xml: namespace prefix = o ns = "urn: schemas-microsoft-com: office: office" />
În Munții
Retezat
Aceasta a fost destinația aleasă
de noi pentru sezonul acesta, considerînd
că aceste binecuvîntate meleaguri
sunt un sanctuar natural protejat și
prin urmare sunt multe de văzut, fiind
poate unul dintre ultimele locuri din Europa unde încă mai există pădure
virgină și sperăm să și rămînă așa pe vecie.
Drept pentru care ne-am făcut bagajele și ne-am îndreptat într-acolo.
Pentru a intra pe teritoriul acestui Parc Național ai mai multe opțiuni, noi am
ales-o pe cea mai utilizată și anume pe la Poiana Pelegii via Gura Apei. Acolo la Gura Apei există un baraj însă
nivelul apei era foarte scăzut datorită
secetei din ultima vreme. Acolo
este una dintre porțile de acces înspre Parc și unde am
plătit o sumă modică. Tot acolo îți poți
procura contra cost harta Parcului Național Retezat. De acolo însă drumul nu mai este asfaltat așa
că dacă vrei să intri cu o mașină
obișnuită e o încercare destul de riscantă drumul fiind de fapt unul forestier
cu o sumedenie de gropi și denivelări și dacă mai ai și o mașină joasă precum a
noastră atunci chinul devine agasant și faci aproape 2 ore pentru a parcurge 20 de
kilometri și cu riscul de a rămîne blocat ori de a se produce defecțiuni la
mașină. Dar probabil că administrația parcului a considerat că e mai bine ca
drumul să rămînă în această stare deplorabilă fiind poate unul din mijloacele
de a limita cumva intrarea
“paltonarilor” ori “pășuniștilor” în parc,
aceștia fiind turiștii de duminică și care vin la munte în costum dacă
se poate și care lasă în urma lor mormane de gunoaie neavînd nici cel mai mic
respect pentru natură. Și deși unii vin
cu mașini de teren scumpe nu catadicsesc
să-și încarce gunoiul în remorcă
, în plase de plastic cum se face ci îl
deversează pe aiurea. Unii dintre ei mai și exclamă: “ Vai ce frumos
este aici!” și apoi “Pleosc!” cu sticla în apă. Păi atunci
cum mai este frumos locul, măi nesimțitule, dacă tocmai tu care te minunai mai
adineauri îl spurci în halul ăsta? În fine este bine că în acest fel
numărul sau mai degrabă accesul acestor
indivizi scade fiindcă dacă parcul ar fi ușor accesibil este evident că ar ajunge mai mulți acolo,
așa însă cei care într-adevăr iubesc muntele o fac și cu rucsacu-n spate spre
deosebire de cei din prima categorie care evident că sunt prea comozi ori
fițoși să o facă în felul ăsta bărbătesc pînă la urmă. Măcar așa ei rămîn doar
în jurul parcărilor ori locurilor de acces cu mașina și distrugerile se
limitează strict acolo deși chiar și pe trasee mai vezi cîte o conservă ori
ambalaj de plastic. Eu chiar nu îi înțeleg pe aceștia, dacă au putut căra cu ei
conserva plină de ce nu o pot duce și
înapoi cînd este golită de conținut și deci mai ușoară? Le este chiar atît de
greu să pună resturile într-o pungă de
plastic? Revenind la mica noastră vacanță aș spune că drumul de la baraj pînă
la Gura Apei a fost unul încîntător șerpuind numai prin pădure și pe lîngă un
pîrîu ce era de fapt limita dintre Munții Retezat și Munții Godeanu. Cîteva
cabane ori refugii turistice am întîlnit pe drumul pe care
însă l-am parcurs în aproape 2 ore iar mașina a avut de suferit dar am
ajuns la destinație cu chiu cu vai, chiar trebuind să ne dăm jos din
mașină(eram 4 persoane) pentru a ușura misiunea șoferului și de a proteja
mașina. Iar cînd bateria s-a descărcat a trebuit chiar să împingem mașina,
noroc că a pornit. Și uită-ne în Poiana
Pelegii unde am făcut un mic popas pentru a ne pune ruscacii în spate și a urca
înspre Lacul Bucura unde vroiam să ne campăm asta chiar dacă și la Poiana
Pelegii o poți face, dar traseele noastre erau mai accesibile de acolo decît de
la Poiana Pelegii. Locul în sine este
mirific, unde dacă te uiți în jos în vale
vezi un pîrîu traversat de un podeț de lemn iar dacă ridici
privirea peste brazii din jurul pîriului ai
munții cu versanți abrupți împăduriți care împreună fac o priveliște
deosebită. Pe traseul înspre Bucura,
unul pitoresc numai prin pădure ori
printre jnepeni te poți bucura de cîteva
cascade mirifice care apar în lateral pe
stînga traseului, iar printre bolovanii pe care pășești se preling izvoare așa
că nu ai probleme cu apa. După ce depășești limita pădurii trecînd de o anumită altitudine
dai de niște miriști unde pasc cai ori vaci. Pentru mine este cumva
inexplicabil ca într-un parc național, precum este Retezat mai ales, să se dea
voie turmelor de animale domestice. Ajungînd la Bucura, cel mai întins lac
Alpin din România ne-am instalat tabăra și ne-am pregătit pentru înoptat, a
doua zi avînd programat un traseu destul de greoi cu urcare pînă la lacul
Zănoaga care este cel mai adînc din Carpați, adîncimea maximă fiind la 29 de metri. Noaptea a fost foarte agitată
pentru noi datorită nu doar faptului că
afară, deși era pe la începutul
lunii iulie era pur și simplu frig, nu
cred că erau mai mult de 4-5 grade, dar și pentru ca vîntul a suflat cu furie
mai toată noaptea noi avînd un cort destul de șubred și aproape că n-am putut dormi nimic. Astfel am început greoi urcușul pe creste de
unde aveam o panoramă spectaculoasă cu cele citeva lacuri alpine înșirate,
în care Lacul Lia cel în formă de lacrimă și la fel de curat era poate
cel mai impresionant. Mai apoi undeva pe
lîngă Tăul Turcelu am dat și de un petic
de zăpada unde am profitat și ne-am răcorit, asta deși acolo la peste 2300 de
metri era chiar răcoare, însă omătul ne-a înviorat de-a binelea. Traseul
ne-a condus pe lîngă alte micuțe lacuri și tăuri pe care le puteam admira sub noi de pe
culmile ori crestele munților. Apoi ruta o cotea brusc la dreapta printre niște
jnepeni înspre lacul Zănoaga care era undeva dincolo de o vale adîncă
împădurită cu rășinoase. De acolo dintre jnepeni trebuia să facem un coborâș care ne afunda mai
apoi în acea mirifică pădure. Traseul prin pădure a fost realmente unul încîntător iar cînd am ajuns pe fundul
văii am traversat un pîrîu cu apă
cristalină, apoi poteca urca brusc printre copaci drumul devenind
anevoios mai ales cu rucsacurile în spate. Am traversat și niște încîntătoare
luminișuri de unde aveam panorame de vis către crestele și pantele munților ce
ne înconjurau. Lacul Zănoaga este așezat
într-un cadru montan fermecător, ca
într-un ceaun uriaș, iar o cabană a
salvamonților se integrează în decor. E
un loc numai bun pentru popas. Am revenit spre Bucura pe altă rută, mai scurtă ce ne ducea pe
crestele munților de unde vedeam în văile de sub noi, în stînga și în dreapta
numai lacuri azurii. Pe partea stîngă era rezervația Gemenele, un sanctuar de
cercetare științifică unde nu sunt trasee marcate și nu ai acces fiind zonă
protejată și unde doar oamenii de știință pot intra pentru diferitele cercetări
ori proiecte menite a conserva natura virgină din acești munți. Coborînd de pe
șaua Judele înspre lacul Bucura pe undeva pe lîngă Tăul Agățat am mai dat de o
porțiune cu zăpadă care se topea și ea încet încet chiar lîngă lacul de un albastru
și o limpezime incredibile. Mai în jos, pe un traseu bolovănos o marmotă făcea
”plajă” pe acele stînci dar fiind aproape perfect camuflată că abia de am
zărit-o. Apoi ne-am oprit pentru a ne delecta puțin privind la această
simpatică vietate care privea și ea
nemișcată la noi dar nu făcea nici un gest, doar își mișca din cînd în
cînd capul pentru a scana mai bine teritoriul din jurul ei. În cele din urmă ea
și-a văzut de treabă și a dispărut alene printre bolovani, acesta fiind
momentul așteptat de noi pentru a ne continua drumul. Nu am apucat să facem
decît vreo cîțiva pași și alta marmotă a apărut în cîmpul nostru vizual însă
aceasta n-a mai zăbovit ci și-a văzut de drumul ei printre bolovanii care-i
serveau poate și de adăpost și de protecție fiindcă la nevoie trebuia doar să ”plonjeze”
printre ei și se făcea nevăzută și nimeni nu-i mai putea da de urmă. Am ajuns într-un tîrziu la locul de
campare unde ne-am pregătit pentru înoptat. Iar dacă noaptea trecută vîntul a suflat cu
furie și n-am putut ațipi mai nimic, noaptea următoare, altă surpriză ne aștepta. Și anume... herghelia de cai pe care îî vedeam sub luna
plină păscînd printre și lîngă corturile noastre. Și dacă la început au fost
amuzanți, drăguți chiar și foarte prietenoși pe măsură ce noaptea se scurgea
deveneau tot mai enervanți fiindcă nu era chip să dormi, ba trăgeau cu dinții
de corturi(și cum noi știm ce dinți au caii e
simplu de înțeles frica noastră că puteau sfâșia corturile cu ușurință),
ba cloncăneau copitele îngrijorător de aproape pe lîngă corturile și capetele
noastre, ba auzeai cum rumegă iarba
zgomotos. Iar noi credeam că nu pot zăbovi prea mult însă ei au păscut
toată noaptea, deplasîndu-se dintr-un loc în altul însa nu s-au depărtat de
corturi decît arareori și pentru scurtă vreme de abia de mai puteam ațipi. Iar dimineața cînd să ies din
cort, deschizînd fermoarul, înăuntru pătrunde un bot de cal mai mai să mă pupe pe obraz. Nu erau agresivi, nici chiar cei cu mînzuți
după ei, dar nu voiau să plece nicicum de acolo iar oamenii nu numai că nu-i
speriau, ba dimpotrivă veneau înspre tine pentru mîngăieri ori parcă pentru a
fi recompensați cu ceva. Or fi obișnuiți cu turiștii și probabil că mulți nu le
rezistă și le mai și dă cîte ceva că altfel nu-mi explic ce le-o fi plăcut
atîta în jurul nostru. În sfîrșit pe la 9 dimineața a apărut și păstorul ori
ciobanul sau cum să-l numesc, însă chiar și el a avut mult de furcă să-i strunească și să-i miște de acolo, cel puțin cu unul dintre armăsari pe care-l
suduia de mama focului că nu voia
nicicum să-l asculte. Este lesne de înțeles ce extenuați eram, însă noi trebuia
să ne respectăm traseele pe care ni le propusesem așa că pe la 10 am plecat în
direcția vîrfului Retezat. Am început urcușul înspre direcția Tăului Porții pe
lîngă care vom trece dupa nici 30 de minute lăsîndu-l în urmă. De pe versantul
de deasupra tăului aveam panorama cu lacul Bucura mai în depărtare și mai jos flancat de munți, Tăul Porții și
încă o mică băltuță chiar lingă Tăul Porții amîndouă întinderi de ape pe
aceeași ”terasă” alpină și alte încă vreo 4 lacuri înșirate mai în jos pe alte
terase și la dreapta Tăului Porții și
munți cit vezi cu ochii. De acolo mai aveam ceva drum pînă la vîrful Retezat de 2485 de metri. A trebuit să
trecem peste o porțiune foarte îngustă iar sub acea trecătoare se deschidea
brusc hăul un loc extrem de periculos în special cînd este înghețat ori pe
vreme rea, ploi sau oricînd ar deveni alunecos și mai ales cu rucsacu-n spate
care oricînd te-ar putea dezechilibra. Noroc că era vorba de doar 4-7 metri de
parcurs dar chiar și așa a fost necesară vigilență maximă. Am ajuns astfel pe
Șaua Retezatului de unde mai aveam doar ascensiunea finală pînă-n vîrf. De
acolo aveam priveliști deosebite pe ambele părți, atît pe stînga unde puteam
admira niște lacuri albastre și pădurea din Rezervația Gemenele cît și pe dreapta unde se deschidea Valea
Stănișoarei cu Lacul Stănișoara și încă
o mică băltuță ori tău care nici măcar
nu era trecut pe hartă. Mai în jos izvora un pîrîu care mai în vale străbătea
o pădure neasemuit de frumoasă. Ce mi-a
plăcut mult la peisajele astea deosebite ale Retezatului ar fi
multitudinea de lacuri pe care de sus de
pe crestele munților le poți
vedea așezate cuminți în făgașele lor la diferite înălțimi
ale teraselor de care aparțin și
astfel poți admira un lac mai în vale, altul puțin mai sus pe alt nivel în timp
ce tu poți sta cu picioarele pe malul altui lac ori pe un vîrf de munte. Iar
cît vezi cu ochii înspre văi numai pădure. Ajunși pe vîrful Retezat am luat o
mică pauză pentru a contempla peisajul ce se deschidea în fața ochilor noștrii
în toate cele 4 puncte cardinale. Puteam admira numai lanțuri muntoase,
vîrfuri de munte, păduri verzi și lacuri cu o tentă magică de turcoaz în toate cele 360 de grade, cu vîrful Peleaga
(cel mai înalt din Retezat 2509 metri) dominînd relieful. Era o răcoare și o liniște
deplină tulburată doar de cîte un ’țipăt” de vultur. De acolo puteam să avem o viziune de ansamblu
și asupra Culmii Lolaia pe unde vroiam
să coborîm și al cărei contur îl puteam urmări foarte clar înspre nord și am
observat că era plină de jnepeni și de
bolovani și am concluzionat că acea coborîre va fi una dificilă. Însă doar
ajunși pe traseu am putut realiza cît de chinuitoare va fi de fapt fiindcă fiecare pas trebuia calculat cu
precizie, orice greșeală pe acei bolovani putînd aduce consecințe grave, în special că
aveam și rucsacurile în spate. Și ne
trebuiau nu mai puțin de 3 ore pentru a ajunge în vale și anume la Cabana
Pietrele unde vroiam să ne campăm. Am început coborîrea de lîngă vîrful Retezat
și a trebuit să traversăm o zonă foarte înclinată cu bolovani ascuțiți care
parcă stăteau acolo ca niște capcane gata-gata să te rănească la prima
greseală. Eu m-am și lovit la genunchi pe acest traseu, noroc că a fost doar o
contuzie și am putut continua. Ajunși pe
Culmea Lolaia, credeam că chinurile s-au sfîrșit însă deși coborîrea nu mai era
așa de abruptă, traseul ne ducea doar peste și printre bolovani unii dintre ei
ascuțiți iar alții într-un echilibru precar
și trebuia să ne facem practic singuri ruta chiar dacă traseul în sine
era chiar bine marcat. Și de cele mai multe ori trebuia să ne ajutăm și de
brațe pentru o priză ori un echilibru mai sigur fiindcă unii dintre bolovani
deveneau adevărate stînci gigantice, iar cu greutatea în spate lucrul acesta
devenea stresant și istovitor. În plus pe culme era foarte cald, soarele ne
lovea din plin iar bolovanii ăia parcă
radiau o căldură de ne fierbeau și tălpile în bocanci de atîta mers. Iar din cînd în cînd jnepenii intrau în decor
peste bolovani și trebuia să fim atenți că ne agățam în ei iar în unele locuri
traseul te ducea direct printre ori peste jnepeni de îți puneai întrebarea dacă
n-ai greșit cumva traseul că părea drum închis. Deși peisajul în sine
era fermecător de sălbatic, traversarea
lui a devenit istovitoare, mai mult psihic decît fizic, iar rezervele de apă (și aia caldă) s-au
împuținat văzînd cu ochii. În sfîrșit am ajuns la o intersecție de unde am
luat-o în dreapta în valea Stănișoarei, înspre pădure și am scăpat de traseul ăsta înfiorător cu bolovani. Acolo am fost răsplătiți din plin pentru efortul
depus găsind izvoare și adăpostindu-ne în sfîrșit la umbră și răcoare. Am făcut
o baie într-un loc mirific unde era o
cascadă iar sub ea, apa prăvălită în decursul erelor a săpat un loc ce
semăna cu o cadă. Locul era numai bun pentru o răcorire scurtă, dar apa era foarte rece și lespezile de piatră
erau alunecoase, deci nu era de dorit să
stai prea mult acolo însă pot spune că ne-am refăcut complet forțele. În plus
de acolo nu mai aveam decît vreo 45 de
minute de mers pe un traseu lejer de coborîre prin pădure de conifere. Vreau să
spun însă că pădurile astea umbroase ale
Retezatului în care abia pătrunde
lumina, sunt parcă scoase din basmele cu Greuceanu și au servit probabil ca
inspirație pentru folclorul nostru foarte variat. Și nici nu este de mirare că
așa au apărut personaje imaginare ca
Strîmbă-Lemne ori Sfarmă-Piatră (apropo de traseul de pe Culmea Lolaia care
părea a fi locul de baștină al acestui puternic personaj acolo existînd
suficientă materie primă pentru ca acesta să-și
exerseze hobby-ul ) fiindcă teritoriul pe care pășeam uimiți
părea terenul de joacă al acestor
personaje de poveste. De exemplu pe
traseul dinspre Pietrele înspre Tăul dintre Brazi am putut vedea cîțiva copaci
care erau crescuți în forma semnului întrebării apoi se continuau
în sus drepți o porțiune ca mai
apoi să formeze încă o buclă de parcă însuși Strîmbă-Lemne s-ar fi jucat acolo
și ar fi modelat trunchiurile cu brațele sale puternice cu care putea cu
ușurință să sugrume și un balaur. Iar în
pădurea asta din valea Stănișoarei bolovanii au început să arate mai
”prietenoși” și oricum cărarea era mult mai ușor de găsit printre ei decît pe
Culmea Lolaia. Iar unii dintre bolovani aveau ca ”acoperiș”
un strat verde de mușchi și uitîndu-te la ei ai fi putut cu ușurință să constați că semănau
cu niște căsuțe în miniatură numai bune
de adăpost unor pitici sau spiriduși și
astfel imaginația populară sa aprins și
a dat naștere acestor legende. Cred că aici s-au născut multe dintre Basmele
Românilor. Iar plimbarea pe cărările umbrite era pur și simplu o încîntare
pășind pe un strat moale de ace de conifere căzute pe sol și colorate-n stacojiu care făceau un contrast
deosebit cu bolovanii albicioși ori negricioși
și cu verdele mușchilor depuși pe ei. Toată pădurea era decorată cu
bolovani și nu-mi dădeam bine seama dacă
stîncile au alunecat și s-au oprit la rădăcinile copacilor seculari,
unii dintre bolovani fiind bine înfipți
în sol și ancorați între
trunchiurile a doi sau chiar mai mulți
copaci și prinși captivi acolo ca într-o
înlănțuire colosală în care parcă
copacii își trimiteau rădăcinile pentru a îmbrățișa strîns bolovanii și pentru
a nu-i lăsa să se rostogolească, ori dacă nu cumva pădurile au crescut mai
apoi printre acești bolovani care apăreau oricum foarte bine camuflați sub stratul de mușchi
verde. Iar de-a lungul pîrîului se formau din loc în loc cascade încîntătoare unele de peste 8-10
metri săpate în piatră pentru ca mai în aval să vedem mici canioane
și totul înconjurat de verdele și la umbra pădurii încît drumul acesta a
fost realmente o plăcere și ne-am
reconfortat uitînd pe deplin de urcușul pe Retezat și mai ales
de coborîrea pe Lolaia. Am ajuns la
adăpostul de la Pietrele unde am înoptat. Următoarea zi, dis-de-dimineață am plecat
înspre Stîna de Rîu via Tăul dintre Brazi-Lacul Galeșu-Vîrful Mare-Tăul Țapului. Pînă la Tăul dintre Brazi traseul șerpuia și
urca în pădurea cea de poveste. După cum ne spune și denumirea acest loc este o întindere de ape complet înconjurată de brazi iar locul este
unul foarte liniștit și umbros, numai bun pentru un scurt popas și pentru poze.
Ne-am sprijinit rucsacurile pe un bolovan uriaș din acea pădure și am făcut un
mic ocol al lacului(cît ne permitea mediul ambiant fiindcă în unele locuri te
afundai ca-n mlaștină iar partea din fundal o constituia de fapt un versant pe
unde nu era acces). De acolo mai era
ceva de urcat prin pădure, apoi traseul ne purta printre jnepeni pe o potecă
foarte îngustă și bineînțeles nelipsiții bolovani, printre care la un moment
dat a apărut un firicel de apă, un
peisaj foarte sălbatic și îndrăgit aș îndrăzni să spun. Și cînd te gîndeai ca
pe acolo trece și Moș Martin și că o eventuală și neașteptată întîlnire pe acel
traseu ar fi fatală fiindcă practic ar însemna să-i blochezi calea de trecere
ceea ce l-ar panica pe bietul animal și atunci ne-ar ataca cu siguranță pe noi, și mai sărmani în acest
caz. Mai înspre lacul Galeșu a apărut pe
dreapta și după un colț un pîriu unde a
trebuit să ne răcorim puțin. Cînd am ajuns pe platoul ori terasa unde era
așezat lacul am putut constata ca izvorul provenea din același lac și acolo ne
așteptau 4 măgăruși, fiecare de altă culoare, unul gri, altul maro, unul negru si celălalt alb.
Însă... nici urmă de stăpîn. Este al doilea lac unde vedem măgari, după
Zănoaga. La Galeșu un lac cu o nuanță azurie extrem de vie și de o limpezime
aparte, am făcut iar un popas, am prînzit,
ne-am alimentat cu apă din
izvorul de mai jos de lac și ne-am pregătit pentru urcușul pe Vărful Mare care
din acel loc chiar așa și părea, cel mai mare, deși Peleaga se vedea și el
foarte bine. Vremea însă părea ca ne va
face feste și eram îngrijorați fiindcă au fost anunțate avertizări de furtună pe Retezat. Eram în
dubii dacă să începem sau nu urcușul fiindcă deja orizontul sa întunecat chiar
înspre direcția unde vroiam să mergem, însă noi fiind în vale nu puteam să ne
dăm seama dacă e doar ceva trecător sau dacă vremea se va înrăutăți. Iar o furtună pe vîrf de munte cu descărcări
electrice ar fi fost ceva deosebit de periculos, nici nu știu dacă nu cumva și
bolovanii o pot lua la vale pe o așa vreme, în orice caz este de la sine
înțeles că terenul devine impracticabil și alunecos, în consecință deosebit de
primejdios. Am stat cît am stat în expectativă apoi văzînd că norii nu se mai
adună am decis să continuăm traseul măcar pînă pe creste și acolo vom scruta orizontul iar în caz de urgență vom coborî. Urcușul acesta a
fost deosebit de abrupt și ne-a luat vreo oră și ceva de urcat pieptiș. Pe
traseu am găsit un craniu de marmotă printre rocile pe care înaintam. Iar atunci cînd am ajuns în șaua Vîrfului Mare
care despărțea de fapt Vîrful Mare de Vîrful Lacului ne-am oprit și nici unul
dintre noi n-a mai avut chef să urce pe
Vîrful Mare deși cred că nu făceam mai mult de 20 de minute dus-întors. În plus
mai atractiv părea Vîrful Lacului de unde aveam panoramă în jos înspre un
adevărat ”crater” unde odihnea Tăul Țapului pe care se afla o mică insulă cu
iarbă verde și chiar flori, un peisaj foarte frumos. Acest “crater” se deschidea larg înspre vale acolo pe unde
un pîrîu se scurgea din lac. Pe acolo ar fi trebuit noi să ne urmăm direcția
înspre Stîna de Rîu. Iar cum vremea era
încă imprevizibilă am decis să ne grăbim și să nu mai pierdem timp și să ne
aventurăm inutil și pe Vîrful Mare, orișicît de ispititor ori de simplu ar fi părut.
De acolo din Vîrful Lacului și pînă la Stîna de Rîu aveam doar coborîș,
însă pînă la Tăul Țapului acesta era foarte abrupt și practic nu exista traseu, iar rucsacurile
puteau fi o problemă. Am făcut coborîrea în aproximativ 45 de minute în care
eram încordați la maximum și coboram cu pași mărunți, însă în
ocolișuri largi și doar pe cantul bocancilor. De acolo de la Tăul Țapului trebuia să avem
marcaj cu cerc roșu înspre stînă, rămînea de văzut cum îl vom găsi și pe care
parte a lacului, fiindcă odată ajunși jos, am constatat ca lacul este aproape
complet înconjurat de bolovani ce păreau că blochează orice tentativă de a
trece mai departe. Deci, am dat din nou blestemații de bolovani. Însă nu mai
era cale de întoarcere. Nu reușiserăm să
dăm de marcaj și nici un stîlp care ar fi trebuit să ne semnalizeze direcția
traseului nu era vizibil însă nu ne-am panicat, în criză de timp nu eram, doar
vremea putea însă să ne creeze probleme mari, deci cumva trebuia să găsim cît
mai repede traseul. Traseul în sine era extrem de simplu, cel puțin pe hartă,
că trebuia doar să urmăm cursul pîrîului
ce se scurgea din lac și de acolo pînă la stînă ar mai fi fost cam 2 ore
de mers. Însă în teren lucrul acesta sa dovedit a fi extrem de anevoios fiindcă
urma din nou o coborîre bruscă și periculoasă și din nou pe bolovani și printre
jnepeni, în plus nici nu realizam dacă
nu cumva drumul se va bloca pur și simplu și va trebui să ne întoarcem pe
partea cealaltă a lacului. Iar
blestematul de traseu.. ia-l de unde nu-i! Știam că trebuie să fie pe aici pe undeva...
și coborîm și coborîm cu chiu cu vai... și căutam... și căutăm... și în
sfîrșit îl vedem...pe partea cealaltă însă... la vreo 500 de metri dacă nu mai mult
pe o stîncă mare se vedea foarte clar dar noi coborîserăm deja foarte
mult și oricum ne dădeam seama că traseul marcat nu putea duce decît în poienița care se vedea foarte
clar la nici 300 de metri sub noi, iar
pîrîul ne aștepta parcă pentru o ultimă răcorire. Și încă nu știam dacă terenul
pînă acolo este accesibil sau nu însă ne-am urmat instinctul și pînă la urmă am
ajuns în poieniță sărind peste bolovani ori înaintănd prin desișul
jnepenișului. Ajunși acolo puteam răsufla ușurați, însă încă mai aveam de coborît dar aveam
avantajul că aveam traseul marcat. Peisajul pînă la stînă a fost superb și mă
întreb dacă există cumva vreun traseu neinteresant pe Retezat, fiindcă orice traseu am alege priveliștile îți taie pur și simplu
respirația. Parcă aceste trasee sunt astfel concepute încît să fie unul mai
frumos ca celălalt. Nici nu pot spune
care mi-a plăcut mai mult toate fiind la superlativ. Nu există petec de pămînt
în Retezat plictisitor sau care să nu te uimească. Și bineînțeles că și pe traseul acesta am
avut parte de surprize la tot pasul. Nu intri bine în pădure că dai de un izvor
care mai în josul traseului îl vezi
plonjînd în abis formînd o minunată cascadă, iar cum acea cascadă parcă nu era de
ajuns, privind în depărtare peste vale pe versantul opus... altă cascadă cel
puțin la fel de frumoasă varsîndu-se printre brazi în aceeași vale, cele două pîrîiașe unindu-se
mai în aval. Privind și mai în josul pîrîului
se deslușea stîna pe niște dealuri și mărginită de pădure. Iar dacă îți
întorceai privirea în susul pîrîului vedeai
silueta masivă a muntelui Păpușa
de 2508 metri al doilea că
înățime din Retezat după Peleaga care cu cei 2509 de metri, deci cu doar un
metru mai mult decît Păpușa este cel mai înalt. Am ajuns în fine la adăpostul
montan de acolo, unul foarte bine îngrijit, unde vom înopta. De la stînă ne-am
completat rația cu lapte proaspăt și telemea de oaie. Cei de acolo ne-au spus
că am avut noroc cu refugiul fiindcă cu o noapte înainte au fost vreo 15
persoane acolo, era doar week-end și au venit cu mașinile pe un drum forestier
care duce pînă aproape de refugiu. Adică accesibil ”paltonarilor” de
duminică. Noi ajungînd însă acolo
duminică seara refugiul era părăsit spre
norocul nostru, însă am putut vedea și
consecințele: gunoaie și resturi lăsate la voia întîmplării, deci ”pășuniștii”
veniseră cu mic cu mare să chefuiească și au ocupat abuziv zic eu adăpostul
destinat de fapt turiștilor cu rucsacu-n spate care chiar pot fi la ananghie și
ar avea mai mare nevoie de acel refugiu.
Dar cum nimeni nu-i poate opri asta este, trebuiesc evitate pe cît posibil
planificările de drumeție pe weeek-end. Oricum cei cu rucsacurile au corturile la ei, dar nu era normal ca ei să
ocupe căbănuța pentru un grătar de sfîrșit de săptămînă, e o chestie de bun
simț cred eu care n-aș putea face așa
ceva, mai cu seamă că ei erau cu siguranță de undeva din apropiere și nu cred
că era strict necesară cazarea lor acolo în detrimentul unor
turiști veniți poate de la distanțe mari și care să nu aibă unde înopta. Următoarea zi, luni,
era și ultima pentru noi pe Retezat.
Aveam de făcut din nou un urcuș greu de vreo 2 ore pînă pe creste apoi
de acolo coboram pînă la Poiana Pelegii vreo 3 ore unde ne aștepta mașina. Urcușul nu a fost atît de greu pe cît părea la o primă
vedere deși era o diferență de nivel destul de mare. A fost o dimineață
perfectă fără un nor pe cer și am lăsat în urmă stîna și am trecut pe lîngă
cascada pe care cu o zi înainte o văzuserăm de pe partea cealaltă de sus de la
distanță de pe traseul dinspre Tăul Țapului. Am luat provizii de apă rece, proaspătă de acolo fără a cunoaște de fapt că
și mai sus găseam izvoare. Apoi ne-am continuat urcușul și am ajuns într-un fel
de căldare alpină cu o deschidere imensă
în care pereții muntoși din fața noastră alcătuiau un adevărat amfiteatru
uriaș. De acolo începeau să se deslușească, pe măsură ce înaintam și alte
piscuri precum Peleaga ori vîrful Lacului și cu cît urcam cu atît mai bine
începeau să se vadă și lacurile din căldările alpine de sub acești munți. Am ajuns în sîrșit pe șaua Custurii prilej
pentru o mică pauză de rehidratare, poze și relaxare contemplînd peisajul cu
muntele Peleaga și cu tăurile Peleaga și Peleguța de sub el, cu vîrful Păpușa,
virful Lacului și Tăul Țapului, văile împădurite ce se întindeau înspre Poiana
Pelegii și înspre Retezatul Mic și hăul ce se deschidea sub noi adică traseul
pe care tocmai am urcat prin acel amfiteatru muntos gigant. Ne-am reluat drumul
și am urcat și pe Custura de 2400 și ceva metri de unde se zăreau minunatele
lacuri ale Custurii Mari și Mici. Apoi a urmat o coborîre domoală, chiar ușoară
, deși am avut parte și de ceva bolovani și jnepeni dar am ajuns cu bine în Poiana Pelegii. Înainte de
Poiana Pelegii însă am oprit lîngă niște mici lacuri de unde traseul o cotea
brusc la dreapta(alt traseu te ducea drept înainte printre jnepeni înspre
Retezatul Mic). De acolo ai o panoramă uluitoare în sus înspre căldarea Bucurei
cu munții ce o formează, iar privind
înspre Retezatul Mic priveliștea nu este mai puțin glorioasă cu un versant
calcaros gigant, sidefiu și cu văile
împădurite de la poalele lui. La Poiana Pelegii am luat ultima noastră masă din
Retezat, am făcut o baie în pîrîu și ne-am luat La Revedere de la maiestuoșii munți ai Retezatului.