Munţii Carpaţi - Din nou pe Creasta Arpăşelului - Alpinet.org

Dinu Mititeanu (Cluj-Napoca)

      Este cunoscută noţiunea de "albastru de Voroneţ". Într-o zi de vis, zi de octombrie cu cer de un albastru incredibil şi cu vizibilitate "până dincolo de zări" un amic a lansat expresia "albastru de octombrie". Au trecut mulţi ani de atunci şi din fericire am avut parte de multe zile de munte de neuitat, de octombrie şi nu numai, chiar dacă nu toate erau "albastre".
      La începutul de octombrie 2003, în 3 şi 5 aveam de aniversat două evenimente familiale fericite, aşa că urma să alegem doar locul unde să le sărbătorim.
      Mi se făcuse iarăşi dor de Arpăşel (vezi revista Munţii Carpaţi, numărul 21). Hotărârea acestei "locaţii" am luat-o şi având în vedere că Radu şi Arnold nu făcuseră Arpăşelul. O încercare de iarnă, în martie 2001, ne-a fost zădărnicită de vremea potrivnică: de pe Piciorul Caprei am cotit-o prin ceaţa densă pe lângă Revolver spre Vânătoarea şi apoi peste Văiuga înapoi la Bâlea. Doar eu cu Radu şi Ovidiu (eram zece, cinci erau turdeni ai lui Doru Iuga, de la Pajura) am continuat peste Iezerul Caprei până pe Paltinu şi de acolo am reuşit - tot prin ceaţă - să găsesc ştiuta coborâre de iarnă spre Şaua Bâlii.
      Aşa că joi 2 octombrie, la frontale, montam corturile la Bâlea. Doar noi, 5 persoane, 3 corturi. Vremea se anunţa incertă, dar eram în munte, respiram munte. Am stabilit deşteptarea la 5, 30, căci dacă doream să dormim pe săturate rămâneam în Cluj. Dimineaţa am strâns şi corturile, de teama câinilor, vulpilor (care au răscolit noaptea prin containerele "campingului") şi a posibilei curiozităţi a unor "patrupede cu două picioare". O dată cu zorile, plecăm spre ţinta noastră.
      Închinăm un gând băimăreanului Gabriel Cojocaru - Kitty, în memoria căruia e fixat lângă şosea şi parcare un snow-board de inox. Şi el fusese găsit în '97 doar vara, în 29 iulie!!! Uriaşa avalanşă din care scăpase ca prin minune Călin Tătaru a avut loc în 29 martie. Auzisem că acolo, în crăpătura acelui bolovan unde e fixată planşa comemorativă fusese găsit snow-boardul lui Kitty. Dar salvamontistul sibian Adi David mi-a spus că de fapt îl avea pe picioare.
      La Monumentul Alpiniştilor de la Lacul Capra, depun o floricică galbenă pentru Marius, Igor, Nelu şi Titi. Tristeţea ne e dublată de starea de degradare tot mai pronunţată a monumentului. Plăcile de marmură de pe soclu nu mai există, dar deja se desprind şi de pe obelisc. Îngheţul - dezgheţul vor progresa de acum rapid, dacă nu se va face ceva. Dacă CAR - ul nu ar avea atâtea cheltuieli cu Căminul Alpin, aş fi mai optimist.
      Pe Piciorul Capra, ne oprim şi ne descoperim la recent realizatul Monument al Speologilor. În marmură sunt săpate numele celor patru orădeni: Diana ARDELEAN, Adrian TONT, Balint HORWATH şi Vlad LAZĂR. Şi cât de adevărate sunt versurile adăugate (ale Magdei Isanos):
      "...când viaţa-i doar o picătură, între minutu-acesta care bate şi celălalt. Şi-mi pare ne-nţeles şi trist că nu privim la cer mai des,
      că nu culegem flori şi nu zâmbim, noi, care-aşa de repede murim"

(din "Murim... ca maine", 1937)

      Dumnezeu să-i aibă în pază. Şi bricheta şi chibriturile ascultau de vânt, nu de noi...
      De pe Creasta Vârtopelului vedem doi turişti venind dinspre Podragu. Erau francezi, cum ne va spune apoi Raluca (ea rămasese "observator" în poteca turistică). Scoatem o coardă pentru rapelul de pe Vf. Vârtopel, unde pitonul e "la datorie". Ocolim Vf. Fântana, prin stânga. Eu şi Marlene admirăm/ rememorăm Albota: Furca, La Vârteje, Sgăucurile, Vf. lui Gavrilă, Vf. lui Toader, neuitatul loc de cort din Căldăruşa Preluca... Radu şi Arnold urcă până la "sarmelele" de pe Vf. lui Adam, să-i pozam şi filmăm, căci vremea e acceptabilă: şi nori şi valuri de ceaţă, dar şi cer albastru şi soare şi vizibilitate până departe. Vântul s-a potolit.
      După altă "şedinţă foto" la "Obeliscul Arpăşelului", ajungem în câteva minute la baza Urechii Estice. Ritualul legării în coardă: eu cu Marlene, Arnold cu Radu. Ştiu că aici sunt trei pitoane, deşi Arnold nu vede decât unul. Le spun să-şi imagineze (eu ştiu) cum se urcă iarna pe placa dintre primul şi al 2-lea. Nici "ţiglele de pe acoperiş" de mai sus nu se urcă iarna fără emoţii. Acum însă aderenţa vibramului e perfectă. În vârful primei Urechi de Iepure, ca şi la a doua, găsesc inesteticul cablu de oţel. Dar... până când cineva le va înlocui cu gujoane, le-am înţeles rostul după ce am aflat în seara de sâmbătă de la salvamontiştii sibieni că un piton de rapel de pe una din urechi s-a smuls cu un neamţ! Brrr!! Noi, deşi încş nu ştiam asta, folosim la rapel două pitoane.
      La urcuşul pe Urechea a 2-a... nici un piton! Arnold încearcă în zadar să bată unul; toate fisurile fie au direcţie nefavorabilă, fie sunt "oarbe". Urc eu cu atenţie pe acele "ţigle", dar mai prin stânga cablului, de care desigur m-aş bucura iarna, dacă l-aş găsi în zăpadă.
      În loc de două rapeluri de 15-20 m, (între ele este o terasă şi pitoane) din prostie (am vrut să fie economie de timp) de pe a 2-a Ureche montăm un singur rapel, cu ambele corzi. La recuperare, coarda mea Beal s-a blocat/ înfăşurat după vreun bolovan pe terasă şi trăgând ''cu nădejde" s-o deblocăm, am reuşit s-o facem "bună de tăiat în două bucăţi"!! Şi uite aşa, soarta m-a hotărât să nu mai amân a-mi cumpăra una nouă, căci îi expirase cam de multişor "termenul de valabilitate".
      Strângem din nou corzile, ca să înaintăm mai rapid până la "rapelul cel lung". De fapt doar Arnold se grăbeşte, din motive de... Raluca; noi ceilalţi trei admirăm, inhalăm, aspirăm, pozăm, filmăm, ne îmbătăm de grandoare, de frumuseţe.
      Arnold coboară primul în "Marele V" - Portiţa Arpăşelului şi... la vale pe vâlcel! Îl înţelegem! Nu ştiu cum se face că eu, aici, de obicei am probleme. Data trecută, tot într-un octombrie, când eram doar cu Marlene, vântul dorea să facem rapel "la orizontală" şi a trebuit să leg bolovani de capătul corzilor. Şi pentru că au rămas tensionate, credeam atunci că n-au ajuns jos. De fapt ajunseseră, dar bolovanii şi ele o luaseră la vale... Acum, dorind să-mi aduc de jos un opt de rapel, acesta s-a blocat într-o fisură, aşa că până la urmă am făcut rapel tot pe carabiniere şi am făcut pauză la mijloc, pentru a deznoda coarda buclucaşă...
      Urcam spre Vf. Capra, oprindu-ne mereu pentru a privi înapoi. Nu atât spre de unde venim, ci spre tălăzuirea de creste şi vârfuri, spre magnetul carpatin Viştea - Moldoveanu, spre acel profil-simbol şi dincolo de el spre Urlea. Doar masivul Iezer - Păpuşa e în nori. În Vf. Capra şi Vânătoarea se întregeşte "rotundul". "Doamne ce frumusaţă" - spusese aici, în vara lui '98, unul din cei 5 studenţi basarabeni "ai mei". Iar altul îi spunea: "Oare nu visez? Şiupeşte-mă!".
      Doamne ce măreţie! Parcă privim de sus o machetă, aşa cum am privit cândva macheta Alpilor, în sediul celebrei Companii a Ghizilor din Chamonix. Vf. Vânătoarea lui Buteanu este pentru mine (aveţi fiecare câteva!) unul din acele locuri din Carpaţi în care - când sunt departe de munte - aş vrea să mă pot teleporta. Altele sunt: Amvonul din Crai, Vf. Picătura, un Ac al Morarului, Vf. Custura din Retezat şi... şi... Astfel de locuri vrăjite, pot fi/ sunt nu doar piscuri, vârfuri. Pot fi/ sunt şi maluri de lac alpin, brâne, izvoare, cascade... Şi îmi amintesc că Nea Gligor, cabanier (adevărat!) atunci la Bâlea, îmi spusese prin 1975, că doi ingineri din Bucureşti au ieşit din cabană în seara de revelion, pe la ora 21, ca să fie la cumpăna dintre ani pe Vf. Vânătoarea!
      Îi propun lui Radu să coborâm pe Custura Buteanului, căci Marlene preferă de data asta să coboare prin Văiuga, de unde ne va filma cu zoom-ul. Cu ea făcusem Custura - cu rucsacii de 80 l, după Albota din vara asta. O tură super lejeră, dar super faină! Multe zone de stâncă le-am putea ocoli pe brâne de iarbă, dar... ar fi păcat!
      La întâlnirea cu marcajul de pe Netedu aşteptăm să salutăm apusul. Oare de ce? Căci am salutat, admirat, pozat atâtea?
      La Bâlea, montăm iarăşi corturile, tot la frontale. Nu ne mai deranjează vulpea, ci, între orele 1-2 din noapte, un grup de "corturari" ca şi noi, dar care continuau să facă gălăgie, multă vreme. E drept că s-au potolit după ce m-am "răţoit" la ei...
      Sâmbătă, 4 octombrie. Ne sculăm abia la 7, căci ţinta e lângă noi: Muchia Bâlii. O vom parcurge în aval, până la Curmătura Văroasă, şaua de deasupra vâlcelului cu palisade metalice antiavalanşe. Nu ştim cum o fi mai departe, dar până aici nici vorbă de 1B! Vara nu e nevoie de coardă! Pe creastă e vânt, e drept că nu prea turbat. Pe şosea urcă mereu maşini, la Bâlea e din nou "furnicar". Coborâm în însorita Valea Doamnei, unde nu e pic de vânt şi urcăm direct vizavi. Facem o pauză de masă, cu ochii atraşi de un alt magnet: Muchia Sărăţii, de dincolo de Valea Laita. Îi va veni rândul şi acestei lungi şi spectaculoase custuri făgărăşene şi al celor încă vreo câteva încă neparcurse. Căci atunci când mai ai încă munţi sau muchii, văi neparcurse e bine: e o dovadă că eşti (încă) tânăr!
      Doream un dus-întors pe Mudroacsele (aval de locul în care am atins Muchia Laita), dar o urmăm spre amonte, căci îi zărisem lânga Lacul Doamnei pe Arnold şi Raluca; aveam întâlnire cu ei în Curmătura Văroasă a Muchiei Laita. Urcăm cu ei spre Vf. Laita. Foarte lejer, cu excepţia unei zone - superbă surpriză - de 15-20 m unde asigurarea în coardă ne ajută să ne bucurăm din nou de contactul degetelor cu stânca.
      Pe creastă, deja ceaţă şi "mirosul" vremii pe care o anunţau de ieri avangarda de ciruşi. Şi, în Poiana Soarelui, tare ne mirăm să găsim... o turmă de oi!!! Aici, la prima ninsoare, poate veni camionul după ele. Într-o altă căldare alpină nu cred să rişte vreun cioban o astfel de întârziere.
      La Bâlea, sosiseră salvamontiştii. Aşa că nu vom mai monta corturile... Speram - şi aşa este - să fie printre ei şi Fane Tulpan. Îl felicităm cu căldură pentru Everest. După ce îi ajutăm să sorteze şi să bage în magazie deşeurile de cherestea aduse, urmează seara de poveşti adevărate. Fane nu e omul care să le spună fără să tot pui întrebări. Şi Arnold tot pune întrebări, căci e clar că are în plan să ajungă şi el pe acolo...
      E o plăcută ocazie pentru mine şi Marlene să deschidem sticlele de şampanie... Ce fain e să fii între Prieteni! Unii cărora le-ai strâns mâna doar de o oră, dar pe care ai sentimentul că-s vechi prieteni. Şi nu mă pot abţine de a aminti iarăşi versurile inegalabilei Magda Isanos:
      "Şi-mi pare-aşa de rău că se mai poate,
      găsi atâta vreme pentru ură..."
      Continuarea aţi citit-o mai sus, scrisă pe Monumentul Speologilor Orădeni.
      Am mai amintit amicilor sibieni de salvamontistul Tedy Tischler -"diriginte de şantier" când se ridica refugiul, de "echipa de aur a lui Toma Boerescu" - alpiniştii salvamontişti Gimi Melzer (+), Egin Scheiner şi Ion Grigore, de cât de bine ne înţelegeam noi, clujenii cu sibienii şi cu timişorenii lui Do'n profesor Seracin. De ridicarea refugiului Călţun, de ultima urcare la Bâlea a lui Nea Toma...
      A început apoi să plouă. Îi mulţumim Măriei Sale Muntele că a fost din nou îngăduitor cu noi. Duminică dimineaţă - la Bâlea - era o vreme "să nu scoţi căţelul din casă" - cum spunea bunicul. Aşa că... am spus băieţilor şi Bâlii "la revedere". La ora 12 porneam spre Cluj. După câteva serpentine, nu mai eram "cu capul în nori". Iar acum când butonez, iarăşi e afară vreme de ţinut căţelul în casă. Dar eu nu am căţel... Măcar dacă vremea rea din munţi ar mai salva viaţa unor capre negre. Căci aţi aflat deja că a început "selecţia, extragerea exemplarelor bătrâne, bolnave". I-am şi văzut, am şi auzit o detunătură...
      Sper că până la Memorialul Mişi Szalma să revină vremea bună. Sper să fie amabilă şi Crăiasa Carpaţilor, la un an după ce a întristat-o şi pe ea şi pe noi, cel care avea atâţia buni prieteni: Mihai Benea. Sper să aveţi vreme bună voi toţi, oriunde veţi fi, la oricare din întâlnirile alpiniştilor care de data asta se suprapun, la întâlnirea montaniarzilor cu potecile, vârfurile, crestele de care vă este dor...
      Curândele zăpezi vor omorî prin hipotermie acele nu multe şi nu mari, dar delicate floricele întârziate care ne-au zâmbit în aceste zile de neuitat. Din ele, vă ofer un simbolic bucheţel, mai ales de rhodo, care, ici-colo câte un fir, a înflorit a doua oară în toamna asta.

redactat: Ică Giurgiu

Autor: Dinu Mititeanu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 12701, Ultima actualizare: Marţi, 7 Oct 2003

Legaturi cu Ghidul Montan:

Muntii FAGARASULUI

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii