Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Cum am cucerit Moldoveanu

Bookmark and Share

Cum am cucerit Moldoveanu

Bucureşti, 28 octombrie 2000. Trecusem Transfăgărăşeanul cu câteva zile înainte. Sus pe creste soarele topise şi uscase zăpada din septembrie. Nici unul din noi nu mai fusese pe Moldoveanu şi atunci, sâmbătă, ne-am hotărât: vom urca anul ăsta! Adică mâine, fiindcă miracolul vremii frumoase nu mai poate ţine mult. Bucureşti-Moldoveanu-Bucureşti într-o singură zi? La sfârşitul lui octombrie? Ei bine, da!

Suntem patru în echipă: Cătalina, Roxana, Niki şi cu mine. Roxana nu mai fusese niciodată la munte, dar dansează multe ore în şir după ce noi cădem laţi la mese. Din prima chiar pe Moldoveanu, e o norocoasă. Planul e bun, un traseu ce-l pitrocesc în cap de câteva luni: prin sud, cu Dacia până la capătul unui drum forestier, apoi pe jos 1100 de metri diferenţă de nivel şi nici 6 km pe orizontală, vreme frumoasă fără zăpadă. Va fi floare la ureche.

Duminică dimineaţa înainte de 7 plecăm. Peste câteva ore maşina glisează în toate direcţiile, pe noroi, la deal. Cu rugăminţi şi speranţă, încet-încet, urcă şi trece. Mai mergem ce mergem, iarbă, în faţă o poiană, o stână părăsită şi drumul se termină. Scot GPS-ul, măsor, 1445m.
- Ok, am ajuns!
E mult mai târziu decât planificasem, e deja ora 12. Dar e soare, e super.
- Încercăm sau o punem de-un picnic?
- Încercăm!
- Or fi urşi pe aici?
Cine ştie... Noi, băieţii, ne punem rucsacii în spate. Niki bombăne la cele patru lanterne:
- Una ne ajunge, tre să fim uşori!
Dar eu sunt ferm pe poziţii iar el, bombănind în continuare, bagă două lanterne în rucsacul său.

Înaintăm prin poiană, inspectăm "stâna" pe care e un triunghi roşu, ne uităm în stânga, în dreapta dar marcajul nu continuă nicăieri. În faţa noastră două văi. No problemo, scot harta, busola şi orientez:
- Pe valea din stânga!
- Căscăduţă! Căscăduţă! Uite, hai, hai s-o luăm pe valea din dreapta!
Cătălina e puştoaică şi e înnebunită după cascade. Mă uit din nou la hartă. Valea Rea se cheamă valea noastră "bună" şi întradevăr pe hartă e o cascadă. Dar busola indică stânga şi hotărâm s-o luăm prin stânga. Cascada e probabil un pic mai încolo, ascunsă de stânci.
Începem să urcăm, cam abrupt faţă de impresia mea de pe hartă, dar hei, e greu de evaluat şi nici timp de impresii nu e fiindcă suntem în întârziere. Pe firişorul de apă din stînga nici urmă să se profileze vreo cascadă. Cătălina e uşor dezamăgită dar muntele e superb şi-i trece. Marcajul tot n-a apărut şi nici poteca nu-i prea clară. Urcăm la simţ pe mâna stângă a văii. Care vale e mult mai îngustă decât pe hartă. "Să nu ne încurcăm în amănunte" şi continuăm să urcăm. Pauză de masa şi odihnă, am ajuns la 1835m. Sunt floricele şi e superb, dar timpul trece nemilos, mult mai repede decât calculasem. La 14: 30 plecăm.

În stânga noastră apare ceea ce ar trebui să fie Moldoveanu. E bine!
Urcăm entuziaşti dar eu sunt din ce în ce mai mirat: unde e lacul? Şi de ce nu se vede refugiul Portiţa Viştei? În sfârşit, refugiile mai ard, marcajele mai dispar, şi-mi ţin îndoielile pentru mine.
Ajungem în creastă în şea. Stîlpul e vandalizat şi nu mai are săgeţi. Harta, deşi foarte detaliată, nu pare a reflecta de loc terenul, ce ciudat! Măsor cu GPS-ul, oarecum degeaba fiindcă nu ştiu nici coordonatele nici altitudinea: un pic mai jos decât mă aşteptam, dar nimic strigător la cer. Toţi suntem bine, e soare, Roxana a mers excelent, suntem fericiţi, facem poze, Cătălina arată triumfătoare spre vârf: acoperişul României e la doi paşi.
- E târziu, zice Niki.
Are dreptate şi pornim trap-galop. Ajungem parcă prea repede. Nu e nici un semn, nici un marcaj, nimic! Încercăm să ne bucurăm, dar nu ne vine de la sine. Ceva nu e ok. Îndoiala începe să mi se strecoare în suflet şi pornesc GPS-ul să tranşăm problema. Fetele încep să strige mirate, dar nu le mai aud fiindcă mă uit stupefiat la ecran cum încet-încet se stabilizează la o cifra incredibilă: 2420. "De ce nu e 2544, e defect?" Realizez ca într-un vis ce spun fetele: "Hei, vârful din spate e mai înalt!" Ridic ochii din aparat, nu e defect, au dreptate. Atunci unde suntem?

Recapitulez totul de când am pornit, mă uit pe hartă cu atenţie şi reflectez. Bănuiala devine certitudine:
- Am greşit valea, cea bună era în dreapta. Noi am luat-o în stânga pe o vale nemarcată. În creastă am ajuns în Curmătura Moldoveanului, în stânga vârfului. Am făcut tot stânga, depărtându-ne, şi am ajuns pe un vârf fără nume de 2419 metri.
Moldoveanu se vede în zare, dincolo de un alt vârf. Dezamăgirea e mare. Nu mai e mult şi se înserează. Mă simt vinovat faţă de toţi deşi nu înţeleg ce am greşit. Îmi amintesc de o iarnă cu mulţi ani înainte, pe o ninsoare disperată de nu se vedea la zece metri, singur prin zăpadă nedeschisă, când am mers după busolă kilometri în şir, ajungând cu bine. Am îmbătrânit oare?
- Vezi... am simţit eu că trebuia pe la căscăduţă!
Fără să vrea Cătălina pune sare pe rană. Nu mă mai simt sigur pe mine. Înjur busola, mică şi de împrumut, şi jur în gând să-mi cumpăr una ca lumea. Deşi acum arată corect, altă explicaţie nu este. Sau? am descoperit la capătul drumului forestier un minereu de fier.
- Poate ne îmbogăţim!
Moralul ne revine treptat în timp ce coborâm înapoi spre şea. Cu sau fără Moldoveanu cucerit, Fagăraşul este superb. Iar noi trebuie să mai şi coborâm.

Ajungem în şea şi ne oprim uitându-ne unii la alţii. Tentaţia e mare. Dar şi pericolul. Vorba ceea, noaptea nu-i ca ziua. Roxana priveşte cu jind în direcţia adevăratului Moldoveanu dar e obosită şi încă nu ştie ce înseamnă să cobori pe întuneric. Cu Cătălina am mai fost şi a fost atât de frumos. Are încredere să coboarâm noaptea împreună. În ochii ei luceşte dorinţa şi bâzâie continuu:
- Hai pe vârf, haai, haaai!
Niki vrea dar e total contra, are emoţii pentru Roxana şi pentru mama ei care în curând va începe să sune disperată, noi neavând semnal. Eu îmi doresc mai mult decât orice. Mă uit la Niki. Se oferă să rămână cu Roxana în şea pentru ca noi să putem urca pe vârf. Emoţionantă propunerea lui... dar am plecat împreună, mergem împreună, chiar dacă asta înseamnă să nu ajungem pe vârf. Stă... stă... şi se hotărăşte:
- Parca-i ştiut, cu lanternele... Hai!

Fără un dram de curaj şi nebunie nu faci lucruri deosebite în viaţă! Pornim cu un entuziasm imens, mergând cât de repede putem, fără a ne mai gândi la coborâre. Pe ultima bucată fetele urcă în patru labe, merg repede ca maimuţicile şi ne şi depăşesc, spre mirarea şi distracţia noastră. După mulţi ani visul se materializează: suntem pe vârf! L-am cucerit!

E rece şi vânt puternic, dar o vreme superbă. Suntem în extaz. Totul e roşiatic de la soarele ce începe să apună. Senzaţia e greu de descris, sufletul ne e plin şi stăm mult, fericiţi, admirând peisajul, apusul, lăsându-ne pătrunşi de fiorii muntelui, făcând poze.

Gata, trebuie să coborâm, e 18: 30. Facem planul de bătaie, începe lupta. Decât să coborâm noaptea pe un traseu necunoscut cu un marcaj asupra căruia avem dubii, mai bine coborâm fără marcaj pe unde am urcat. Tăiem diagonal curbele de nivel spre valea noastră. Capre negre dincolo de lac, prea departe pentru o poză, dar ne încântă privirile. Mergem cât putem de repede pentru a profita de lumină. Primele probleme, Roxana îşi forţează o gleznă. Se face întuneric dea binelea. Haltă scurtă de odihnă, scoatem lanternele şi dăm să pornim dar surpriză: fără potecă e greu de ghicit drumul iar iarba e umedă şi alunecoasă. În dreapta e hău. Problema e foarte serioasă. Să înnoptăm acolo nu e cazul. Să coborâm pieziş pe iarba înclinată puternic spre dreapta e prea riscant. Să coborâm pe creasta din stânga e sinucidere. A mai rămas o singură alternativă. Să coborâm prin valea de torent din dreapta.

Şi coşmarul începe. Noptea e neagră, nu tu lună, nimic, lanternele sunt singura sursă de lumină. E şi din cauza văii, îngustă şi înaltă. Parcă coborâm spre fundul pământului. Înaintăm extrem de încet. Roxana nu e obişnuită cu terenul colţuros şi accidentat. "Una e ringul de dans, alta sunt stâncile" realizez şi eu într-un târziu. Cătălina îi arată cum se poate ţine lanterna în gură pentru a avea ambele mîini libere dar succesul e relativ. Ar fi fost bună o frontală... Niki ne protejează mergând înainte pentru a găsi cea mai bună cale, eu îl urmez la 10-15 metri cu fetele, luminându-i Roxanei drumul. Ajungem la primul pasaj dificil, vreo cinci metri verticali printre două stânci. Stăm mult. Bucăţica de cordelină pe care-o avem la noi se dovedeşte salvatoare. Legăm fetele şi au astfel încredere să coboare. Continuăm. Roxana e frântă, de abia merge, dar curajul ei e impresionant. O fiolă de glucoză o pune pe picioare, mare lucru glucoza asta. Cătălina se simte bine şi-mi surâde protestând că am legat-o cu cordelina. Iscodind permanent în jur, Niki se depărtează prea mult şi pornesc în căutarea lui. Ne găsim dar alt drum nu e, iar prima lanternă se stinge...

Schimbăm rolurile, pornesc eu în cercetare iar Niki rămâne cu fetele. Suntem din ce în ce mai obosiţi. Pentru a risca cât mai puţin cobor până la limita la care ne auzim, urc înapoi şi le arăt drumul apoi fuga în jos să mai câştigăm câţiva metri. Mă rog din tot sufletul meu să nu ne încuiem pe vale fiindcă ar însemna să înnoptăm acolo. O lanternă cade şi se sparge, dar continuă să lumineze.

La urcare înregistrasem drumul pe GPS iar acum ne oferă un pic de încredere, arătându-ne cum coborâm paralel cu urcarea la vreo sută de metri în dreapta. Cel puţin suntem siguri că vom nimeri maşina.
- Am ajuns?
- Da Roxănica, mai avem foaarte puţin!
O amăgesc de câteva zeci de ori, în timp ce mă uit cu tristeţe la GPS: 1660, 1640, 1620 metri... Coborâm într-un ritm de melc. Nu mai avem nici 200 de metri pe verticală dar în ritmul de până acum ne vor mai trebui câteva ore, iar bateriile se termină. Roxana zice ceva de walkman-ul ei. E dependentă de muzică şi l-a luat cu ea. Am bodogănit-o la urcare, dar acum acumulatorii ne-ar putea fi utili. Un mic calcul trist, ne vor da maxim jumătate de oră de lumină. Tot e mai bine decât nimic fiindcă a doua lanternă se stinge şi ea.

N-ar fi mai înţelept să ne oprim? Spre uşurarea noastră, fetele sunt încă curajoase şi dispuse să continue. Ne zâmbim încurajator unul altuia şi coborâm economisind lumina devenită acum resursa critică. Luminăm două secunde, apoi mergem cei câţiva metri pe întuneric, ţinându-ne de mână. Din fericire e mai puţin accidentat şi înaintăm mai repede. Lanternele au chiorât de tot dar valea pare să se lărgească. Drumul e mai orizontal iar în faţă parcă a sclipit ceva. În aer pluteşte speranţa dar n-avem curaj s-o spunem cu voce tare. Mai mergem câţiva paşi şi e clar.
Semn al uşurării şi destinderii, punct de stabilitate în incertitudinea coborârii, în faţa noastră, în noaptea neagră, sclipeşte magic numărul maşinii. Am ajuns!
Ne îmbrăţişăm. Este trecut de unu, ne-a luat 7 ore să coborâm, suntem rupţi, dar nimic nu mai contează. Am ajuns cu bine, suntem întregi, suntem fericiţi. N-a fost chiar floare la ureche, dar am reuşit!

Dimineaţă, după 24 de ore, suntem înapoi în Bucureşti. La servici înapoiez busola. În timp ce povestesc aventura pornesc GPS-ul aflat pe masă lângă busolă şi înmărmuresc. Ce? Acul busolei deviază? Nevenindu-mi să cred, închid GPS-ul. Acul revine. Doamne! Înţeleg în sfârşit. De fiecare dată când am orientat în teren, am pus harta jos, busola pe ea şi GPS-ul pornit în dreapta. GPS-ul a deviat acul busolei! Ne-a jucat un renghi sinistru! Poate e timpul să reînvăţăm să ne orientăm după soare, stele şi muşchii de copac fiindcă cu tehnica asta modernă nu poţi şti niciodată. Sigur însă e timpul să ne reapropiem de natura de care civilizaţia încearcă să ne depărteze, an după an. Nici bine nu ne-am întors şi muntele ne şi recheamă la el. Abia aşteptăm să urcăm din nou!


Traseul:

Bucureşti, Piteşti (ieşirea spre Cîmpulung, apoi la ~15 km stânga de-a lungul Râului Doamnei: Negreni, Coşeşti, Domneşti, Sboghiţeşti şi Slatina). În Slatina (~60km de Piteşti) începe teoretic drumul forestier.
Slatina (în intersecţia de drumuri)Lat: 45.37028, Long: 24.80917, Alt:   671m
Barajul de pe Valea Rea (coronament)Lat: 45.46667, Long: 24.86083, Alt:   868m
Capătul drumului forestierLat: 45.58583, Long: 24.76889, Alt: 1445m
Vârful Moldoveanu (2544m)Lat: 45.59944, Long: 24.73639, Alt: 2549m

Câteva detalii tehnice privind coordonatele GPS:

Eroarea normală a aparatului pe care l-am folosit (un Magellan mai vechi) era de sub 100 m. Prin mediere (îi trebuiau câteva minute ca să se stabilizeze) eroarea rezultată era sub 20m. Confruntarea măsurătorilor cu harta şi cu coordonatele postate pe Alpinet confirmă acest lucru. GPS-urile din zilele noastre au erori de sub 10m, până în 3 metri şi sunt mult mai rapide. Atenţie, nu numai GPS-ul poate devia acul busolei: şi celularele şi probabil şi alte aparate electronice:(
Pentru uşurinţa prelucrărilor pe calculator şi uniformitate cu Alpinet, coordonatele de mai sus sunt în grade zecimale şi nu în grade-minute-secunde de arc cum se dau de obicei coordonatele geografice şi cum le-am înregistrat atunci în teren. Spre exemplu, Vârful Moldoveanu l-am înregistrat cu 45grade 35m 58s Nord, 24grade 44m 11s Est. Ce înseamnă în teren coordonatele? Pe teritoriul României o miime de grad latitudine înseamnă cam 111m iar o miime longitudine înseamnă cam 77m. Spre exemplu între 45.600N şi 45.601N sunt pe orizontală 111m. Între 24.702E şi 24.700E sunt pe orizontală 2*77=154m. Între capătul drumului forestier şi Vârful Moldoveanu sunt pe orizontală în linie dreaptă 2950m. Evident, poteca e mai lungă:).
Un site care calculează distanţele orizontale între puncte îl găsiţi aici.

Baftă tuturor!

Autor: Marius Ilioaea
Înscris de: Marius Ilioaea
Vizualizări: 12927, Ultima actualizare: Miercuri, 22 Oct 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii