Mi-era dor.
Sunt aproape doi ani de cand nu am mai fost sus. Emigrarea in Canada, revenirea si reluarea vietii in Romania, familia cu un minunat nou membru m-au tinut departe de locul unde gaseam linistea si puritatea absoluta - muntele.
Intr-o frumoasa duminica de la sfarsitul lui februarie am reusit sa primesc unda verde sa merg sus. Aveam la dispozitie o zi, de dimineata pana seara, ca sa ajung sus si inapoi acasa.
M-am urcat increzator in masina si dupa 2 ore de condus, la ora 8 eram gata de drum ceva mai sus de Complexul Sambata, la poalele Fagarasului. Am ales Valea Sambetei fiind cea mai rapid accesibila vale din Fagaras.
Am pornit. Perfect senin si ger, poteca batuta, zapada multa, eterna padure de brazi, intr-un cuvant o minune. Clipa dupa clipa, linistea mult dorita imi umplea sufletul. Dupa primii pasi, linistea si energia brazilor m-au facut sa uit toata agitatia si imperfectiunea lumii in care traim zi de zi.
La intrarea in golul alpin pe Valea Sambetei mi s-a deschis sufletul odata cu revederea Ferestrei Mari. E greu de descris ce simt unii oameni cand vad si traiesc in astfel de locuri binecuvantate de Dumnezeu. Cu timpul am ajuns sa cred ca Dumnezeu a lasat astfel de locuri curate pe Pamant pentru ca noi oamenii sa putem intui puritatea energiei absolute, sa reflectam mai usor asupra sensului existentei noastre.
Natura este o bucurie a sufletului. Bucurati-va de cate ori puteti!
Fereastra Mare a Sambetei (la 5 min. mai jos de cabana Valea Sambetei)
Am ajuns la cabana Valea Sambetei pe la 10, am mancat si am baut 2 ceaiuri calde, mi-am schimbat tricoul pregatindu-ma sa merg mai sus, cat de sus era posibil.
Am aflat ca niste baieti urcasera cu o zi inainte spre creasta, era foarte frig, zapada inghetata deci fara pericol de avalanse, asa ca m-am hotarat sa o iau spre creasta. Am anuntat ca plec spre creasta, cu gandul sa merg pana undeva sub pragul din Fereastra Mare.
Zapada era destul de mare dar gerul si pasii celor de dinainte faceau urcusul foarte accesibil. Vremea superba pe Valea Sambetei imi oferea clipa dupa clipa acea minune a muntelui pe care o simtim cu totii acolo sus.
Portiune din Muchia Dragusului (versantul vestic al Vaii Sambata)
La Crucea Ciobanului (unde se termina primul urcus dur din vale spre fereastra) este o ramificatie de trasee. La dreapta spre Fereastra Mare si la stanga spre traseul de creasta peste vf. Cheia Bindei. Urmele anterioare duceau spre Cheia Bindei. Mi-am zis ca spre fereastra va fi greu de mers fara urme, te afundai cam 50 cm in zapada, asa ca am luat-o spre Cheia Bindei fara sa-mi propun sa ajung in varf.
Urcusul e destul de dur, e panta sustinuta pana sus. Din aproape in aproape, de la un stalp de marcaj la altul, cu soarele in fata, imbracat doar cu un polartec subtire, ajutat si de urmele anterioare, la 1: 30 am ajuns in varf, la 2398 m!. Nu a fost deloc usor, dar a meritat. Nu m-am expus la nici un risc major, zapada era f. stabila. Am avut contact gsm tot timpul.
Fereastra Mare a Sambetei (la Crucea Ciobanului)
Urcand spre vf. Cheia Bindei, vedere spre Vest
Sus. Nu am cuvinte sa descriu cum e in plina iarna, la 2400 m pe creasta Fagarasului! Peisajul era superb, la care se adauga si satisfactia ca am reusit sa ajung singur acolo (da, am mers singur tot timpul). Puteti sa va faceti o idee din pozele publicate in albumul Fagaras, iarna - Valea Sambetei-Vf. cheia Bindei. Cat am facut pozele pe varf, mi-am scos o mana din manusa, si in cateva zeci de secunde nu am mai simtit-o...
Creasta Fagarasului (Vistea-Moldoveanu in ultimul plan)
Pe varf am stat cam 10 min. Batea vantul foarte tare si fiind si ger aveam o usoara senzatie de teama. Am simtit-o pentru prima data. Aveam haine cu care nu simteam frigul si vantul deloc, dar realizam ca sunt singur in conditii extreme, de risc, si probabil ca responsabilitatea pentru cei de acasa imi dadeau acea neliniste, anuland dramul de nebunie care altadata imi permitea sa merg oriunde.
Am plecat la vale fericit, cu sufletul deschis spre infinitul intrezarit acolo sus, si incet incet, mai pe fund mai in picioare am refacut traseul pe unde urcasem. Din cauza urcusului dur si sustinut si a lipsei de antrenament din ultimul timp, am facut o intindere la tendoanele din zona pelviana care sunt folosite atunci cand ridici piciorul. De fiecare data cand scoteam piciorul din zapada simteam o usoara durere care pe masura ce coboram se accentua. Am inteles inca o data ca nu poti obtine mari satisfactii fara sacrificii.
Coborare spre Valea Sambetei
La Crucea Ciobanului m-am oprit si am mancat si am baut (am pus in apa multa miere si lamaie cu gandul sa nu inghete dar tot a inghetat pe jumate, asa a fost de frig). Atmosfera era superba. Fereastra Mare aproape de tine, soarele care iti dadea senzatia de caldura, fara vant, liniste deplina, satisfactia ca ai fost undeva acolo sus.
Vf. Cheia Bindei (Ceva mai sus de Crucea Ciobanului)
La 5 am ajuns la cabana, am mancat si am baut un ceai cald si am plecat la vale. Durerea se accentua si era foarte intensa cand trebuia sa urc ceva. In general, de fiecare data cand cobor de la munte ma bucur de traseu ca si cum as urca prima data pe acolo. Eu nu prea ma gandesc cat mai am pana ajung jos, as vrea sa nu se mai termine. De data asta imi doream sa ajung cat mai repede la masina, ca sa scap de durere. Dupa o zi atat de intensa, cu muntele in toata splendoarea lui, coborarea pe Valea Sambetei era invaluita de senzatii pastelate intocmai ca lumina unui sfarsit de zi fata de stralucirea amiezii.
Fereastra Mare a Sambetei la apusul soarelui.
La 7 am fost la masina si a trebuit sa-mi ridic cu mana picioarele sa le pun in masina...
La 8: 30 eram acasa, in Medias, bucurandu-ma de revederea familiei. Bucuria o poti gasi peste tot.
Cu pasii eram jos dar gandurile imi ramasesera sus.