sa inchidem bine ușa și pornim spre stana cea noua. Acum vedem mai bine saivanul de oi, unde puteam pune cortul...

adapost pentru oi iarna

Pana vine și Otto, fixez aparatul pe o scandura și-mi fac și mie o poza. Am hotarat ca pana in creasta, pe urcuș, e mai bine sa pun rachetele in picioare – sa nu ma chinui cu ele in spate.

ioan stoenica - echipat cu rachete de zapada si geaca Patagonia Piolet

Incepem sa urcam și printre nori mai apare și cate-o raza de soare. Ne grabim sa ajungem sus pe culme, poate avem parte de ceva peisaje frumoase.

peisaj pe vf budacu

Pana la Budacu norii ne invaluie, mergem prin ceața – dar pe varf vantul iși face treaba, așa ca avem șanse și de soare și de puțin senin.

nori si soare pe vf budacu

Nu stam mult pe varf. Avem mult de mers – culmea pe care am pus ochii (pe harta) e lunga – și daca va fi ca pana acum, o sa fie greu de strabatut – greu sa reușim sa ne menținem pe ea.  Așa ca incepem sa coboram spre nord, ajungand rapid la nivelul brazilor și deci, la zapada mai mare. Atat de mare incat pare ca nici nu avem rachete in picioare – ne scufundam uneori pana la genunchi, din cauza vegetației care se ascunde sub zapada (ienupari mari). Ba la un moment dat m-am trezit ca o racheta mi-a disparut din picior, a ramas infipta in zapada. S-a desfacut legatura care o strangea și a cazut fara sa-mi dau seama. In urma, varful Budacu ramane acoperit de ceața.

varful budacu in ceata

Coboram printre braduți, incercand sa nu ieșim de pe traseu. Ce inseamna de fapt asta? Ce traseu? Nu exista marcaje – dar pe harta apare un traseu – care urmeaza culmea intr-un mod logic, un mod cu care te obișnuiești, dupa atata mers pe munte. Inveți “cum gandește marcajul”, pe unde ar trebui el sa fie. Inveți cum se unesc culmile intre ele, cum sunt desparțite uneori de cate-o șa mai adanca, pe care trebuie sa o depașești – inveți multe mergand. Inveți sa vezi harta in format 3D, sa o suprapui pe ceea ce te inconjoara. Dar e drept ca nu tot timpul reușești și uneori te mai și pierzi. Pentru noi asta nu e o problema decat in sensul ca ne va costa mai mult timp și efort decat era necesar.

In situații de genul asta sunt insa foarte utile toate lucrurile pe care le-ai invațat – ca sa poți merge mai departe fix pe unde iți dorești sa mergi – chiar daca nu poți sa vezi prea bine sau sa fii prea sigur ca mergi pe unde trebuie. E tare ușor sa te abați din culmea corecta uneori – dar de data asta relieful ne permite sa ne orientam, chiar daca nu vedem prea mult in jur tot timpul. Atunci cand vedem, ne luam puncte de reper, ne formam harta mentala a traseului. Traseul se parcurge pe bucațele, nu tot dintr-o data. Uneori bucațelele sunt mai lungi, alteori sunt foarte scurte. Depinde cat bate radarul personal, in funcție de configurația terenului.

intre brazi

Din zonele cu poieni, mai ales cele care ofera și priveliști spre departari, ne dam seama mai bine ce avem de facut. Astfel vedem ca trebuie sa ajungem in poiana din partea stanga a imaginii – iar de acolo trebuie sa urcam mai departe spre o culme ce se afla momentan in nori.

in muntii bistritei

Așteptam cu nerabdare intrarea in padure – unde zapada va fi mai mica. Adapostul padurii... uneori chiar poți sa simți padurea astfel, pe propria piele – ca un adapost. Cand ploua, cand e vant, cand abia reușești sa avansezi prin zapada... padurea poate oferi un adapost minunat. Dar aici e vorba doar de ceva mic, la nivel de individ – ca ne ofera noua un adapost placut. Dar la nivel mai mare, la nivel de munte, de țara, padurea ofera mult mai mult decat atat... Dar padurea nu e infinita și nici nemuritoare.

la intrarea in padure

Ieșirea din padure ne aduce intr-o șa luminoasa, unde gasim și un adapost. De aici vedem și continuarea traseului – spre varful dealului din fața, apoi spre stanga pe culme. Pe harta ne e greu sa ne dam seama care este acea culme, pentru ca aceasta șa nu apare.

poiana cu stana bistritei

Avem parte și de soare, așa ca ne oprim un pic pe iarba pentru o scurta pauza de masa, in care sa ne bucuram de peisaj – dar și de prezența noastra acolo. Nu am prea reușit sa facem asta in aceasta excursie, din cauza vantului, a frigului și umezelii. Dar acum, cu așa soare bun... e minunat sa te oprești. In spate in dreapta se vede varful Budacu, inca in lupta cu norii cei negri.

poieni cu soare si zapada

Pe poiana fuge un iepure mare, cu urechi lungi – dar nu am timp sa schimb obiectivul cu cel tele. Nu fugi, nu-ți facem nimic! Degeaba are urechile mari, n-a auzit ce-am zis...

iepure fugind

Urmeaza o noua porțiune prin padure – mai inghesuita decat cele de pana acum. Probabil pe-aici nu prea se circula – oile urca la stana pe vreun drum forestier ce vine din vale. Iar avem zapada adanca la umbra, dar poteca ingusta și intunecata e frumoasa. In plus... va face ieșirea la lumina și mai interesanta!

intrarea in padurea intunecoasa

Ajungem iar in poiana și urcam spre culme. Plafonul de nori se menține deasupra noastra (ce bine ca nu suntem la altitudine mai mare), așa ca noi avem parte și de puțin soare. Și de tufe de afine! Asta e o mare bucurie, nu pentru ca am gasi afine (doar ceva merișoare), ci pentru ca... le puteam vedea! Adica zapada era topita in unele zone!

soare si nori

Ajunși sus pe culme (a cata culme?) putem vedea continuarea traseului pentru urmatoarea ora. Trebuie sa traversam o șa impadurita pentru a ajunge la un nou varfuleț (in centru), despre care nu suntem siguri care este el (pe harta). Cel puțin vedem ca e golaș, așa ca o sa fie frumos!

continuarea traseului pe culme

Intram in padure, iar culmea este fermecatoare! Pe partea dreapta avem o vale imensa – in care nu pare ca s-ar putea cobori – dar dincolo de ea, printre copaci, vedem valea Bistriței și probabil satul Borca – unde ne gandeam sa coboram. Zapada e mai puțina pe dealurile din acea direcție, așa ca ne gandim ca mai tarziu vom inainta mai ușor. Dar pana sa ajungem acolo mai avem...

printre brazi spre vale

Pe un varf de copac uscat ne atrage atenția o pasare draguța, despre care am uitat ce este. Posibil o specie de ciocanitoare, nu ma pricep. Am avut timp sa schimb obiectivul normal cu cel tele, pe care in rest l-am carat cam degeaba in aceasta excursie.

ciocanitoare verde - galbena

Inca o data ieșim din padure. A fost o porțiune frumoasa, cu stanci pe poteca, soare și vai abrupte pe margine. Dar parca tot in poiana e mai frumos! In spate vedem culmea de pe care am venit, care se duce spre dreapta spre varful Budacu.

urme in zapada

Avem și stanci in peisaj, iar valea din stanga (vest) e destul de abrupta! Dincolo de ea, alte culmi din munții Bistriței – probabil culmi pe care am fi ajuns daca mergeam mai departe pe traseul inițial.

stanci pe marginea vaii

E frumos aici, lumina e frumoasa, peisajele la fel! Dincolo de valea mare a raului Neagra vedem un alt varf care se cheama Grințieș, un varf pe care l-am observat dinainte sa ajungem aici – ieșea in evidența prin x-ul de pe el, format din poieni. O fi vreo comoara ascunsa și acolo... hai cu cianura!

spre vf grinties 2

Culmi din munții Stanișoarei se vad spre nord – creste lungi dar joase, cu paduri și poieni, care marginesc valea Bistriței pe partea cealalta a ei. Ar fi interesant de parcurs candva și creasta acelor munți.

privelisti spre muntii stanisoarei

Cat de frumoase sunt vaile astea multe și lungi, dintre culmi... Pacat ca multe din poieni sunt de fapt zone defrișate, arata cam urat, dar varful acesta ofera per total imagini frumoase. Nu eram siguri, dar banuiam ca e vorba de varful Cerbului – sau mai degraba, un varf aflat inainte de acesta – care pe harta noastra nu aparea. Tare greu cu o harta stilizata, fara detalii...

vai in muntii bistritei

De aici avem de coborat - și speram sa gasim, ca și pana acum, o culme pe care sa o urmam. Nu reușim sa vedem continuarea, pentru ca ea este prea in vale, iar brazii ne blocheaza vederea.

spre marginea padurii

Cred ca deja știți ce urmeaza, daca e vorba sa reintram in padure. Noi ne obișnuisem chiar sa intuim aceste zone, in funcție de cum batea soarele pe pante, de cum batea vantul... De aceea pe unele fețe de munte era iarba, iar pe altele...

urme adanci in zapada mare

Momentan ne bucuram insa ca avem de coborat doar, iar culmea se continua dincolo de primii brazi. Așa ca ramanem pe ea. Vedem ca urmeaza o coborare mai mare, dar altceva nu putem face pentru a avansa.

culmi fara numar - muntii bistritei

Sunt ciudate situațiile de genul acesta – cand mergi bine, avansezi, știi ca ești inca bine pe traseu dar... nu mai știi unde anume te afli. Asta poate duce la greșeli mai mari in anumite situații, de aceea nu strica sa consulți des harta – pentru a pastra in minte cat ai avansat, unde ai ajuns. Și pe harta, nu doar pe teren. Pentru ca daca pe teren ajungi intr-un punct de unde nu mai vezi și trebuie sa te orientezi, harta te poate ajuta mai bine, iți poate spune mai bine ce anume e in jurul tau și unde sa mergi. Asta daca știi unde te afli. Greu de știut insa uneori.

Cert e ca noi intram in padure, iar coborarea ne sperie un pic. In sensul ca nu ne așteptam sa fie atat de mare și de abrupta. Pare ca vom cobori pana in firul vaii și noi nu voiam asta deloc! Nu, trebuie sa fie o șa, o zona mai joasa acolo unde vom ieși. Așa ca hai la vale, pe urmele de cerb.

Pe aceasta coborare, rachetele imi tot faceau probleme – sistemul se desfacea singur, adica legaturile se largeau - și trebuia mereu sa le strang la loc. Noroc ca se pot strange foarte rapid – sistemul e foarte practic din punctul asta de vedere – dar degeaba, daca nu ține cum trebuie!

coborare prin padure

O coborare de 20 de minute nu e una scurta, așa ca suntem bucuroși sa vedem ca ea ne-a adus unde trebuia. Dar nu ne dam seama fostul traseu (Cruce Roșie) pe unde era, pentru ca ne indoim ca cineva ar urca vreodata panta pe care am coborat-o noi – dar sa mai duca și un marcaj pe acolo. Deși... aceea era culmea. E posibil totuși ca un drum forestier sa fi mers mai lin, mai pe jos – dar noua nu ne mai pasa acum de el.

Vedem mai multe construcții, dar și continuarea traseului, pe culmile urmatoare. Vom avea iar de urcat.

poieni si paduri in muntii bistritei

Deja ma simțeam obosit, așa ca o pauza la stana prinde bine. Mancam ceva, ne tragem sufletul, ne bucuram de soare... și ne gandim ce sa facem. Era ora 15, nu mai puteam merge prea mult – dar eram inca destul de departe de sate. O varianta mai simpla ar fi fost sa prindem un drum forestier care coboara spre valea Borca și sa ajungem astfel in sat – mergand pe drum – deci mult mai rapid. Și desigur... mult mai plictisitor.

stana langa brazi

Pornim mai departe, mergand in continuare cu greu, din cauza zapezii. Ai zice ca dupa o astfel de tura, nu mai vrei sa ai de-a face cu zapada o vreme... Ceea ce e adevarat – simți nevoia de pamant stabil și rucsac ușor, dar chiar și la fața locului știi ca vei reveni pe potecile albe. Mai ales ca o astfel de tura de anduranța te calește mult, te face mai capabil. Vorba lui Otto, dupa o astfel de tura, te poți baga la orice! Ești pregatit pentru orice aventura.

Gasim langa drum și un izvor amenajat – al doilea din aceasta excursie. Apa e inghețata, dar gasim și un firicel care curge. Cat Otto umple sticlele, eu ma chinui sa sparg gheața de la suprafața, pentru a face apa accesibila animalelor salbatice – in caz ca vin pe-aici sa bea.

izvor inghetat

Mergem pe curba de nivel și reintram pe culme – unde gasim o alta stana – dar și urme de oameni. E clar ca vom profita de ele pentru a merge mai ușor, dar cine știe unde se duc – sau de unde vin...

stana in poiana

Dupa scurt timp reintram printre brazi, asta și pentru ca avansarea e mai ușoara. Prin padure pare sa fie o poteca, dar ea incepe sa faca stanga prea mult - și nu mai știu ce-am gandit, dar am hotarat sa o parasim. Urcam un pic spre dreapta și ieșim la marginea poienii – de unde, pentru ca nu gasim o poteca, hotaram (cam in scurt) sa urcam abrupt spre varful urmator.

DSC_8112

Din fericire, porțiunea mai abrupta a ținut puțin. Am gasit apoi o poteca și am putut continua traseul mai ușor – dar inca nu știam daca vom ieși bine. A fost cam complicata partea aceasta – ne apropiam de finish cumva, dar parca tot mai greu ne era sa ne orientam. Culmi mai multe, mai joase, lipsa punctelor de reper... toate ne-au ingreunat misiunea. Cel puțin am ajuns iar sus și avem parte și de priveliști, luminate tot mai cald de soarele ce se pregatește sa apuna.

peisaje de iarna

Trecem de zona cu brazi și vedem acum spre mai departe – o culme ce seamana bine cu cea pe care tocmai o strabatusem. Arata de parca am mai fost pe-aici, aceeași culme spre stanga, care coboara apoi spre dreapta și urca iar la un varfuleț... Și acolo trebuie sa ajungem și noi.

continuarea traseului spre vf gainii

Inainte de a incepe coborarea și a intra definitiv in umbra muntelui, ne bucura o raza calda de soare, ce coloreaza peisajul aparent uscat și rece.

pe varful gainii - muntii bistritei

Nu mai urmam culmea matematic, coboram de-a dreptul prin zona defrișata, pentru a ieși intr-un drum aflat mai jos. Pe panta vedem un fel de ziduri de piatra, despre care nu știm nimic, dar care arata ca niște adaposturi pentru soldați.

ziduri de piatra pe munte

Ne gandim deja sa gasim un loc pentru la noapte - și vedem mai multe construcții in apropiere. Dar parca am vrea sa ne ramana mai puțin de mers pentru a doua zi – ca sa avem timp sa ajungem la Piatra Neamț - și apoi la București. Pe urmatorul varf, acela cu iarba multa și zapada puțina, vedem mai multe construcții – probabil grajduri – dar inca nu știm daca mai reușim sa ajungem pana acolo. Era aproape ora 17.

inserare peste stana

O scurta porțiune printre brazi ne scoate dincolo de un alt varfuleț - așa ca putem acum sa vedem mai bine și varful de care ziceam. Pana la el sunt și doua casuțe, aproape de culme – așa ca mergem sa vedem ce-i cu ele.

brad

Nu știu cum am facut, dar cred ca nici n-am incercat sa mai intram in acele casuțe. Am ajuns langa gardul lor și ne-am dat seama ca pana la varful cel golaș, acela cu multe grajduri - și priveliști mai frumoase, nu mai era așa mult. Sigur, dupa o astfel de zi lunga și obositoare, orice urcuș devine epuizant, dar am insistat sa urcam mai departe. Macar in ultima noapte sa avem și noi priveliști frumoase – macar la rasarit, caci apusul deja il pierdeam...

gardul stanei

20 de minute a durat urcușul, prin padure. Se intunecase sub crengi, dar ieșirea in poiana mult așteptata ne-a mai luminat un pic seara. Ba a și colorat-o frumos, pentru ca cerul devenea roz – iar luna plina aparea la fix...

cer roz si luna plina

Nu ne-am gandit ca vom fi nevoiți sa sarim garduri, dar zona e plina de ele! E o zona de fanețe, suntem deasupra localitaților de pe valea Bistriței – așa ca oamenii și-au amenajat parcelele in acest fel. Probabil gardurile sunt și pentru a ține animalele inauntru, cert e ca suntem nevoiți sa sarim... de mai multe ori. Greu de facut asta cu rachetele in picioare și rucsacul mare in spate.

luna plina pe cer roz - bistritei

Primele casuțe pe langa care am trecut erau fie incuiate, fie prea darapanate. Așa ca am continuat sa sarim. Aveam și pretenții de acum – nu voiam doar un adapost, il voiam pe cel mai bun! Prin asta ințelegand desigur... pe cel cu cea mai frumoasa priveliște! Doar sa-l gasim deschis.

casute pe munte

Gasisem un mic bordei, dar nu ne-a mulțumit. Așa ca ce putem face noi pe semi intuneric? Putem sa mai sarim un gard și sa mai urcam un varfuleț. Oh da, zona asta frumoasa parca ne-a dat puțina energie de final, așa ca am urcat pana pe varful cel mai inalt – cu gand ca, daca nu gasim altceva, punem cortul. Dar, dincolo de varf, vedem alte grajduri – așa ca mer... sarim 2 garduri și ajungem la ele.

Inca nu știm unde vom dormi. Am gasit un mic adapost langa una din case, bun ca sa gatim momentan, așa ca intram – dupa ce ne descalțam de rachete la ușa. De dormit ne hotaram dupa, ca oricum din zona asta nu mai plecam.

At a shelter atop Vf. Secului in mt. Bistritei.

(foto facuta de Otto)

Am fost eficienți in ceea ce privește mancarea. Era ultima seara și mancarea ne-a ajuns la fix. Pentru a doua zi nu vom mai avea nimic, dar estimam in jur de doar 2 ore de coborat pana in sat. Ne descurcam noi doar cu un baton de cereale, daca-l mai gasim prin rucsac și pe ala. Nu-i ușor sa faci astfel de estimari in privința mancarii – sa nu cari prea mult dupa tine, dar nici sa nu mori de foame –mai ales la astfel de ture, grele și lungi. Asta se imbunatațește cu timpul, cand inveți cat mananci de fapt, cat iți trebuie... E clar ca nimeni n-a murit de foame pe munte, deși mi s-a intamplat și sa nu mai am ce manca, sau sa trag de o felie de paine la maxim. Dar cand vezi ca fix in ultima seara termini tot ce ai, e minunat! A doua zi vei avea un rucsac super ușor!

DSC_8156

Dupa ce mancam, nu ne grabim cu dormitul. Imi iau trepiedul și urc inapoi pe varf – pentru ca e prima noapte senina de care avem parte! Sau parca și prima fusese așa? Nu mai știu, a trecut mult de-atunci. De pe varf se vad lumini din localitațile de pe valea Bistriței – arata ca luminițele dintr-un braduț impodobit de Craciun. Sau unul pregatit de revelionul ce se apropia. Iar deasupra se vede clar Carul Mare.

carul mare peste valea bistritei

Am incercat sa fac mai multe poze, cu aparatul pe trepied și telecomanda in mana. Atmosfera era placuta, nu era vant, nu era prea frig. A fost frumos – momente de liniște, de mulțumire pentru tura ce se termina... pentru noaptea frumoasa și locul unde eram.

Ma intorc apoi spre locul unde urma sa dormim – Otto ramasese acolo, ca avea bocancii uzi și ii era cam rece la picioare. Hai sa vedem unde vom dormi, in care din casuțele de sub constelația Orion?

cer instelat si casute pe munte

Am gasit locul ideal de dormit! Dar mai frumos de atat nu se putea! Mi-am amintit de copilarie, de prima data cand am dormit... in fan! Otto a preferat sa puna cortul, sa evite sa-i intre insecte in gura peste noapte, eu insa am pus sacul și izoprenul in suprasac, ba și un plastic pe jos și... am dormit pe salteaua de fan!: D Nu e chiar așa comoda cum ar parea – sau depinde cum așezi fanul sub tine, dar per total a fost super! Mai ales ca printre lemne, lumina lunii imi ajungea pe fața...

am dormit pe fan uscat

Gata pe ziua de azi, a venit momentul sa scot bocancii și sa intru la caldura! Bocancii au pe ei un strat de zapada inghețata, care nu-mi place, ca mi se pare ca zgarie pielea – dar ma bucur ca am rezistat cu ei destul de bine. Oricum, momentul in care schimbi șosetele umede cu unele uscate, groase și calduroase, e tare placut.

bocanci Zamberlan Vioz GT

Și astfel, dupa o zi incredibil de lunga și plina de peisaje diverse, ne intindem pe fan uscat și visam... la munți, la urși, la o baie calda, la dulciuri, la luminițe de Craciun, la cineva...

Unul din lucrurile utile și placute ale excursiilor pe munte – sau ale momentelor de acest gen, cand ești eliberat de “stresul” orientarii și al deplasarii, e acela ca ești liber sa simți și sa gandești! Cu adevaratul suflet pe care il ai. Nu cu acela acoperit mereu de prea multe griji și ganduri pe care in viața de zi cu zi poate le ai - și care te fac sa uiți de vise, de suflet, de tine. Da, mersul pe munte te poate pune foarte sincer și puternic fața in fața cu tine insuți, te poate face sa vezi lucruri uitate din interiorul tau și de ce nu... te poate face sa vrei sa-ți dai doua palme pentru restul timpului, in care nu ești cu adevarat TU. De aceea nu recomand oricui sa mearga pe munte, mai ales singur. Pentru ca șocul a ceea ce poți descoperi poate fi prea mare și e posibil sa nu-i poți face fața. Și de ce ai vrea sa te supui acestui risc, de a te apropia mai mult de interiorul tau? Pe munte e frig, sunt urși, sunt pericole...

Ziua 5. Coborarea spre sate.

Ultima zi. Ultima șansa de niște peisaje colorate la rasarit. Așa ca ne trezim devreme. Scuip lacustele și urechelnițele din gura și ies afara, spre același varf cu priveliști. Se anunța spectacol gratuit, trebuie profitat!

case la rasarit

Din zona varfului...

rasarit de iarna

Acum ca se mai lumineaza culmile, vedem ca zona e plina de astfel de casuțe, de fanețe inconjurate cu garduri. Chiar și pe versanții de dincolo de vale! Iar la departare ne iese frumos in evidența un varf pe care-l recunoaștem rapid...

cer rosu peste ceahlau

Da, v-ați dat seama, deși poate nu ați vazut niciodata varful Toaca dinspre nord. Eu nu-l vazusem. Munții Bistriței ofera priveliști frumoase spre Ceahlau – iar aceasta e chiar... colorata! Am montat obiectivul cu zoom pentru aceasta imagine – iar culorile sunt așa cum au ieșit din aparat, nu am modificat nimic acasa.

varful toaca si cer rosul la rasarit

Cerul arata fantastic și in partea opusa, și-mi pare rau ca n-am gasit o casuța sau ceva sa pun in prim planul imaginii. Dar chiar și așa, doar pentru cer, merita sa privești astfel de peisaje!

rasarit in muntii bistritei - cer roz

In departare,  mai spre nord, pe ce varfuri cad primele raze? Pai unele ajung pe Rarau...

raraul la rasarit

Iar altele ajung pe varful Grințieș - acela cu o comoara marcata de X – care din partea asta nu se mai vede ca atare.

rasarit colorat in muntii bistritei

Cred ca m-a luat prin surprindere acest rasarit. Nu ma așteptam sa fie atat de colorat – incredibil de colorat! Iar faptul ca am ajuns aici pe intuneric nu mi-a permis sa pun ochii pe vreun loc mai interesant, de unde sa surprind mai bine rasaritul. Ba mi se pare ca nici setarile nu le mai faceam cum trebuie și parca și filtrele ma incurcau. Nu-i nimic. Unele momente se imprima mai bine in suflet decat pe cardul foto.

rasarit spectaculos, iarna pe munte

Privind in direcția din care venisem, vedem doar ultimul varf de la care am coborat – varful Gainii (1348m), in stanga imaginii. E varful sub care erau tranșeele acelea de piatra și de la care s-ar fi continuat creasta spre Broșteni. Dincolo de el ar trebui sa fie un alt varf,  mai inalt – acela de la care am coborat abrupt prin padure (vf Cerbului probabil). Iar dincolo de acel varf, mai spre stanga, ar trebui sa fie Budacu. Peste 9 culmi și 9 vai, ai putea spune.

in muntii bistritei

Mulțimea de culmi ce coboara din acești munți spre valea Bistriței face sa para ca raul iși gasește cu greu drum spre vale. Dar se descurca el cumva. Iar momentan, valea pare mai plina de lumina decat de apa.

culori magice pe munte - valea bistritei

Ce spectacol trebuie sa fie aici cand vaile sunt inundate de nori și soarele rasare deasupra lor... Cam așa ceva, dar mai bine!

valea bistritei plina de culoare

Dar destul cu rasaritul cel magic. Norocul nostru ca trece singur, de buna voie – iși retrage singur culorile și luminile din jur, așa ca ne putem intoarce sa strangem rucsacul și putem porni mai departe. Sa ajungem la un sat inainte sa ni se faca prea foame. Așa ca incepem coborarea de pe varful Secului spre Borca, lasand zona cu multe casuțe in urma.

fanete iarna

Coborarea aceasta e diferita, pentru ca știm ca e ultima – ne va duce curand la șosea. Dar, așa cum anticipam, e plina și ea de frumos. Speram sa gasim o zona de belvedere, sa vedem mai bine satele - și asta chiar s-a intamplat! Dupa ce am urmat poteca pe muchia impadurita, am ajuns la o poiana mare. E uimitor cat de larga e valea Bistriței aici... parca de sus nici nu avea loc sa treaca printre culmi!

valea bistritei - borca

Din poiana nu știu cum am facut, dar am cam pierdut poteca – sau am vrut sa scurtam, sa ieșim direct in centru in Borca – așa ca ne-am trezit in varful unei pante foarte abrupte, impadurite. Perfect! Nu conteaza ca inca e zapada pe jos, ne descurcam noi - și sa lasam sa fie aceasta coborare, ultima aventura a excursiei noastre!

coborare abrupta in padure

coborare abrupta padure

Panta e lunga, diferența de nivel e mare – dar ajungem la marginea satului rapid. Evident, trebuie sa sarim un gard – dar un nene din curte ne spune pe unde e mai ușor sa trecem pentru a intra pe ulița. Ajuns langa el ii mulțumim, și ii spunem ca este primul om pe care-l vedem dupa 5 zile de stat prin munți.

ajungem in sat

Drumul e inghețat, oamenii sunt puțini și prinși probabil cu ultimele pregatiri inainte de sfarșitul anului. Era 28 decembrie. Pentru noi, anul se putea la fel de bine incheia și astazi. Nu conta. Il incheiam mulțumiți, dupa o excursie memorabila prin aceste parți de țara salbatice și necunoscute noua.

drum in Borca

Traversam podul auto peste Bistrița – frumos rau semi-inghețat și mare - și ajungem in centru. In spate se vede varful de la care am facut ultima coborare. Abruptuț, nu? Mai ales ca am coborat de-a dreptul, nu pe vreo muchie mai lina a lui.

raul bistrita iarna

La șosea ce-avem de facut? Aruncam gunoiul strans de 5 zile intr-un coș, primul lucru. Știu, pare incredibil ca timp de 5 zile, tot gunoiul pe care l-am produs, l-am carat cu noi in rucsac, dar am facut acest efort supraomenesc, ca eram in perioada Craciunului și am zis sa fim și noi mai buni cumva. Intram apoi intr-un magazin și luam ceva de ronțait, dupa care ne punem pe facut cu mana la ocazii. Parca n-am stat mult. Ajunși la coada lacului am luat o alta ocazie pana la Targu Neamț, de unde am plecat cu Ionuț spre București.

Și daca tot am menționat pe parcurs harta noastra cea de toate zilele, iata care era. Am pornit din Grințieș - prima zi fiind cu verde. Și am tot mers... ai zice spre nord, dar de fapt a fost mai intai spre vest, abia apoi spre nord.

traseu pe harta Bistritei

Și astfel aventura moldoveneasca s-a incheiat, chiar inainte sa se incheie 2012. Reamintesc ca din aceasta aventura a facut parte și excursia din Ceahlau, facuta inainte de Craciun – o excursie cu peisaje și fotografii incredibile, despre care puteți citi in jurnalul corespunzator (Rasaritul mult dorit).

Munții Bistriței... mi-e greu sa-i compar cu alții. Ma gandeam la salbaticia prin care am mers, ca s-a simțit parca un pic ca prin Vrancea – cu diferența ca parca aici nu eram chiar așa departe de localitați. Au alta configurație acești munți, sunt mai mult lungi decat lați, daca pot spune așa. Culmile sunt insa bine “gandite”, așezate cu cap, astfel incat sa le poți ințelege mai bine, sa le poți urma mai fidel. Foarte multe culmi secundare, desprinse din aceea principala. Și noi n-am vazut oricum decat o parte din acești munți. Sunt curios cum i-aș simți vara... cum ar fi inaintarea pe aceste culmi.

Oricum, sentimentul ca ești departe de oameni, in mijlocul naturii, a existat din plin! Și asta ne doream, printre altele. E un sentiment care te invața multe – despre tine, despre viața... Te golește și te umple intr-un mod cum puține lucruri o pot face.

Dar asta nu se intampla așa, batand din degete. Efortul e considerabil, iar daca vremea e potrivnica (și iarna e greu sa nu fie), conteaza mult și echipamentul pe care te bazezi, dar și resursele interioare. Pentru ca dupa o zi prin vant puternic, frig și umezeala, o zi fara soare dar cu haine sau șosete ude, nu ajungi seara la o cabana calduroasa, unde poți ușor sa comanzi 3 ceaiuri calde. Și e foarte posibil sa nu gasești in stana parasita pe cineva care sa te stranga in brațe și sa te pupe pe frunte. Nu. Aici nu te așteapta nimeni și nimic de genul asta. Ce urmeaza cand seara vine nu e confortul cu care ești obișnuit acasa, sau dupa excursii de o zi, efortul nu se termina doar pentru ca te-ai oprit din mers. Iar a doua zi trebuie sa o iei de la capat, chiar daca bocancii iți sunt uzi. Pentru ca vrei! Pentru ca e incredibil! Dar trebuie sa și poți.

Și asta se intampla in timp, atunci cand iți dai seama ca muntele te cheama și-n acest fel - și ai parcurs deja primii pași necesari pentru astfel de excursii. Pas cu pas, fara a sari etape. Poate doar niște garduri, uneori.

Și-atunci cand iarna vine, cand frigul și zapada pun stapanire pe paduri și pe poieni, iți iei rachetele in spate și pornești in zbor spre salbaticie. Spre o lume diferita, spre un alt TU – pe care, ingropandu-l in zapada pana la genunchi sau pana la brau uneori, il dezgropi de fapt de sub stratul de raceala pe care viața ta l-a așezat peste el. Fara aceasta dezgropare, soarele  nu va ajunge niciodata unde trebuie, pentru a crea acea bucurie și mulțumire ce ar trebui sa existe permanent in noi.

...

Ioan Stoenica, sept 2013. (vezi si www.ioanstoenica.wordpress.com)

PS: daca citiți, m-aș bucura sa știu și eu - imi este foarte util sa știu ca lumea citește și in plus, un comentariu poate fi o modalitate buna pentru a va cunoaște macar puțin și eu pe voi - nu doar voi pe mine:)

Autor: Ioan Stoenica
Inscris de: Ioan Stoenica
Vizualizari: 18636, Ultima actualizare: Duminica, 27 Oct 2013



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BISTRITEI  


O poza: [N-am gasit]

Un articol: [N-am gasit]

Un traseu:
Comuna Bilbor-Valea Bistricioara-Valea Racilei-Saua Racila-I.F. Dragoiasa

 

Comentariu
Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Duminica, 27 Oct 2013, 23:22

Ca tot se apropie iarna și cu dansa și zapada:)

Fara foto SINAN APTULA, Miercuri, 30 Oct 2013, 0:19

frumos jurnal scris pe indelete, fara graba, asa cum trebuie sa fie si un calator pe munte...

Fara foto Dan Oancea, Miercuri, 6 Nov 2013, 1:12

Absolut remarcabil. Ce aventura.... Felicitari!

Ioan Stoenica Ioan Stoenica, Luni, 11 Nov 2013, 10:41

Multumesc tuturor pentru vizita si comentarii!:)

Fara foto Vladimir Chirila, Marti, 26 Nov 2013, 21:16

Jurnalul tau, citit dupa o zi nu tocmai colorata (ca ultima dimineata a expeditiei voastre), mi-a adus soarele in casa la ora 21. Am strabatut traseul vostru de mai multe ori, mai ales...vara, iar faptul ca voi ati avut curajul sa-l abordati iarna, ma face sa strig cu toata energia mea de muntean: FELICITARI!!! ASA DA!!! In final, un mic amanunt: crucea de pe Budacu am pus-o, acum ceva ani, eu, impreuna cu doi buni prieteni. Inca o data, felicitari! Astia sunt romanii adevarati!

Otto Hauck Otto Hauck, Vineri, 29 Nov 2013, 23:20

Ma bucur sa vad jurnalul despre excursia noastra de iarna si pe Alpinet. Trebuie sa facem o aventura de iarna si anul asta.:-)

Fara foto MARIAN TIRLA, Duminica, 1 Dec 2013, 17:19

Superba tura. Anul acesta unde mergeti?

Fara foto Dan Loghin, Vineri, 10 Ian 2014, 8:41

Se pare ca, incet-incet, va formati ca si "scriitor de/despre munte". Specia asta de oameni e cam pe cale de disparitie. E bine!
Un pic mai didactic poate ca este bine sa fiti, un pic mai multa informatie ar fi utila, nu de alta dar sper ca nu veti scrie numai pentru "connoisseurs". Si un pic de tot mai multa sare si piper.
Si aveti, atunci cind e cazul, verbul destul de sprintzar, va ajutati bine cu imagini (si ele bine alese) si, mai ales, aveti ceva curaj sa povestiti prin cite treceti! In plus, scrieti corect, iar asta este, in zilele noastre, de admirat.
Muntii Bistritei sunt munti care merita! Pe mine unul m-ati convins.
Felicitari!

Ioan Stoenica Ioan Stoenica, Sambata, 11 Ian 2014, 17:27

@Vladimir - m-a bucurat comentariul tau, e super daca am reusit sa aduc un pic de soare colorat in casa ta:D Iar aprecierile sunt cu atat mai binevenite cu cat aflu ca si tu ai fost de atatea ori in acele zone - ce pentru mine erau complet straine in aceasta excursie.

@Marian - anul asta, din lipsa de zapada, am facut ceva mai ușor și mai aproape de casa - o traversare din Bucegi in Leaota - 4 zile și un pic. Voi pune un album la mine pe Picasa.

@Dan Loghin - multumesc pentru mesaj! Multe din jurnalele mele sunt scrise in asa fel incat sa fie utile si incepatorilor, sa le transmita si lor o pofta de a descoperi muntele (intr-un mod responsabil).

Dar unele jurnale sunt mai intime și altele sunt principalele aspecte care le alcatuiesc - asa ca nu pun in ele asa mult accent pe informatii tehnice sau sfaturi practice. Sunt... povestea trairilor mele - din care oricum cred ca sunt lucruri de invatat.

Am alte jurnale care mie mi se par mult mai serioase decat acesta, dar fiecare cititor le percepe in felul sau.

Și mie imi pare rau ca scrisul corect a devenit o calitate, cand de fapt trebuia sa fie ceva normal:) Dar ma bucur ca sunt oameni care sesiseaza și acest aspect:D

Pe blog am mult mai multe jurnale, aici intru rar - dar poate voi mai adauga si aici din cand in cand cate unul, ca vad ca sunt oameni care se bucura de ele.

Multumesc tuturor!:)

Fara foto Bogdan Zaharia, Marti, 28 Ian 2014, 17:11

Eu am citit mai tarziu, intr-o dimineata geroasa de Ianuarie aici in Toronto, ca sa imi mai potolesc putin dorul de acasa. Se pare ca ce ai scris tu Ioane a avut efectul contrar, acum mi-e mai tare dor de Tara si de frumusetile ei. Independent de domnul Loghin, am constatat si eu ca e scris foarte corect si am apreciat. Foarte frumoase si pozele si multumim pentru sinceritate. Sa fii sanatos sa mai faci ture din astea si sa ni le povestesti si noua.

Fara foto Cristian Tsakiris, Duminica, 20 Iul 2014, 22:14

Am citit jurnalul tau aflandu-ma intr-o adevarata calatorie virtuala, datorita trairilor și experienței transmise. Titlul interesat formulat ca aventura moldoveneasca mi-a atras atenția cu mult mai devreme, dar am amanat sa dau link pe acesta pana cand eram sa il pierd din lista articolelor indicate saptamanal de alpinet.org. Mi s-a parut de excepție și am mai amanat inca doua luni pana sa prind momentul mai liber din aceste zile ca sa il parcurg așa cum se cuvine. Mi se pare o reușita, la nivel de perfecțiune, prin realizarea metodica a traseului și a integrarii tuturor aspectelor care apar intr-o deplasare montana, de iarna, inclusiv din punct de vedere a schimbarii oportune a traseului pe la jumatatea duratei programate a excursiei.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii